Rezumatul încheierii.

Dosarul nr. 3ra-349/2018

ÎNCHEIERE

1 martie 2018                                                                               mun. Chișinău

Colegiul Civil, Comercial și de Contencios Administrativ al Curții Supreme de Justiție

examenând admisibilitatea recursului declarat de avocat în interesele SRL „O”

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de SRL „O” împotriva Biroului Vamal,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 05 decembrie 2017, prin care a fost admis apelul declarat de Biroul Vamal, casată hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Central din 27 iunie 2017 și pronunțată o hotărâre nouă de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind tardivă,

constată:

La 23 decembrie 2015, SRL „O” s-a adresat în instanța de judecată cu cerere de chemare în judecată împotriva Biroului Vamal, solicitând obligarea Biroului Vamal de a restitui reclamantului drepturile de import.

Ulterior, prin cerere suplimentară reclamantul a solicitat și repunerea în termen a acțiunii.

Prin hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Central din 27 iunie 2017 a fost admisă cererea de repunere în termenul de adresare în instanță.

Cererea de chemare în judecată înaintată de SRL „O” împotriva Biroului Vamal a fost admisă.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 05 decembrie 2017, apelul declarat de Biroul Vamal a fost admis, casată hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Central din 27 iunie 2017 și pronunțată o nouă hotărârea prin care:

Cererea de chemare în judecată înaintată de SRL „O” împotriva Biroului Vamal a fost respinsă ca fiind depusă cu omiterea termenului de prescripție.

La 05 februarie 2018 avocatul a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 05 decembrie 2017, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și menținerea hotărârii Judecătoriei Chișinău, sediul Central din 27 iunie 2017.

Ca temei de drept recurentul a invocat prevederile art. 432 alin. (2) lit. b) Cod procedură civilă, care stipulează că se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată.

Recurentul invocă că în cadrul examinării pricinii în fond a solicitat repunerea în termen a acțiunii, confirmând motivele care justifică repunerea în termen, iar instanța de fond corect a analizat situația de fapt și motvele repunerii.

Instanța de apel eronat și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) Cod civil, și a concluzionat că depunerea de către recurent a cererii de chemare în judecată la 01 decembrie 2015 nu poate constitui temei de a considera întreruperea termenului de prescripție.

Mai relevă că instanța de apel a confundat temeiurile de întrerupere a termenului de prescripție cu temeiurile pentru repunerea în termenul de prescripție extensivă a cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului instanța eronat a calificat situația prin prisma normelor referitoare la întreruperea termenului de prescripție extensivă.

Examenând temeiurile recursului completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție reține următoarele.

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) Cod procedură civilă.

În conformitate cu art. 433 lit. a) Cod procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute de art. 432 alin. (2), (3) și (4).

Instanța de recurs reține că examinarea chestiunii privind admisibilitatea recursului presupune verificarea conformității temeiurilor invocate în cererea de recurs cu temeiurile prevăzute de art. 432 din Codul de procedură civilă.

La caz Colegiul constată că argumentele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în limitele stabilite de norma indicată, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, relatarea situației nu constituie un temei de casare a deciziei recurate, or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu si temeinicia în fapt.

Totodată, Colegiul reține că, potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din Capitolul XXXVIII Cod procedură civilă, instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond și de apel.

Prin prisma art. 432 alin. (4) Cod procedură civilă, instanța de recurs poate interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural și anume dacă se invocă că instanța de apel a apreciat în mod arbitrar probele.

Din recursul declarat nu rezultă că instanța a apreciat arbitrar probele.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul declarat nu se încadrează în temeiurile prevăzute de 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă și, drept urmare, este inadmisibil.

Colegiul,

dispune:

Se declară inadmisibil recursul înaintat.

Nota.

Nota critică ce urmează reprezintă continuarea analizei noastre asupra deciziei Curții de Apel Chișinău din 05 decembrie 2017, în care instanța de apel a confundat repunerea în termenul de prescripție extinctivă cu întreruperea termenului de prescripție extinctivă.[i]

Acesta și este motivul pentru care recurentul a declarat recurs, invocând în calitate de temei prevederile art. 432 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură civilă, conform cărora se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată.

Instanța de recurs a declarat recursul inadmisibil, reieșind din considerentele expuse în scurtul rezumat al încheierii. De fapt, expunerea considerentelor, în virtutea cărora instanța supremă a declarat recursul inadmisibil, nici nu era necesară în mod special, odată ce încheierea analizată reprezintă un model standart de încheiere de inadmisibilitate a recursului. Prin model standart înțelegem acea încheiere în care lipsesc cu desăvârșire motivele ce ar justifica concluzia asupra faptului că recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute de 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă.

Chiar și o cercetare sumară a încheierilor instanței supreme asupra admisibilității recursurilor civile, denotă că majoritatea covârșitoare a acestora este scrisă după un „șablon”, care se rezumă la o concluzie pur declarativă, fără nici un argument concret, că recursul nu se încadrează în temeiurile stabilite de legea procesuală civilă.

Încheierea din 21 martie 2018, avută în vedere, nu este nici ea o exceție de la regulă.

În speță, recurentul a invocat un temei concret de casare a deciziei instanței de apel și a indicat concret în ce mod instanța a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată.[ii]

Cum instanța supremă a motivat inadmisibilitatea recursului?

Că dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel și relatarea situației nu constituie un temei de casare a deciziei recurate! Că instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond și de apel!

Dar oare acestea au fost motivele invocate în recurs?!

Recursul declarat conține o expunere clară a temeiului de casare a deciziei instanței de apel, nu se rezumă doar la expunerea situației de fapt și, cel mai paradoxal, nu conține careva alegații cu privire la modul de apreciere a probelor de către instanțele ierarhic inferioare! Instanța de recurs, în așa fel, utilizează în susținerea soluției sale niște motive cu totul deplasate de la esența recursului.

Punându-ne în locul recurentului, care a invocat un temei concret de recurs, vrem să înțelegem în mod cert de ce, în viziunea instanței supreme, curtea de apel, totuși, a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Ce înțelegem, însă, din încheierea de inadmisibilitate a recursului? Înțelegem că nu înțelegem nimic! Și nu cred că este o modalitate normală de înfăptuire a actului de justiție.

În concluzie. Pornind de la analiza unei încheieri particulare de inadmisibilitate a recursului, vrem să exprimăm o idee de ordin general, pe care cred că mulți o susțin. Și anume că practica soluționării recursurilor civile este una defectuoasă și necesită o schimbare. Instanța supremă, în loc să arate un exemplu demn de urmat asupra modului de înfăptuire a justiției, regretabil, oferă un anti-exemplu – cum nu trebuie motivate actele judecătorești de dispoziție.

[i] https://juridicemoldova.md/2018/05/15/repunerea-termenul-de-prescriptie-vs-intreruperea-termenului-de-prescriptie-nota-critica-asupra-deciziei-curtii-de-apel-chisinau-din-05-12-2017-nr-3a-1773-2017/

[ii] Instanța de apel a aplicat normele cu privire la întreruperea termenului de prescripție asupra solicitării de repunere în termenul de prescripție.