Banking
 

Servicii financiare la distanță. Nu ne vedem, dar ne cunoaștem?
21.06.2021 | Marcel Gorincioi

Marcel Gorincioi

Marcel Gorincioi

N. Harari — ‘It is an iron rule of history that what looks inevitable in hindsight was far from obvious at the time.

Evoluția tehnologiei și a practicilor de afaceri din ultimul deceniu a permis furnizorilor de servicii financiare să devină mai eficienți și mai rentabili în ceea ce privește metodele utilizate pentru identificarea consumatorilor și încheierea de contracte cu aceștia. Un domeniu al industriei care a cunoscut o creștere exponențială este cel al marketingului și al contractelor la distanță, în care consumatorul și agentul de vânzări nu se întâlnesc niciodată, iar procesul de contractare are loc pe internet, prin e-mail, fax, telefon, comandă prin poștă sau alte mijloace de comunicare la distanță. Baza juridică pe care se pot încheia contracte a devenit din ce în ce mai reglementată. Pe măsură ce Uniunea Europeană încearcă să armonizeze nivelurile de protecție a consumatorilor în toate domeniile, sectorul serviciilor financiare a cunoscut o creștere deosebită a reglementărilor. Este necesar ca orice parte care furnizează servicii financiare consumatorilor prin intermediul contractelor la distanță să cunoască cadrul juridic actual și să înțeleagă modul în care diferitele acte legislative se corelează pentru a defini obligațiile impuse consumatorilor.

Asigurarea protecției consumatorului într-un contract care este negociat într-un loc în care furnizorul sau vânzătorul și consumatorul sunt prezenți fizic poate fi deja problematică din perspectiva protecției consumatorilor. Cu toate acestea, consumatorul se poate afla într-o poziție și mai delicată în condițiile în care negocierea cu contrapartea nu are loc în prezența fizică a acesteia, ci la distanță.

În special, multe contracte sunt încheiate online, ceea ce permite furnizorului sau vânzătorului și consumatorului să ajungă la un acord fără ca ambele părți să fie prezente fizic în acel moment. Utilizarea acestor tehnologii, deși este cu siguranță benefică pentru aspectul logistic al negocierilor contractuale, poate adăuga un risc sporit pentru consumator. Poate chiar mai important din perspectiva pieței interne, s-a afirmat că, fără norme europene, consumatorii nu ar avea “acces fără discriminare la cea mai largă gamă posibilă de servicii financiare disponibile”.

Trei instrumente ale legislației UE trebuie menționate în contextul contractelor la distanță sau Introducere: de monștri, fantome și cutii negre: Directiva privind drepturile consumatorilor[1]și Directiva privind comerțul electronic[2], în care contractele la distanță sunt luate în considerare la modul general, și Directiva privind serviciile financiare la distanță[3]. Directiva privind serviciile financiare la distanță se referă în mod specific la comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum, cu excepția cardurilor de credit și a produselor similare. În plus, domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile financiare la distanță se limitează la “contractele la distanță”, care sunt definite ca fiind orice contract privind serviciile financiare încheiat între un furnizor și un consumator în cadrul unui sistem organizat de vânzări la distanță sau de prestări de servicii la distanță gestionat de către furnizor, care, în scopul contractului respectiv, utilizează exclusiv unul sau mai multe mijloace de comunicare la distanță până la momentul încheierii contractului, inclusiv.

O altă limitare se referă la “serviciile financiare”, definite ca fiind “orice serviciu de natură bancară, de credit, de asigurare, de pensii personale, de investiții sau de plată”. Astfel, Directiva privind serviciile financiare la distanță acoperă o gamă largă de servicii financiare, deși acestea trebuie să fie contractate prin “mijloace de comunicare la distanță”, definite ca fiind “orice mijloc care, fără prezența fizică simultană a furnizorului și a consumatorului, poate fi utilizat pentru comercializarea la distanță a unui serviciu între aceste părți”.

Din punct de vedere substanțial, mecanismul de protecție a consumatorilor prevăzut de directivă se bazează pe trei piloni: (i) informarea prealabilă; (ii) confirmarea scrisă a informațiilor; și (iii) dreptul de retragere.

În primul rând, gama de informații care trebuie trimise în prealabil consumatorului este largă. Aceasta nu se limitează la furnizor și la caracteristicile acestuia, ci include, de asemenea, serviciul financiar (principalele caracteristici și riscuri) și contractul la distanță (în special dreptul de retragere).

Al doilea pilon se referă la obligația furnizorului de a comunica consumatorului “toți termenii și condițiile contractuale și informațiile” legate de contract și de produsul financiar în cauză, “pe suport de hârtie sau pe un alt suport durabil disponibil și accesibil consumatorului, în timp util, înainte ca acesta să fie obligat prin orice contract sau ofertă la distanță”.

În cele din urmă, termenul în care consumatorul are dreptul de a-și exercita dreptul de retragere este de 14 zile calendaristice. Art. 6 din Directiva privind serviciile financiare la distanță prevede că statele membre “se asigură că consumatorul dispune de o perioadă de 14 zile calendaristice pentru a se retrage din contract fără penalități și fără a indica un motiv.” Această perioadă reprezintă un minim, iar statele membre au dreptul de a stabili o perioadă de retragere mai lungă. Statele membre trebuie apoi să ia în considerare două părți cu interese concurente: pe de o parte, protecția consumatorului și, pe de altă parte, interesele instituțiilor financiare care pot argumenta că o perioadă mai lungă ar putea descuraja operatorii, în special cei de origine străină, să ofere produse la distanță în jurisdicția respectivă.

Având în vedere caracteristicile specifice ale pieței financiare, perioada de reflecție nu se aplică serviciilor financiare, și anume “serviciile financiare al căror preț depinde de fluctuațiile de pe piața financiară care nu sunt controlate de furnizor și care pot apărea în timpul perioadei de retragere”. Alte excluderi sunt cele referitoare la “polițele de asigurare de călătorie și de bagaje sau polițe de asigurare similare pe termen scurt cu o durată mai mică de o lună” și “contractele a căror executare a fost complet finalizată de ambele părți la cererea expresă a consumatorului înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere”.


[1] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32011L0083
[2] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/ALL/?uri=celex%3A32000L0031
[3] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32002L0065


Aflaţi mai mult despre , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.