Nicoleta Șalari

În data de 17 ianuarie 2024, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat definitiv în cauza Bîzdîga v. Republica Moldova. Reclamantul se plânge de încălcarea drepturilor sale în baza articolelor 6 § 1 și 8 din Convenție.

Situația de fapt:

Reclamantul și C. (mama copilului) s-au căsătorit în anul 2014, iar în luna martie 2015 s-a născut copilul acestora. În noiembrie 2015, C. a părăsit domiciliul comun împreună cu copilul. La 3 martie 2016, Judecătoria Hâncești a emis o ordonanță de protecție împotriva reclamantului cu privire la C. pentru o perioadă de nouăzeci de zile, bazându-se pe mai multe incidente de violență psihologică aplicate de către reclamant în privința soției, începând cu luna octombrie 2015.

La 17 iunie 2016, o instanță de judecată a desfăcut căsătoria dintre reclamant și C., stabilind domiciliul copilului cu C., și a respins acțiunea reconvențională a reclamantului privind stabilirea domiciliului copilului cu el. Chiar dacă instanța a decis că ambii părinți sunt capabili să aibă grijă de copil, s-a considerat că este în interesul superior al copilului să rămână cu mama sa.

În luna septembrie 2016, reclamantul a solicitat stabilirea unui program de întrevederi cu fiul său, susținând că încercările sale repetate de a vedea și de a lua copilul fuseseră respinse de către C. și părinții ei. În consecință, la 4 octombrie 2016 Direcția pentru protecția drepturilor copilului Hâncești a aprobat un program de întrevederi valabil timp de un an, conform căruia reclamantul putea să-și viziteze copilul timp de două ore pe săptămână la domiciliul
copilului. La 18 octombrie 2016, reclamantul a contestat acest program, solicitând să i se acorde mai mult timp cu copilul său, în special șapte ore de două ori pe săptămână, în timp ce mama se afla la studii, și în fiecare al doilea
weekend. Drept răspuns, la 31 octombrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului a prelungit programul de vizită la un total de patru ore pe săptămână la domiciliul mamei, pentru o perioadă de un an.

La 18 noiembrie 2016, reclamantul a inițiat o acțiune în instanță împotriva autorității pentru protecția copilului, solicitând un program de întrevederi prelungit. El a susținut că programul stabilit fusese emis fără implicarea sa, că nu era proporțional cu timpul pe care C. putea să-l petreacă cu copilul și că ar trebui să i se permită să vadă copilul în afara domiciliului mamei. La 5 aprilie 2017, Judecătoria Buiucani a respins acțiunea depusă de către reclamant, iar la 10 aprilie 2017, reclamantul a depus apel, care a fost respins ca fiind neîntemeiat. Drept urmare, reclamantul a atacat decizia cu recurs, care de asemenea a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție ca fiind inadmisibil.

Referitor la modificarea custodiei:

La 4 decembrie 2017, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată privind obținerea custodiei copilului. El a intitulat cererea sa de chemare în judecată „pentru stabilirea domiciliului copilului”. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legale care ofereau dreptul unui părinte care nu deține custodia să solicite custodia copilului în cazul în care programul de vizită nu era respectat (art. 64 alin. (3) din Codul familiei). La 8 decembrie 2017, Judecătoria Hâncești a respins pretențiile reclamantului, refuzând să le examineze în fond. Instanța a notat că domiciliul copilului fusese deja stabilit cu mama printr-o hotărâre definitivă din 17 iunie 2016. Reclamantul a contestat această hotărâre, dar Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea Judecătoriei Hâncești.

Procedurile ulterioare: 

După expirarea programului inițial de întrevederi, reclamantul a solicitat autorității pentru protecția drepturilor copilului să stabilească un nou program, dar autoritatea a refuzat menționând că e mama și copilul nu se aflau pe teritoriul Republicii Moldova. Reclamantul a contestat această decizie și, printr-o hotărâre definitivă din 6 februarie 2019, autoritatea pentru protecția copilului a fost obligată să stabilească un program de întrevederi. În consecință, a fost stabilit un program de întrevederi valabil doi ani. Reclamantul l-a contestat, susținând că prevedea o perioadă de timp nejustificat de limitată cu fiul său, dar Curtea Supremă de Justiție a respins în mod irevocabil pretențiile reclamantului.

Aprecierea Curții:

Pretinsa încălcare a Articolului 6 din Convenție:

Reclamantul s-a plâns că i s-a refuzat accesul la o instanță, deoarece cererea sa de transferare a custodiei copilului său către el nu fusese soluționată de către instanțele naționale, acțiuni prin care se încalcă Articolul 6 din Convenție.

În acest sens, Curtea observă că, pe de o parte, instanțele interne s-au bazat exclusiv pe principiul securității raporturilor juridice, care împiedica orice litigiu repetat între aceleași părți cu privire la același obiect și bazat pe aceleași temeiuri. Pe de altă parte, Guvernul a susținut că schimbarea titlului cererii de chemare în judecată a reclamantului ar fi contribuit la o bună administrare a justiției și că deciziile instanțelor nu restrânseseră esența dreptului său de acces, deoarece, după o asemenea corectare, reclamantul ar fi putut depune din nou cererea sa de
chemare în judecată.

Curtea observă că nu există nimic în hotărârile instanțelor naționale care să indice, așa cum a susținut Guvernul, că reclamantul trebuia doar să schimbe titlul cererii sale de chemare în judecată și să o prezinte din nou. Curtea menționează că, în această cauză, instanțele naționale nu au examinat în mod real admisibilitatea pretențiilor
reclamantului referitoare la custodie și nu au motivat respingerea acestor pretenții, prin urmare, ele l-au privat definitiv de orice posibilitate de a-și afirma drepturile sale de custodie atunci când au apărut noi circumstanțe de
fapt și când o determinare a acestor drepturi era prevăzută în mod explicit de dreptul intern.

Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță.

Pretinsa încălcare a Articolului 8 din Convenție:

Reclamantul a susținut că programul întrevederilor din 2016 prevăzuse o perioadă de timp nejustificat de limitată cu fiul său – patru ore pe săptămână – și că el fusese stabilit de către autoritatea pentru protecția copilului în baza declarațiilor lui C., fără ca el să aibă posibilitatea de a răspunde.

Curtea nu a examinat programul de întrevederi referitor la perioada de după 31 octombrie 2017, deoarece alegațiile reclamantului se limitează la programul de întrevederi care a fost valabil în perioada 30 octombrie 2016 – 31 octombrie 2017.

Curtea observă că instanțele naționale au stabilit un program restrictiv de întrevederi între reclamant și fiul său. În
special, limitările se refereau la orele care i-au fost permise să le petreacă cu el și la locul în care trebuiau să aibă loc întrevederile.

Totodată, Curtea menționează că durata procedurilor deși a durat treisprezece luni, din noiembrie 2016 până în decembrie 2017, hotărârea definitivă s-a pronunțat când programul inițial de întrevederi expirase. Deci, Curtea nu este convinsă că procesul decizional, în urma căruia drepturile de vizită ale reclamantului au fost limitate, a fost rezonabil, echitabil și suficient de rapid în circumstanțele cauzei. Prin urmare, Curtea concluzionează că autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le revin în baza Articolului 8 din Convenție.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului:

Curtea a stabilit că a avut loc o încălcare a articolelor 6 și 8 din Convenție.

Republica Moldova trebuie să plătească reclamantului următoarele sume:

5.900 EUR (cinci mii nouă sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, pentru prejudiciul moral;
3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută reclamantului, pentru costuri și cheltuieli.