Comentariile sunt închise pentru Tortura în școli din perspectiva Codului penal al Republicii Moldova

Tortura în școli din perspectiva Codului penal al Republicii Moldova
21.09.2024 | Vitalie Stati

Vitalie Stati

Dr. Vitalie Stati

Dr. Gheorghe Reniță

Conform tratatelor internaționale la care este parte, Republica Moldova este obligată să creeze mecanisme eficiente de prevenire și eradicare a torturii, a tratamentelor inumane și/sau degradante. Aplicarea oricărei forme a torturii sau relelor tratamente este absolut interzisă în toate circumstanțele,[1] inclusiv în contextul luptei împotriva terorismului şi altor crime grave. Acest principiu a fost mereu susținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO).[2]

Astfel, art. 1661 din Codul penal al Republicii Moldova (CP RM) stabilește răspunderea pentru tortura, tratamentul inuman sau degradant. Acest articol prevede următoarele:

„(1) Cauzarea intenţionată a unei dureri sau a suferinţei fizice ori psihice, care reprezintă tratament inuman ori degradant, de către o persoană publică sau de către o persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau de către orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau cu consimțământul expres ori tacit al unei asemenea persoane,

se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 3 la 5 ani.

(2) Acţiunile prevăzute la alin.(1):

a) săvârșite cu bună ştiinţă asupra unui minor sau asupra unei femei gravide ori profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, dizabilităţii ori altui factor;

b) săvârșite asupra a 2 sau a mai multor persoane;

c) săvârșite de 2 sau de mai multe persoane;

d) săvârșite prin folosirea armei, instrumentelor speciale sau a altor obiecte adaptate acestui scop;

e) săvârșite de o persoană cu funcţie de răspundere sau de o persoană cu funcţie de demnitate publică;

f) care din imprudenţă au cauzat o vătămare gravă sau medie integrităţii corporale sau sănătăţii;

g) care din imprudenţă au cauzat decesul persoanei sau sinuciderea acesteia;

h) săvârşite din motive de prejudecată,

se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 8 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 5 la 10 ani.

(3) Tortura, adică orice faptă intenţionată prin care se provoacă unei persoane o durere sau suferinţe fizice sau psihice puternice cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a exercita presiune asupra ei sau asupra unei terţe persoane, sau din orice alt motiv, bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau suferinţă este provocată de către o persoană publică sau de către o persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau de către orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unei asemenea persoane,

se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 8 la 12 ani.

(4) Acţiunile prevăzute la alin. (3):

a) săvârșite cu bună ştiinţă asupra unui minor sau asupra unei femei gravide ori profitînd de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, dizabilităţii ori altui factor;

b) săvârșite asupra a 2 sau a mai multor persoane;

c) săvârșite de 2 sau de mai multe persoane;

d) săvârșite prin folosirea armei, instrumentelor speciale sau a altor obiecte adaptate acestui scop;

e) săvârșite de o persoană cu funcţie de răspundere sau de o persoană cu funcţie de demnitate publică;

f) care din imprudenţă au cauzat o vătămare gravă sau medie integrităţii corporale sau sănătăţii;

g) care din imprudenţă au cauzat decesul persoanei sau sinuciderea acesteia,

se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani.”

În acest context, apare următoare întrebare: pot profesorii să fie trași la răspundere în baza articolului menționat? Ne întrebăm, pentru că datele statistice arată că în perioada 2013-2022, 8% din infracțiunile ce au vizat relele tratamente asupra elevilor au fost comise de profesorii și, respectivi, directorii de instituții de învățământ.[3]

 2. Poziția Procurorului General

În 2021, Procurorul General al Republicii Moldova a depus la Curtea Supremă de Justiție un recurs în interesul legii. Procurorul General a solicitat Curții Supreme de Justiție să răspundă la întrebarea formulată mai sus, precizând că, în practica instanțelor de judecată de toate nivelurile, inclusiv în jurisprudența Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, la aplicarea art. 1661 CP RM, nu se conturează un punct de vedere unitar referitor la posibilitatea evoluării cadrelor didactice, care sunt angajate în instituțiile publice de învățământ, în calitate de subiecți ai infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM.

Astfel, s-au format două orientări jurispudențiale divergente. Prima dintre aceste orientări presupune imposibilitatea evoluării cadrelor didactice, care sunt angajate în instituțiile publice de învățământ, în calitate de subiecți ai infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM.[4] Cea de-a doua orientare jurisprudențială presupune că, din contra, astfel de cadre didactice pot apărea în calitate de subiecți ai infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM.[5]

Procurorul General a optat pentru cea de-a doua orientare jurisprudențială. El a susținut ideea, conform căreia cadrul didactic, care este angajat într-o instituție publică de învățământ, se raportează la noțiunea „orice altă persoană care acționează cu titlu oficial”, utilizată în art. 1661 CP RM.

3. Opinia Amicus curiae

Noi am prezentat Curții Supreme de Justiție o Opinie Amicus curiae. În cele ce urmează, vom prezenta principalele puncte de reper (pe care le vom evidenția prin caractere cursive) ale raționamentului enunțat de Procurorul General. Totodată, vom expune observațiile și/sau reflecțiile noastre:

1) prin „orice altă persoană care acționează cu titlu oficial”, trebuie de înțeles persoana care nu poate fi considerată persoană publică, dar nici nu exercită, de facto, atribuțiile unei autorități publice, însă care, din cauza modului de instituire a activității exercitate și a naturii activității exercitate, dobândește caracter oficial.

Nu putem să nu fim de acord cu afirmația că noțiunea „persoană publică”[6] nu se intersectează cu noțiunea „orice altă persoană care acționează cu titlu oficial. O asemenea afirmație rezultă chiar din dispoziția art. 1661 CP RM, în care subiectul este descris în felul următor: „persoană publică sau […] persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau […] orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau cu consimţământul expres ori tacit al unei asemenea persoane”. Din această formulare se desprinde că subiectul infracțiunilor, prevăzute la art. 1661 CP RM, se caracterizează prin patru calități speciale alternative: i) persoana publică; ii) persoana care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice; iii) oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial; iv) oricare altă persoană care acţionează cu consimţământul expres sau tacit al unei persoane care acţionează cu titlu oficial.

Nu este posibil ca o persoană să posede atât calitatea specială de persoană publică, cât și calitatea specială de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial. Aceasta se datorează caracterului alternativ al calităților speciale enunțate mai sus, dar mai ales folosirii în art. 1661 CP RM a sintagmei „oricare altă”. Această sintagmă exclude posibilitatea cumulării de către aceeași persoană a calităților speciale specificate la punctele i) și iii), prezentate supra.

Totuși, așa cum se va putea vedea infra, Procurorul General nu a luat în considerare această stare de lucruri. La concret, în recursul formulat de Procurorul General, oricărei alte persoane, care acționează cu titlu oficial, îi este atribuită calitatea de persoană care exercită funcțiile autorității publice. Prin această asimilare a persoanei publice cu oricare altă persoană care acționează cu titlu oficial, este neglijată voința legiuitorului care recurge la sintagma „oricare altă” în art. 1661 CP RM;

2) folosirea în art. 1661 CP RM a cuvântului „oficial” înseamnă că situația de referință implică exercițiul autorității de stat.

Noțiunea „exercițiul autorității de stat” se conține, de exemplu, în Codul penal al României. În concret, în alin. (1) art. 282 „Tortura” din acest cod se menționează despre „[f]apta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia […]”.[7] După cum se poate vedea, în opinia legiuitorului român, funcția, ce implică exercițiul autorității de stat, este îndeplinită de un funcționar public. O persoană, care nu are statutul de funcționar public, nu poate îndeplini o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În opinia autorului român I. Griga, „prin funcționar public, care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, […], se înțelege numai acel funcționar care face parte din cadrul organelor prin care se realizează puterea de stat ori care, potrivit legii sau altor acte normative asimilate legii, este abilitat să ia măsuri cu caracter obligatoriu și să impună respectarea lor ori să asigure respectarea unor asemenea dispoziții sau măsuri luate de organele competente. Fac parte din categoria unor asemenea funcționari senatorii, deputații, membrii Curții Constituționale, membri ai Guvernului, consilieri ai Curții de Conturi, procurori, judecători, polițiști sau jandarmi”.[8] Așa cum este firesc, cadrele didactice, care sunt angajate în instituțiile publice de învățământ, nu sunt menționate în această listă.

Exercițiul autorității de stat, evocat de Procurorul General, reprezintă, de fapt, exercitarea funcţiilor autorităţii publice în sensul alin. (1) art. 123 CP RM. Or, conform acestei norme, „prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice (subl. ns.) sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice”.

Din Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 1 din 11 ianuarie 2001 privind controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 183 din Codul penal[9] aflăm că persoana, care exercită funcţiile autorităţii publice, este persoana învestită, în numele statului, cu împuterniciri legale de a înfăptui acţiuni care comportă consecinţe juridice pentru toţi sau pentru majoritatea cetăţenilor, iar acţiunile ei pe linie de serviciu nu sunt limitate de cadrul unui anumit departament, sistem etc.[10] Din această interpretare oficială reiese că „a exercita funcțiile autorității publice” înseamnă a exercita atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti. Astfel, persoana, care exercită funcţiile autorităţii publice, este persoana care: deţine un mandat legislativ, executiv sau judiciar; exercită puterea de stat în numele Republicii Moldova; are atribuţii şi responsabilităţi ce sunt opozabile în raport cu persoanele care nu-i sunt subalterne.

Atribuind calitatea de persoană, care exercită funcţiile autorităţii publice, unui cadru didactic, care este angajat al unei instituții publice de învățământ, Procurorul General raportează un astfel de cadru didactic la categoria de persoane publice. Or, în opinia lui R. Popov, la care ne raliem în cea mai mare parte, „noţiunea „persoană cu funcţie de răspundere”, definită în alin. (1) art. 123 CP RM, şi noţiunea „persoană publică”, definită în alin. (2) art. 123 CP RM, se află într-o relaţie de tip „parte – întreg”.”[11] Cu această ocazie, precizăm că nu sunt persoane publice doar următoarele persoane cu funcție de răspundere: consilierii din consiliile săteşti (comunale), orăşeneşti (municipale), raionale; deputaţii Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.[12]

Dezvoltând ideea privind relația dintre noţiunile „persoană cu funcţie de răspundere” și „persoană publică”, R. Popov susține: „[C]ei din personalul instituțiilor medico-sanitare și din personalul instituțiilor de învățământ – care exercită acţiuni administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice ori funcții ale autorității publice (subl. ns.) – intră sub incidența fie a noțiunii „persoană cu funcție de răspundere” (și, implicit, a noțiunii mai largi „persoană publică”), fie a noțiunii „persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală” (nu însă și a noțiunii „persoană care lucrează pentru o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală”)”.[13]

Continuând ideea, este necesar să redăm următoarea explicație din pct. 6.1 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 11 din 22.12.2014 cu privire la aplicarea legislației referitoare la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie:

„[P]ersoanele care execută atribuţii pur profesionale (de exemplu, medicii, cadrele didactice, casierii etc.) nu sunt persoane publice, întrucât îndeplinirea acestor atribuţii nu sunt producătoare de efecte juridice (adică, nu poate da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice). Executând obligaţiunile de natură profesională, astfel de persoane nu au cum să apară în postura de persoană publică. Numai în cazul în care, aceste persoane în prezenţa anumitor circumstanţe, ajung să exercite funcţii producătoare de efecte juridice (de exemplu, să acorde drepturi sau să elibereze de obligaţii), activitatea „subadministrativă” a medicilor, cadrelor didactice, casierilor etc. se poate transforma într-o activitate administrativă. De exemplu, în cazul eliberării certificatului de concediu medical de către medic sau în cazul evaluării de către cadrele didactice a studenţilor, masteranzilor, aceştia exercită funcţii producătoare de efecte juridice, […]”.[14]

Respectând firul logic, V. Stati și R. Popov afirmă:

„[C]ompetenţa unei persoane publice, în sensul alin. (2) art. 123 CP RM, include, printre altele, prerogativa acesteia de a realiza acţiuni relevante sub aspect juridic. Astfel de acţiuni sunt producătoare de efecte juridice. Se are în vedere că persoana publică are dreptul sau obligaţia ca prin acţiunile sale să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice. Cu alte cuvinte, persoana publică deţine prerogativa de a acorda drepturi şi obligaţii altor persoane, de a modifica volumul acestor drepturi şi obligaţii sau de a le înceta. Tocmai acesta este criteriul care permite delimitarea noţiunii „persoană publică” (în sensul alin. (2) art. 123 CP RM) de noţiunile „personalul administrativ-tehnic” şi „persoană care exercită funcţii pur profesionale”.”[15]

Așadar, cadrul didactic, care este angajat într-o instituție publică de învățământ, este persoană publică nu atunci când îşi exercită obligaţiile profesionale, ci doar atunci când desfăşoară activitate administrativă. În recursul său, Procurorul General nu a făcut nicio diferențiere între aceste două ipostaze calitativ diferite pe care le poate avea cadrul didactic angajat într-o instituție publică de învățământ;

3) între noțiunile „instituție publică de învățământ” și „instituție privată de învățământ”, pe de o parte, și noțiunea „exercițiu al autorității statului”, pe de altă parte, există un raport de tip „parte – întreg”.

Spre deosebire de autoritatea publică, nici instituția publică, nici instituția privată nu exercită autoritatea statului. Nicio lege și niciun statut nu prevede o astfel de prerogativă pentru instituția publică și pentru instituția privată. Or, așa cum am afirmat mai sus, exercițiul autorității de stat, evocat în RIL, reprezintă, de fapt, exercitarea funcţiilor autorităţii publice în sensul alin. (1) art. 123 CP RM.

R. Popov afirmă cu drept cuvânt:

„[I]nstituţia publică şi autoritatea publică sunt entităţi publice diferite, care nu pot fi confundate. Autoritatea publică este cea care constituie instituţia publică în baza unui act pe care îl emite şi care finanţează integral sau parţial instituţia publică de la bugetul său”.[16] O instituție publică nu poate avea prerogativele pe care le are fondatorul acesteia, adică autoritatea publică. Astfel, de exemplu, conform alin. (1) art. 32 al Legii nr. 98 din 04.05.2012 privind administraţia publică centrală de specialitate, „pentru realizarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţământ (subl. ns.) şi a altor funcţii de interes public, de care este responsabil ministerul sau altă autoritate administrativă centrală, cu excepţia celor de reglementare normativ-juridică, supraveghere şi control de stat, precum şi a altor funcţii care implică exercitarea prerogativelor de putere publică (subl. și evid. ns.), în sfera de competenţă a acestora pot fi constituite instituţii publice”.[17]

Așadar, o instituție publică nu poate exercita prerogative de putere publică sau, altfel spus, nu poate exercita autoritatea de stat.

Cu atât mai mult, o instituție privată nu poate exercita autoritatea de stat. Din alin. (3) art. 1 al Legii nr. 86 din 11.06.2020 cu privire la organizațiile necomerciale[18] (în continuare – Legii nr. 86/2020), aflăm că instituția privată este o organizație necomercială. În conformitate cu alin. (3) art. 11 al aceleiași legi, „autoritățile […] publice […] nu pot constitui organizații necomerciale”. De asemenea, din art. 6 „Activitatea organizației necomerciale” și art. 7 „Drepturile și obligațiile organizației necomerciale” nu rezultă în niciun fel că o instituție privată poate exercita autoritatea de stat;

4) personalul didactic dobândeşte atribuții oficiale și acționează cu titlu oficial în vederea îndeplinirii politicii statului în domeniul educației.

Considerăm că acest punct de reper trebuie coroborat cu punctul de reper 1) din raționamentul enunțat în recursul Procurorului General, conform căruia prin „orice altă persoană care acționează cu titlu oficial”, trebuie de înțeles persoana care nu poate fi considerată persoană publică, dar nici nu exercită, de facto, atribuțiile unei autorități publice, însă care, din cauza modului de instituire a activității exercitate și a naturii activității exercitate, dobândește caracter oficial.

În opinia noastră, personalul didactic, care este angajat într-o instituție publică de învățământ, nu poate dobândi atribuții oficiale și nu poate acționa cu titlu oficial. Modul de instituire a activității exercitate de către acest personal, ca și natura activității exercitate de către personalul didactic, care este angajat într-o instituție publică de învățământ, nu ne permit să susținem contrariul.

În primul rând, nimeni nu neagă că instituțiile publice de învățământ sunt înființate de autoritățile publice sau cu aprobarea autorităților publice. Bineînțeles, în cadrul instituțiilor de învățământ sunt realizate politicile de stat în domeniul educaţiei. Cu toate acestea, nu se poate susține că personalul didactic, care este angajat într-o instituție publică de învățământ, exercită autoritatea de stat.

Activitatea educațională este, fără doar și poate, o activitate reglementată de stat. Însă, la ora actuală, nu există activități (cu excepția celor contrare legii și celor care țin de viața privată) care să nu fie, într-un fel sau altul, supuse reglementării de stat. Acreditarea instituțiilor, eliberarea patentelor de întreprinzător ori a unor acte permisive (a licenței, a autorizației sau a certificatului), înregistrarea partidelor politice, a asociațiilor obștești, a cultelor religioase sau a părților lor componente etc. – toate acestea sunt exemple de reglementare de către stat a unor activități care nu presupun exercitarea autorității de stat. Faptul că statul reglementează asemenea activități nu înseamnă nici pe departe că statul deleagă prerogativele de exercitare a autorității de stat celor a căror activitate este supusă reglementării de stat.

În al doilea rând, cadrele didactice, care sunt angajate într-o instituție publică de învățământ, nu au atribuții oficiale, întrucât nu sunt persoane oficiale.

Considerăm că doar persoanele oficiale pot avea atribuții oficiale. Noțiunea de persoană oficială are înțelesul care rezultă din interpretarea sistemică a următoarelor prevederi ale Codului administrativ[19]:

‒ „Prin petiție, în sensul prezentului cod, se înțelege orice cerere, sesizare sau propunere adresată unei autorități publice (subl. ns.) de către o persoană fizică sau juridică” (alin. (1) art. 9);

‒ „Autoritatea publică sau persoana oficială (subl. ns.) are dreptul să nu examineze în fond petițiile ce conțin un limbaj necenzurat sau ofensator, amenințări la securitatea națională, la ordinea publică, la viața și sănătatea persoanei oficiale, precum și a membrilor familiei acesteia” (alin. (3) art. 76).

Așadar, petiția este adresată unei autorități publice. Totodată, autoritatea publică sau persoana oficială are dreptul să examineze petițiile. În concluzie, în sensul Codului administrativ, persoană oficială este persoana care reprezintă o autoritate publică. Doar o persoană, care reprezintă o autoritate publică, poate avea atribuții oficiale;

5) noțiunea „școlarizare obligatorie” este apropiată de noțiunea „custodie publică”, astfel după cum a fost formulată în Protocolul opțional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante[20] (în continuare – Protocolul opțional): „Orice formă de detenție sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reținere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorități judiciare, administrative sau de altă natură”.

În primul rând, Protocolul opțional nu conține noțiunea „custodie publică” sau definiția acesteia. Conform parag. 2 art. 4 din acest protocol, „în sensul prezentului protocol, privarea de libertate înseamnă orice formă de detenţie sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură”.[21] Din această perspectivă, nu este clar cum noțiunea „școlarizare obligatorie” ar putea fi apropiată de noțiunea „privare de libertate”.

În al doilea rând, comportă relevanță următoarele prevederi din Codul educației al Republicii Moldova[22]:

‒ „Învăţământul obligatoriu începe cu grupa pregătitoare din învăţământul preşcolar şi se finalizează cu învăţământul gimnazial” (alin. (1) art. 13);

‒ „Obligativitatea frecventării învăţământului obligatoriu încetează la vârsta de 16 ani” (alin. (2) art. 13);

‒ „Școlarizarea devine obligatorie după împlinirea vârstei de 7 ani” (alin. (4) art. 27).

Obligațiile, prevăzute de alin. (1) și (2) art. 13 și alin. (4) art. 27 din Codul educației, nu demonstrează în niciun fel că personalul didactic, care este angajat într-o instituție publică sau privată învățământ, este reprezentat de persoane care acționează cu titlu oficial.

Aceste obligații sunt impuse de stat, nu de instituțiile de învățământ, nu de cadrele didactice care sunt angajate în instituțiile publice sau private de învățământ. Din lit. a) alin. (1) art. 141 și lit. a) art. 142 din Codul educației aflăm că autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi și al doilea, precum şi ale UTA Găgăuzia, în limitele competenţelor stabilite de legislaţie, au atribuţii de a asigura respectarea legislaţiei în domeniul educaţiei în teritoriul administrat. Cadrele didactice, care sunt angajate în instituțiile de învățământ publice sau private, nu au și nu pot avea o astfel de atribuție;

6) trebuie considerați subiecți ai infracțiunilor, prevăzute la art. 1661 CP RM, doar persoanele care fac parte din personalul de conducere al instituției de învățământ, personalul didactic, personalul științific și personalul științifico-didactic în sensul art. 131, coroborat cu art. 53, 70, 117 din Codul educației.

Suntem de acord că persoanele, care fac parte din personalul de conducere al instituției de învățământ (de exemplu, director, director adjunct, șef de secție, rector, prorector, decan, şef de departament, şef de catedră etc.), fiind persoane publice, pot fi subiecți ai infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM. Cât privește personalul didactic, așa cum am menționat supra, cei, care-l reprezintă, pot fi considerați persoane publice doar atunci când desfăşoară activitate administrativă (de exemplu, în cazul evaluării de către cadrele didactice a elevilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, audienților etc.), nu și atunci când îşi exercită obligaţiile profesionale (de exemplu, în timpul desfășurării unei lecții care nu presupune o evaluare a rezultatelor învățării). O asemenea constatare este valabilă în cazul personalului științific și al celui științifico-didactic.

Personalul de conducere al instituției de învățământ, personalul didactic, personalul științific și personalul științifico-didactic nu intră sub incidența noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, care este utilizată în art. 1661 CP RM. O astfel de concluzie va reieși din analiza noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, pe care o vom efectua infra;

7) calitatea de subiecți ai infracțiunilor, prevăzute la art. 1661 CP RM, posedă cei din personalul de conducere, personalul didactic, personalul științific și personalul științifico-didactic din toate tipurile de instituții de învățământ, prevăzute de art. 15 din Codul educației.

Conform alin. (3) art. 15 din Codul educației, „în funcţie de tipul de proprietate, instituţiile de învăţământ se clasifică după cum urmează: a) instituţie de învăţământ publică; b) instituţie de învăţământ privată”.

Personalul de conducere al instituției private de învățământ, personalul didactic, personalul științific și personalul științifico-didactic din cadrul unei astfel de instituții nu posedă calitatea de subiecți ai infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM. Din analiza pe care am efectuat-o supra, se poate deduce fără niciun dubiu că persoanele, angajate într-o instituție privată de învățământ, nu pot avea calitatea de persoane publice. De asemenea, această concluzie rezultă din compararea între ele a art. 123 și 124 CP RM, precum și din compararea între ele a prevederilor din Capitolele XV și XVI ale părții speciale a Codului penal.

Personalul de conducere al instituției private de învățământ, personalul didactic, personalul științific și personalul științifico-didactic din cadrul unei astfel de instituții nu intră sub incidența noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, care este utilizată în art. 1661 CP RM. O astfel de concluzie va reieși din analiza noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, pe care o vom efectua infra.

3.1. „Orice altă persoană care acționează cu titlu oficial

În cele ce urmează, ne propunem să stabilim înțelesul noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, la care se recurge în art. 1661 CP RM.

În acest scop, menționăm că o noțiune aproape identică – „persoană care acționează cu titlu oficial” – este folosită în subsecț. (1) secț. 134 „Tortura” din Legea justiției penale a Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (în continuare – Regatului Unit) din 29 iulie 1988 (în continuare – LJP): „Un funcționar public sau o persoană care acționează cu titlu oficial, indiferent de naționalitatea sa, comite infracțiunea de tortură dacă în Regatul Unit sau în altă parte provoacă în mod intenționat dureri sau suferințe severe altuia în îndeplinirea sau presupusa îndeplinire a îndatoririlor sale oficiale.”[23] Observăm că, în această normă, noțiunea „persoană care acționează cu titlu oficial” este utilizată în contrapoziție cu noțiunea „funcționar public”. În mod similar, în art. 1661 CP RM, noțiunea „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” este folosită în contrapoziție cu noțiunea „persoană publică”, precum și cu noțiunea „persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice”.

Ca și art. 1661 CP RM, secț. 134 LJP transpune în legislația internă anumite obligații ale Regatului Unit, asumate în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptate la New York la 10.12.1984[24] (în continuare – Convenția de la New York). Art. 1 al acestei convenții prevede: „În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că 1-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial (subl. ns.), sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.[25]

Pornind de la această premisă, este de menționat că, în Decizia R v. Reeves Taylor din 13 noiembrie 2019, Curtea Supremă a Regatului Unit a oferit răspunsul la următoarele întrebări formulate în recurs: „Care este interpretarea corectă a sintagmei „persoană care acționează cu titlu oficial” din subsecț. (1) secț. 134 LJP; include în special pe cineva care acționează altfel decât în calitate privată și individuală pentru ori în numele unei organizații sau organism care exercită sau intenționează să exercite funcțiile de guvernare asupra populației civile pe teritoriul pe care îl controlează și în care are loc conduita?”[26]

În aceeași decizie (care, de altfel, a fost analizată de mai mulți autori[27]), cel mai mare interes îl comportă următoarele fragmente care conțin răspunsul argumentat și consistent la întrebarea reprodusă mai sus:

„[…] 23. Secț. 134 LJP a fost menită să dea efect Convenției [de la New York] în dreptul intern. Ca urmare, cuvintele „persoană care acționează cu titlu oficial” trebuie să aibă același înțeles în secțiunea 134 LJP, ca și în art. 1 al Convenției [de la New York] (subl. ns.). […] Principiile dreptului internațional, care guvernează interpretarea tratatelor, se regăsesc în articolele 31[28] și 32[29] ale Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor de la 23.05.1969”.

[…] 30. […] Prin Rezoluția 32/62 din 08.12.1977, Adunarea Generală a ONU a solicitat Comisiei pentru Drepturile Omului să elaboreze un proiect de convenție împotriva torturii. Comisia a examinat problema la cea de-a 34-a sesiune și a invitat, înainte de cea de-a 35-a sesiune, guvernele statelor membre ale Națiunilor Unite și agențiile sale specializate să facă comentarii cu privire la proiectele de articole. Comentariile primite sunt rezumate în trei documente publicate de Comisia pentru Drepturile Omului (E/CN.4/1314, 19.12.1978; E/CN.4/1314/Add 1, 18.01.1979; E/CN.4/1314; /Add 2, 31.01.1979). În acel stadiu, definiția torturii din proiectul de articol 1 impunea ca aceasta să fie aplicată „de către sau la instigarea unui funcționar public”. În răspunsul său, guvernul austriac a propus ca conceptul de „funcționar public” să fie extins, de exemplu prin utilizarea cuvintelor „persoane care acționează cu titlu oficial”[30] (E/CN.4/1314, paragraful 43). […] Sintagma „altă persoană care acționează cu titlu oficial” […] a fost inserată la propunerea Austriei pentru a răspunde preocupărilor Republicii Federale Germania ca anumiți actori nestatali, a căror autoritate este comparabilă cu autoritatea guvernamentală, să fie, de asemenea, trași la răspundere (subl. ns.). Aceste autorități de facto par a fi similare acelor „organizații politice” care, potrivit lit. (i) parag. (2) art. 7 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale[31], pot fi trase la răspundere pentru infracțiunea de dispariție forțată. Ne-am putea gândi la grupuri rebele, de gherilă sau insurgenți care exercită autoritate de facto în anumite regiuni sau la facțiuni în război din așa-numitele „state în declin” (subl. ns.) […].[32]

[…] 36. […] [C]uvintele „un funcționar public sau altă persoană care acționează cu titlu oficial” din art. 1 [al Convenției de la New York] […] n-ar trebui să excludă comportamentul rebelilor care se află în afara autorității statului și care exercită funcții guvernamentale asupra populației civile din teritoriul aflat sub controlul lor. Dimpotrivă, o astfel de conduită este în mod corespunzător preocuparea comunității internaționale și necesită o reglementare internațională, deși implementată la nivel național. […].”

[…] 54. În fața Curții de Apel, acuzarea a încercat să se bazeze pe principiile referitoare la răspunderea unei mișcări insurgente care reușește în cele din urmă să înlocuiască guvernul unui stat, așa cum a făcut FPNL[33] în Liberia. Comentariul general la proiectele de articole ale Comisiei de drept internațional privind responsabilitatea statului explică că, în timp ce conduita unei mișcări insurgente nereușite nu este, în general, atribuită statului, în cazul în care mișcarea își atinge scopurile și se instalează ca noul guvern al statului, ar fi anormal dacă noul regim ar putea evita răspunderea pentru comportamentul comis anterior de acesta. Continuitatea care există între noua organizare a Statului și cea a mișcării insurgente conduce la atribuirea statului a conduitei pe care mișcarea insurgentă ar fi putut-o săvârși în timpul luptei (subl. ns.). […].”

[…] 76. […] În subsecț. (1) secț. 134 LJP, noțiunea „o persoană care acționează cu titlu oficial” se referă la o persoană care acționează sau intenționează să acționeze, altfel decât în ​​calitate privată și individuală, pentru sau în numele unei organizații sau organism care exercită, pe teritoriul controlat de acea organizație sau organism și în care are loc comportamentul relevant, funcții exercitate în mod normal de guverne asupra populațiilor lor civile.”

[…] 78. […] [F]orțele insurgente angajate în lupta împotriva forțelor guvernului central al unui stat pot, totuși, să exercite suficientă autoritate guvernamentală asupra teritoriului și asupra persoanelor aflate sub controlul lor pentru ca actele, săvârșite în numele lor, să fie considerate, în acest scop, acte oficiale. […].” [34]

Concluziile, care se impun, sunt următoarele: în statele, caracterizate prin stabilitate socio-politică, comportamentul oficial este înfăptuit de agenți publici. În cazul unor cataclisme (de exemplu, război, intervenţie militară străină, conflict militar local, lovitură de stat, puci militar etc.) anumite entități își pot asuma funcții guvernamentale sau administrative. În art. 1 al Convenției de la New York, sintagma „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” se referă la reprezentanții unor asemenea entități. O asemenea interpretare este menită să prevină impunitatea prin extinderea interzicerii torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante la autoritățile de facto care nu ar trebui să admită astfel de tratamente atunci când își arogă competențe pe care le au autoritățile de jure ale unui stat.

Pe o porțiune a teritoriului Republicii Moldova, care este controlată de așa-numitele „autorități transnistrene”, atestăm existența unui „guvern de facto”. Alte exemple de „autorități” sunt cele din: „Republica Abhazia”; „Republica Osetia de Sud”; „Republica Populară Donețk”; „Republica Populară Luhansk”; „Republica Turcă a Ciprului de Nord”; „Republica Democrată Arabă Sahrawi”; „Somaliland”, etc. În alte cazuri, mișcările de insurgență (de exemplu: PCP (SL) (Republica Peru); ELN (Republica Columbia); EZLN (Statele Unite Mexicane); IFPG, KŞZK, PJAK, MEK (Republica Islamică Iran) etc.) nu-și proclamă statalitatea, însă dețin controlul efectiv asupra unei porțiuni de teritoriu. Indiferent de aceste nuanțe, important este că autoritățile de facto își asumă atribuții pe care ar fi trebuit să le exercite autoritățile de jure.

Așadar, în accepțiunea art. 1661 CP RM, prin „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” se înțelege persoana care reprezintă autoritățile de facto (adică autoritățile care acționează în afara câmpului constituționalității) care-și asumă atribuții pe care ar fi trebuit să le exercite autoritățile de jure.

În mod evident, această interpretare a noțiunii „orice altă persoană care acționează cu titlu oficial” nu este compatibilă cu interpretarea promovată în recursul Procurorului General.

În recursul Procurorului General, interpretarea noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” din art. 1661 CP RM este într-atât de largă, încât reduce la zero noțiunea de subiect special. Or, așa cum am menționat supra, nu există nicio activitate (cu excepția celor contrare legii și celor care țin de viața privată) care să nu fie reglementată, într-un fel sau altul, de către stat. Din interpretarea, propusă de Procurorul General, rezultă că, practic, orice persoană fizică, care reprezintă o anumită entitate și care îndeplinește cerințele de vârstă și de responsabilitate, poate fi subiect al infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM. O asemenea abordare nu ia în considerare că noțiunea de tortură din art. 1661 CP RM reproduce noțiunea de tortură din art. 1 al Convenției de la New York. În acest mod, art. 1661 CP RM a recepționat nu doar terminologia caracteristică art. 1 al Convenției de la New York, dar și conținutul juridic al respectivilor termeni utilizați în Convenția de la New York, precum și efectele juridice pe care le implică aplicarea normelor care conțin astfel de termeni.

În opinia noastră, interpretarea extrem de largă a noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” din art. 1661 CP RM, care este promovată de Procurorul General, are la bază confuzia conceptuală dintre tortură și tratament inuman sau degradant în sensul art. 1661 CP RM, pe de o parte, și chinuirea și torturarea în sensul Regulamentului Ministerului Sănătății nr. 199 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale[35] (în continuare – Regulamentului Ministerului Sănătății nr. 199/2003). Acest regulament prevede, inter alia: „[…] 77. Chinuirea reprezintă acţiuni care provoacă victimei suferinţe prin privaţiunea de hrană, băutură sau căldură, ori prin plasarea sau abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă. 78. Torturarea se manifestă prin acţiuni care produc dureri perseverente, repetate sau îndelungate (prin pişcături, biciuiri, prin împunsături cu obiecte înţepătoare, prin cauterizări cu agenţi termici sau chimici etc.). […]”[36]

Codul penal al Republicii Moldova în varianta de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 252 din 08.11.2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative[37] (în continuare – Legii nr. 252/2012) conținea sintagmele: „prin schingiuire sau tortură” (lit. e) alin. (2) art. 151 și lit. f) alin. (2) art. 152 CP RM); „însoţit de torturarea victimei” (lit. f) alin. (2) art. 171 CP RM); „însoţite de torturarea victimei” (lit. g) alin. (2) art. 172 CP RM); „prin schingiuire, tortură, tratament inuman sau  degradant” (lit. d) alin. (3) art. 188 CP RM); „însoţite de schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant” (alin. (3) art. 189 CP RM).

La o astfel de concepție s-a renunțat în rezultatul intrării în vigoare a Legii nr. 252/2012. Drept urmare, în locul sintagmelor specificate mai sus au apărut altele: „cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice” (lit. e) alin. (2) art. 151 și lit. f) alin. (2) art. 152 CP RM); „săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice” (lit. f) alin. (2) art. 171 CP RM); „săvârşite cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice” (lit. g) alin. (2) art. 172 CP RM); „cu deosebită cruzime” (lit. d) alin. (3) art. 188 CP RM); „săvârşite cu deosebită cruzime” (alin. (3) art. 189 CP RM).

Deloc întâmplător, una dintre caracteristicile cruzimii deosebite este reliefată de către S.N. Drujkov: cruzimea deosebită este de neconceput în lipsa torturării, maltratării, molestării.[38] În același sens, alți autori susțin că conceptele „torturare”, „maltratare”, „molestare”, „schingiuire”, „batjocură” etc. fac parte din acelaşi registru noţional, reprezentând cazuri particulare de manifestare a cruzimii deosebite.[39]

Astfel, în Codul penal în vigoare al Republicii Moldova, noțiunea de cruzime deosebită are încărcătura semantică pe care noțiunile „schingiuire” și „torturare” le-au avut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 252/2012. În dispozițiile în vigoare ale lit. d) alin. (3) art. 188 și alin. (3) art. 189 CP RM, noțiunea de cruzime deosebită are încărcătura semantică pe care noțiunile „tortură” și „tratament inuman sau degradant” le-au avut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 252/2012.

Orice persoană fizică, care îndeplinește cerințele de vârstă și responsabilitate, poate fi subiect al infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 CP RM. Apelând la analogie, unii practicieni au dedus că, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM, subiect poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, care reprezintă o anumită entitate și care îndeplinește cerințele de vârstă și de responsabilitate. Probabil, aceasta ar fi cauza confuziei despre care vorbeam mai sus.

De asemenea, mai este de menționat că, în varianta inițială a Codului penal a existat art. 154 „Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă”:

„(1) Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă, dacă nu au provocat urmările prevăzute la art. 151-153,

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi  convenţionale sau cu închisoare de până la 3 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite: a) asupra soţului (soţiei) sau unei  rude apropiate; b) cu bună ştiinţă asupra unei femei gravide; c) asupra unui minor; d) asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti; e) de două sau mai multe persoane; f) profitând de starea de neputinţă a victimei; g) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură; h) la comandă,

se pedepsesc cu amendă în mărime de la  500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 6 ani”.

La caracterizarea laturii obiective a infracțiunii prevăzute la art. 154 CP RM, S. Brînza face o constatare nelipsită de interes: „[…] [Ț]inând cont de interpenetrarea noţiunilor „maltratare sau alte acte de violenţă” și „tortură”, trebuie să recunoaștem că nu numai suferinţele fizice, dar și suferinţele psihice pot constitui urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute la art. 154 CP RM”.[40] Această „interpenetrare” a celor două noțiuni sporește confuzia dintre infracţiunea, care a fost prevăzută la art. 154 CP RM, și infracțiunile prevăzute la art. 1661 CP RM. Totuși, așa cum se va putea vedea infra, subiectul infracţiunii, care a fost prevăzută la art. 154 CP RM, nu poate avea calitatea specială a subiectului infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM.

În acest sens, atragem atenția asupra faptului că art. 154 a fost exclus din Codul penal prin Legea nr. 292 din 21.12.2007 privind modificarea şi completarea unor acte legislative, care a intrat în vigoare la 08.02.2008.[41]

Totodată, prin Legea nr. 139 din 30.06.2005 pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova[42], Codul penal al fost completat cu art. 3091 „Tortura”. Subliniem că această lege a intrat în vigoare la 22.07.2005. În alin. (1) art. 3091 CP RM, tortura era definită astfel: „Provocarea, în mod intenţionat, a unei dureri sau suferinţe puternice, fizice ori psihice unei persoane, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană 1-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a intimida sau de a face presiune asupra ei sau asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, dacă o asemenea durere sau suferinţă este provocată de o persoană cu funcţie de răspundere sau de oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial (subl. ns.), ori la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, cu excepţia durerii sau a suferinţei ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele […]”.

Așadar, în perioada 22.07.2005 – 08.02.2008, în Codul penal au coexistat art. 154 „Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă” și art. 3091 „Tortura”. Sferele de aplicare a acestor două articole erau diferite. Deci, ele nu se puteau suprapune. În cazul infracțiunilor prevăzute de aceste două articole, subiectul nu putea să aibă aceeași calitate.

În continuarea acestei idei, redăm câteva pasaje din Decizia Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la aplicarea Legii nr. 252 din 08 noiembrie 2012: „Plenul susţine poziţia teoreticienilor, prezentată de Catedra de Drept penal şi Criminologie a Facultăţii de Drept al Universităţii de Stat din Moldova, prin care s-au interpretat dispoziţiile art. 3091 Cod penal […] în corelaţie cu dispoziţiile art. 1661 Cod penal (red. Legii nr. 252 din 08.11.2012), sub aspectul că nu a avut loc dezincriminarea faptelor incriminate în art. 3091 Cod penal […] prin abrogarea [acestei] norme din Codul penal. […] [S]-a constatat cu certitudine că fapta de tortură, odată cu abrogarea prin Legea nr. 252 din 08 noiembrie 2012 a art. 3091 Cod penal […], nu a fost dezincriminată, calificarea torturii regăsindu-se în alin. (3) şi (4) ale art. 1661 Cod penal. […] Comparând componenţele prevăzute la art. 3091 Cod penal (Tortura) în redacţia de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 252 din 08 noiembrie 2012 şi art. 1661 Cod penal (Tortura, tratamentul inuman şi degradant), ajungem la concluzia că componenţa prevăzută la art. 3091 alin. (1) Cod penal relativ echivalează cu componenţa de la alin. (3) al art. 1661 Cod penal, iar componenţa de la alin. (3) al art. 3091 Cod penal (tortura în circumstanţe agravante) relativ echivalează cu componenţa de la alin. (4) al art. 1661 Cod penal”.[43]

Prin această decizie, Plenul Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a statuat că sfera de aplicare a alin. (3) și (4) art. 1661 CP RM echivalează relativ cu sfera de aplicare a art. 3091 CP RM, care a fost abrogat. În ceea ce privește sintagma „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, se poate susține că sfera de aplicare a alin. (3) și (4) art. 1661 CP RM echivalează absolut cu sfera de aplicare a art. 3091 CP RM. Or, legiuitorul folosește această sintagmă atât în alin. (3) și (4) art. 1661 CP RM, cât și în art. 3091 CP RM.

Așa cum am constatat mai sus, sfera de aplicare a art. 3091 CP RM nu putea să coincidă cu sfera de aplicare a art. 154 CP RM. Păstrând consecvența, trebuie să recunoaștem că sfera de aplicare a alin. (3) și (4) art. 1661 CP RM nu poate fi extinsă asupra sferei de aplicare a art. 154 CP RM. După abrogarea art. 154 CP RM, s-a format un gol pe care deocamdată nu l-a putut suplini o altă normă. În alin. (1) și (2) art. 1661 CP RM, subiectul infracțiunii este descris în aceiași termeni în care este descris subiectul infracțiunilor prevăzute la alin. (3) și (4) art. 1661 CP RM. Sintagma „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” este folosită în această descriere. Drept urmare, este logic să afirmăm că nici sfera de aplicare a alin. (1) și (2) art. 1661 CP RM nu poate fi extinsă asupra sferei de aplicare a art. 154 CP RM.

Concluzia, care se profilează, este următoarea: legea penală în vigoare nu prevede răspunderea pentru o faptă similară cu cea care a fost prevăzută de art. 154 CP RM. Art. 1661 CP RM prevede răspunderea pentru tortură, tratament inuman sau degradant. Acest articol nu prevede răspunderea pentru fapta de maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă, care a fost incriminată în art. 154 CP RM. Golul, format după abrogarea art. 154 CP RM, nu a putut fi suplinit nici de art. 1661 CP RM, nici de o altă normă. Oricare încercare de a aplica art. 1661 CP RM în ipoteza, care a fost prevăzută de art. 154 CP RM, ar însemna aplicarea prin analogie a legii penale. O astfel de aplicare a legii penale dincolo de conţinutul acesteia ar presupune că instanța de judecată își depășește atribuțiile, încercând să repare ceea ce poate repara doar legiuitorul.

3.2. Exemplul altor state

Supra am menționat că subiectul infracțiunilor, prevăzute la art. 1661 CP RM, este special, nu general. În acest articol nu sunt folosite formulări generaliste cu privire la subiectul infracțiunii, de genul celor utilizate, de exemplu, în Codul penal al Regatului Belgiei: „Oricine supune o persoană la tortură va fi pedepsit cu recluziunea de la zece la cincisprezece ani”[44] (art. 417ter); „Oricine supune o persoană la un tratament inuman va fi pedepsită cu recluziunea de la cinci ani la zece ani”[45] (art. 417quater); „Oricine supune o persoană la un tratament degradant va fi pedepsit cu închisoarea de la cincisprezece zile la doi ani şi cu amendă de la cincizeci de euro la trei sute de euro, sau doar cu una din aceste două pedepse”[46] (art. 417quinquies).

Este pertinent ca formulările cu privire la subiectul infracțiunilor, prevăzute la din art. 1661 CP RM, să fie comparate cu formulările din legile penale în care subiectul torturii (și al tratamentului inuman sau degradant) este unul special. Mai mult, în aceste legi penale sunt utilizate sintagme care sunt similare cu sintagma orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”, folosită în art. 1661 CP RM.

Astfel, de exemplu, alin. (1) § 312a „Tortura” din Codul penal al Republicii Austria prevede: „Fapta persoanei care în calitate de agent public (subl. ns.) în înţelesul § 74 alin. (1) punctul 4a lit. b sau c[47], la instigarea unui astfel de agent public sau cu aprobarea expresă sau tacită a unui astfel de agent public cauzează unei alte persoane mari dureri fizice sau psihice sau suferinţe, în special în scopul de a obţine de la aceasta sau de la un terţ o declaraţie sau o recunoaştere, în scopul de a o pedepsi pentru o faptă săvârşită sau presupus a fi fost săvârşită de către aceasta sau de către un terţ, în scopul de a o intimida sau constrânge sau dintr-un motiv de discriminare, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 10 ani”.[48] Un interes mai mare, însă, îl comportă alin. (3) § 312a Codul penal al Republicii Austria. Potrivit normei în cauză, „[a]gent public în înţelesul acestei dispoziţii este şi persoana care, în cazul absenţei sau lipsei instituţiilor statale (subl. ns.), acţionează în calitate de agent public”.[49] Este evident că dispoziția de la alin. (3) § 312a Codul penal al Republicii Austria se referă la orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial în accepțiunea art. 1 al Convenției de la New York.

Art. 104 „Tortura şi alte tratamente cu cruzime, inumane sau degradante şi umilitoare sau alte pedepse” din Codul penal al Republicii Croaţia prevede: „Persoana oficială sau persoana care, la instigarea sau cu consimţământul explicit sau tacit al persoanei oficiale sau al altei persoane care acţionează în calitate de persoană oficială (subl. ns.), provoacă altei persoane o gravă suferinţă fizică sau psihică sau o suferinţă cu scopul de a obţine informaţii sau recunoaşterea faptei sau de a o pedepsi pentru o infracţiune pe care a comis-o sau este suspectată că a comis-o ea sau o altă persoană sau dacă ea sau o altă persoană este intimidată sau dacă asupra sa sau asupra altei persoane se exercită presiuni sau din oricare alt motiv bazat pe orice formă de discriminare se va pedepsi cu închisoarea de la unu la zece ani”.[50]

Alin. 1 art. 243 „Tortura şi alte tratamente crude, degradante sau inumane” din Codul penal al Republicii Portugheze prevede: „Cel care, ocupând funcţia de prevenire, urmărire, investigare sau cunoaştere a infracţiunilor penale, administrative sau disciplinare, punerea în executare a sancţiunilor de aceeaşi natură sau protecţia, paza sau supravegherea persoanei reţinute sau arestate, o torturează pe aceasta sau îi aplică tratamente crude, degradante sau inumane pentru: a) a obţine de la ea sau de la un terţ mărturisirea, mărturia, declaraţia sau informaţia; b) a o pedepsi pentru fapta comisă sau presupus comisă de ea sau de un terţ; sau c) a o intimida pe aceasta sau pe un terţ; se pedepseşte cu închisoarea de la unu la cinci ani, dacă, în temeiul altei dispoziţii legale, nu-i revine o pedeapsă mai severă”.[51] Un interes mai mare îl prezintă, însă, alineatul 2 al acestui articol: „Se aplică aceeaşi pedeapsă celui care, din proprie iniţiativă sau la ordinul superiorului, uzurpă funcţia menţionată la alineatul anterior (subl. ns.) în vederea comiterii unuia din actele descrise la acesta”.[52]

În alte state, legiuitorii au mers pe altă cale, și anume – în calitate de subiect al torturii (și al tratamentului inuman sau degradant) au specificat doar agentul public (și persoana care acționează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al acestuia), nu și orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial. Probabil, aceasta s-a făcut din rațiuni de evitare a interpretărilor divergente ale noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”. Deși o astfel de abordare simplifică procesul de aplicare a legii penale, dezavantajul ei constă în aceea că se respectă doar parțial angajamentul asumat la ratificarea Convenției de la New York.

Bunăoară, subsecț. (1) secţ. 149 „Tortura şi alte tratamente crude şi inumane” din Codul penal al Republicii Cehe pevede: „Fapta persoanei care provoacă suferinţe fizice şi psihice prin tortură sau alte tratamente inumane sau crude unei alte persoane, în legătură cu exercitarea competenţelor unei autorităţi publice, unei autorităţi locale, unei instanţe, sau a unei alte autorităţi publice (subl. ns.) se pedepseşte cu închisoarea de la şase luni la cinci ani”.[53]

În alin. 2 art. 157a din Codul penal al Regatului Danemarcei se stabilește: „Infracţiunea este considerată ca fiind săvârşită prin tortură dacă este comisă în cadrul exercitării unui serviciul public danez, străin sau internaţional (subl. ns.), pricinuindu-se unei persoane un prejudiciu corporal ori afectarea sănătăţii sale ori durere sau suferinţă fizică ori psihică puternică 1) pentru a obţine informaţii ori confesiuni 2) pentru a pedepsi, intimida sau forţa pe o persoană să facă, să accepte sau să nu facă ceva, 3) din cauza convingerii sale politice, sexului, rasei, culorii, originii naţionale sau etnice, credinţei sau orientării sexuale”.[54]

Alin. (1) § 2901 „Tortura” din Codul penal al Republicii Estonia prevede: „Fapta funcţionarului (subl. ns.) sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul acestuia de a provoca unei persoane, fără motive legale întemeiate, puternice suferinţe fizice sau psihice, în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană de informaţii sau declaraţii, al pedepsirii, intimidării, constrângerii sau discriminării, se pedepseşte cu închisoare de la unu la şapte ani”.[55]

În secţ. 9(a) „Tortura” din Capitolul 11 al Codului penal al Republicii Finlanda suscită atenția următoarele subsecțiuni: „(1) În cazul în care un reprezentant al autorităţii publice (subl. ns.) provoacă unei alte persoane o grea suferinţă fizică sau psihică (1) cu scopul de a o determina pe aceasta sau de a determina o altă persoană să mărturisească sau să furnizeze informaţii, (2) pentru a o pedepsi pentru ceva ce persoana respectivă sau o altă persoană a făcut sau este bănuită că a făcut, sau (3) pentru a o speria sau constrânge sau pentru a speria sau constrânge o altă persoană, sau (4) din motive ce ţin de rasă, naţionalitate sau origine etnică, culoarea pielii, limbă, sex, vârstă, legături familiale, orientare sexuală, moştenire, incapacitate, stare de sănătate, religie, opinie politică, activitate politică sau vocaţională sau din orice alte motive similare, acesta va fi condamnat pentru tortură la închisoare de la doi la doisprezece ani şi, în plus, va fi destituit din funcţie. (2) De asemenea, un funcţionar public care aprobă în mod explicit sau implicit un act la care se face referire în subsecţiunea 1, comis de către un subordonat sau de către o altă persoană aflată, în mod efectiv, sub autoritatea şi supravegherea sa, va fi condamnat şi el pentru tortură. […] (4) Prevederile prezentei secţiuni referitoare la funcţionarii publici se aplică şi persoanelor ce exercită o funcţie de gestiune de interes public şi persoanelor învestite cu putere publică şi, cu excepţia sancţiunii demiterii din funcţie, angajaţilor companiilor de stat şi funcţionarilor publici ai altor ţări (subl. ns.)”.[56]

În alin. 1 art. 137Α „Tortura şi alte atingeri aduse demnităţii umane” din Codul penal al Greciei se stabilește: „Fapta funcţionarului sau a cadrului militar din armata [Greciei], ale cărui atribuţii implică interogarea sau examinarea infracţiunilor sau a abaterilor disciplinare, executarea pedepselor sau detenţia sau supravegherea deţinuţilor (subl. ns.) se pedepseşte cu detenţie dacă, în cursul exercitării acestor atribuţii, acesta supune persoana aflată în puterea sa la tortură în scopul: a) de a obţine de la acesta sau de la un terţ o mărturisire, depoziţie, informaţie sau declaraţie în special de renegare sau acceptare a unei ideologii politice sau de alt tip; b) de a pedepsi [respectiva persoană]; c) de a intimida persoana şi terţe persoane. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi pentru fapta funcţionarului sau a cadrului militar care, la ordinul superiorilor săi sau din proprie iniţiativă, îşi ia asupra sa în mod necuvenit asemenea îndatoriri şi săvârşeşte faptele prevăzute la teza precedentă”.[57]

În alin. (1) art. 282 „Tortura” din Codul penal al României se stabilește: „Fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat (subl. ns.) sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice: a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii; b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane; d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.[58]

Alin. (1) § 420 „Tortura şi alte tratamente inumane sau crude” din Codul penal al Republicii Slovace prevede: „Persoana care, în legătură cu exercitarea atribuţiilor sale de funcţionar al autorităţii publice (subl. ns.), la iniţiativa sa sau cu aprobarea sa explicită sau implicită, provoacă unei alte persoane, suferinţe fizice sau psihice prin rele tratamente, tortură sau alte tratamente inumane şi crude se pedepseşte cu închisoare de la doi la şase ani”.[59]

În alin. 1 art. 174 din Codul penal al Regatului Spaniei se stabilește: „Comite tortură autoritatea sau funcţionarul public (subl. ns.) care, abuzând de funcţia sa şi în scopul de a obţine o mărturie sau o informaţie de la orice persoană sau pentru a o pedepsi pentru orice faptă comisă sau care se bănuieşte că a comis-o, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe vreun tip de discriminare, o supune unor condiţii sau procedee care, prin natura lor, durata sau alte circumstanţe, îi provoacă acesteia suferinţe fizice sau mentale, suprimă sau diminuează facultăţile de cunoaştere, discernământul sau de decizie sau care, în orice alt mod, atentează la integritatea sa morală. Cel vinovat de tortură va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 2 la 6 ani dacă atentatul a fost grav şi de la 1 la 3 ani dacă nu a fost grav. În afara pedepselor menţionate, se va aplica, în orice caz, pedeapsa decăderii absolute de la 8 la 12 ani”.[60] Potrivit alineatului 2 al acestui articol, „[a]celeaşi pedepse se vor aplica autorităţii sau funcţionarului din instituţiile penitenciare sau din centrele de protecţie de corecţie pentru minori (subl. ns.) care comite, cu privire la deţinuţi, interni sau arestaţi actele la care face referire paragraful anterior”.[61]

În legătură cu concepția, promovată de legiuitorii din Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Estonia, Republica Finlanda, Grecia, România, Republica Slovacă și Regatul Spaniei, este util să reproducem următoarea observație din Avizul Direcției Juridice a Secretariatului Parlamentului Republicii Moldova la Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (nr. 1945 din 05.09.2012): „[…] [E]xpresia de la alin. (1) și (3) [art. 1661 CP RM] „de către o persoană publică sau de către o persoană care acționează cu titlu oficial” considerăm că este greșită, ambiguă st necesită a fi revăzută”.[62]

Din punctul nostru de vedere, această expresie nu necesită revizuire. În caz contrar, s-ar devia de la conceptul din art. 1 al Convenției de la New York. Considerăm că soluția trebuie să fie alta.

3.3. Soluția propusă de noi

Înainte de a prezenta o soluție, vom trece în revistă evoluția descrierii subiectului torturii (și al tratamentului inuman sau degradant) în legea penală a Republicii Moldova: „un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” (art. 1011 CP RM din 1961); „o persoană cu funcţie de răspundere sau oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial” (art. 3091 CP RM); „o persoană publică sau o persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” (art. 1661 CP RM).

Pentru comparație, în art. 1 din Convenția de la New York, se recurge la următoarea sintagmă „un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”.

Remarcăm că descrierea subiectului torturii și al tratamentului inuman sau degradant din art. 1661 CP RM constituie o improvizare care deviază de la dispoziția art. 1 din Convenția de la New York. Disjungerea noțiunii „altă persoană care acţionează cu titlu oficial” (care a fost folosită în art. 1011 CP RM din 1961 și în art. 3091 CP RM) în două noțiuni – „persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice” și „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” – a generat confuzii și a complicat interpretarea art. 1661 CP RM. Subliniem că o asemenea disjungere se atestă doar în Codul penal al Republicii Moldova. În legile penale ale altor state nu pot fi identificate ipoteze similare.

Este necesar ca legiuitorul să renunțe la această disjungere și să ajusteze dispoziția art. 1661 CP RM la dispoziția art. 1 din Convenția de la New York. In concreto, în art. 1661 CP RM, sintagma „de către o persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau de către orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial” trebuie substituită prin sintagma „de către orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”. Or, noțiunea „persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice” epuizează conținutul noțiunii „orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”.

În afară de aceasta, Codul penal trebuie completat cu art. 13421 „Orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial”: „Prin orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, în sensul art. 1661 din prezentul cod, se înțelege persoana care, în condiții de instabilitate politică sau de imposibilitate a exercitării de către un stat recunoscut de comunitatea internațională a suveranității asupra teritoriului său ori asupra unei părți a teritoriului său, uzurpă și exercită de facto atribuţiile unei autorităţi publice a unui stat recunoscut de comunitatea internațională”.

Să fim înțeleși corect. Suntem ferm convinși că elevii trebuie apărați de legea penală împotriva relelor tratamente săvârșite de către cei care nu au calitatea specială cerută de art. 1661 CP RM. La moment, Codul penal al Republicii Moldova nu oferă o astfel de protecție. Aplicarea prin analogie a art. 1661 CP RM în cazurile de rele tratamente asupra minorilor, săvârșite de către cei care nu au calitatea specială cerută de acest articol (aplicare prin analogie care este admisă în spețele ce se raportează la cea de-a doua orientare jurisprudențială, relevată în RIL), scoate la iveală o lacună din legea penală. Însă, nu este de competența Procuraturii Generale sau a Curții Supreme de Justiție să suplinească această lacună. Această competență îi revine Parlamentului.

Așadar, sugerăm legiuitorului să intervină și să identifice soluția optimă în vederea incriminării relelor tratamente asupra minorilor și a persoanelor aflate în situații de dificultate, săvârșite de către cei care nu au calitatea specială cerută de art. 1661 CP RM. În acest plan, este util să analizăm experiența altor state.

Spre exemplu, § 92 „Relele tratamente aplicate persoanelor minore, tinere sau lipsite de apărare” din Codul penal al Republicii Austria prevede:

„(1) Fapta persoanei care cauzează chinuri fizice sau morale unei persoane aflate sub autoritatea sau protecţia sa şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau care din cauza unei infirmităţi, boli sau a unei dizabilităţi psihice este lipsită de apărare se pedepseşte cu închisoarea de până la 3 ani.

[…]

(3) Dacă fapta are ca urmare o vătămare corporală de durată (§ 85) făptuitorul se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar dacă are ca urmare moartea victimei cu închisoare de la 1 la 10 ani”.[63]

În art. 187 din Codul penal al Republicii Bulgaria se stabilește: „Persoana care torturează un minor aflat în îngrijirea sa ori căruia i-a fost încredinţată educaţia acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de până la trei ani sau cu probaţiune, precum şi cu mustrare publică, dacă fapta săvârşită nu constituie o infracţiune mai gravă”.[64]

Alin. (1) § 225 „Rele tratamente aplicate persoanelor aflate în ocrotire” din Codul penal al Republicii Federale Germania prevede: „Persoana care chinuie sau aplică rele tratamente unei persoane care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau unei persoane neajutorate ca urmare a fragilităţii sau bolii şi care: 1. se află în grija sau în custodia sa, 2. aparţine de gospodăria sa, 3. a fost plasată în grija sa de către persoana căreia i-a fost încredinţată, 4. îi este subordonată în cadrul unei relaţii de serviciu sau de muncă sau persoana care, prin neglijarea cu rea-credinţă a obligaţiei sale de a avea grijă de aceasta, deteriorează starea de sănătate a acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 10 ani”.[65]

În art. 571 „Abuzul de mijloace de corecţie sau de disciplină” din Codul penal al Republicii Italia se stabilește: „Cel care abuzează de mijloacele de corecţie sau de disciplină în dauna unei persoane supuse autorităţii sale sau încredinţate lui din motive de educaţie, instrucţie, grijă, supraveghere sau pază, sau pentru practicarea unei profesii sau a unei ocupaţii, este pedepsit, dacă în urma faptei rezultă pericolul unei boli corporale sau mintale, cu închisoare până la 6 luni. Dacă în urma faptei rezultă o leziune corporală, se aplică pedepsele stabilite la art. 582 şi 583, reduse cu o treime; dacă rezultă moartea, se aplică închisoarea de la 3 la 8 ani”.[66]

Secţ. 174 „Cruzimea şi violenţa la adresa minorilor” din Codul penal al Republicii Letonia prevede:

„(1) Aplicarea unor tratamente crude sau violente unui minor, dacă au fost provocate suferinţe fizice sau psihice minorului şi dacă au fost comise de către persoanele de care victima este dependentă din punct de vedere financiar sau în alt mod şi dacă prin acestea nu au fost cauzate consecinţele prevăzute la secţiunea 125 sau 126 din prezenta lege, este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate pentru o perioadă de cel mult trei ani sau pedeapsa privativă de libertate temporară, munca în folosul comunităţii sau amenda, cu supravegherea de către serviciul de probaţiune pentru o perioadă de cel mult trei ani.

(2) Săvârşirea aceloraşi fapte, dacă acestea sunt comise asupra unui minor care nu a împlinit 14 ani, este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate pentru o perioadă de cel mult cinci ani sau pedeapsa privativă de libertate temporară, munca în folosul comunităţii sau amenda, cu supravegherea de către serviciul de probaţiune pentru o perioadă de cel mult trei ani”.[67]

În art. 152-A „Rele tratamente” din Codul penal al Republicii Portugheze se stabilește:

„1. Cel care are în grija, custodia sau serviciul lui, sau este însărcinat cu îndrumarea sau educarea minorului sau a persoanei lipsite de apărare, în virtutea vârstei, deficienţei, bolii sau gravidităţii, şi: a) îi aplică în mod reiterat acesteia rele tratamente fizice sau psihice, inclusiv pedepse corporale, privări de libertate şi abuzuri sexuale sau o tratează cu cruzime; b) o foloseşte în activităţi periculoase, inumane sau interzise; sau c) o încarcă cu muncă excesivă; este pedepsit cu închisoarea de la unu la cinci ani, dacă, în temeiul altei prevederi legale, nu îi revine o pedeapsă mai mare.

  1. Dacă din faptele prevăzute la alineatele anterioare rezultă: a) infracţiunea de vătămare corporală gravă, făptuitorul se pedepseşte cu închisoarea de la doi la opt ani; b) moartea, făptuitorul este pedepsit cu închisoarea de la trei la zece ani”.[68]

Nu în ultimul rând, art. 197 „Relele tratamente aplicate minorului” din Codul penal al României prevede: „Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.[69]

Observăm că, în legile penale ale Republicii Austria și Republicii Portugheze, norma penală privind relele tratamente asupra minorilor și a persoanelor aflate în situații de dificultate coexistă cu norma referitoare la tortura (și tratamentul inuman sau degradant), în care ca subiect al infracțiunii este specificată, printre altele, oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial. Ceea ce demonstrează că, în conjunctura Codului penal al Republicii Moldova, este posibilă, de asemenea, o astfel de coexistență.

Apropo, în 2009, s-a încercat incriminarea în art. 153 CP RM a faptei de lovire şi cauzare a leziunilor corporale uşoare copiilor. Conform alineatului (1) al acestui articol proiectat, „[c]auzarea premeditată a leziunilor corporale uşoare, maltratarea, aplicarea loviturilor si a altor acţiuni de violenţă săvârşite asupra unui copil care nu a atins vârsta de 14 ani, care au provocat dureri fizice, sau o dereglare de scurta durata a sănătăţii copilului, se pedepseşte cu o amendă de la 200 la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 140 la 240 de ore, sau cu arestul de până la 6 luni”.[70] În alineatul (2) al acestui articol se stabilea: „Aceleaşi fapte săvârşite de către părinţi, de tutore sau curator, medic curant, profesor, educator, persoană aflată în relaţii de muncă cu instituţiile de îngrijire a copiilor, ori de către orice altă persoană căreia copilul i-a fost încredinţat, se pedepseşte cu o amendă de la 300 la 500 unităţii convenţionale sau cu închisoarea de până la 1 an”[71].

Totuși, la moment, lipsește necesitatea în completarea Codului penal al Republicii Moldova cu o normă în care ar fi ocrotită sănătatea copiilor. Acest obiectiv este realizat în dispozițiile de la lit. b) alin. (2) art. 151 și lit. c1) alin. (2) art. 152 CP RM. În conformitate cu aceste norme, răspunderea pentru vătămarea intenționată gravă ori medie a integrității corporale sau a sănătății este agravată dacă fapta este săvârșită, inter alia, cu bună ştiinţă asupra unui minor. În art. 78 „Vătămarea integrității corporale” din Codul contravențional[72],[73] minorul nu este menționat explicit în calitate de victimă. Cu toate acestea, integritatea corporală și sănătatea minorului sunt protejate implicit împotriva faptelor prevăzute la art. 78 din Codul contravențional.

Este necesară ocrotirea demnității minorului și a persoanei aflate într-o situație de dificultate, precum și a integrității fizice sau psihice a acestora, împotriva relelor tratamente săvârșite de către cei care nu au calitatea specială cerută de art. 1661 CP RM. Cu această ocazie, este de menționat că nu trebuie confundate noţiunile „integritatea fizică sau psihică” şi „integritatea corporală”. Integritatea corporală este lezată ca urmare a producerii leziunilor corporale (fără cauzarea de prejudiciu sănătăţii), specificate în Partea V a Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr. 199/2003. În opoziţie, integritatea fizică sau psihică este lezată ca urmare a cauzării unei dureri sau a suferinţei fizice ori psihice.

Pe cale de consecință, recomandăm legiuitorului să completeze Codul penal al Republicii Moldova cu art. 1662 „Rele tratamente” care ar avea următorul conținut:

„Cauzarea intenţionată unui minor, unei femei gravide sau unei persoane aflate în stare de neputință a unei dureri sau a suferinţei fizice ori psihice de către personalul instituțiilor de învățământ, al instituțiilor medicale sau al instituţiilor sociale rezidenţiale, dacă lipsesc semnele torturii, tratamentului inuman sau degradant,

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 5 la 10 ani”.

Finalmente, având în vedere cele menționate mai sus, am recomandat Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova să stabilească că cadrele didactice, care sunt angajate în instituțiile publice sau private de învățământ, nu pot avea calitatea de subiecți ai infracțiunilor prevăzute la art. 1661 CP RM.

4. Decizia Curții Supreme de Justiție

Printr-o decizie din 2022, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul Procurorului General. Potrivit Curții Supreme, Procurorul General nu ar fi prezentat decizii care să ateste că există o practică judiciară divergentă.[74] Oare să fie chiar așa?

Decizia Curții Supreme nu a fost susținută de toți judecătorii. Astfel, doi judecători au formulat o opinie separată, în care au arătat că, într-adevăr, există o practică judiciară neunitară și că era indispensabilă intervenția Curții Supreme pentru a face claritate. În opinia separată se subliniază că era necesară admiterea recursului Procurorului General și să se stabilească că acțiunile de violență care ating pragul de gravitate specific tratamentului inuman sau degradant, ori cel al torturii comise de către persoanele care fac parte din personalul didactic, personalul științific și personalul științifico-didactic din cadrul tuturor tipurilor de instituții de învățământ, vor putea fi încadrate în baza art. 1661 CP RM, pentru că astfel de persoane au calitatea de subiecți speciali, i.e., „persoane care acționează cu titlu oficial”.[75]

 5. În final

Relele tratamente din școli constituie o problemă tot mai stringentă (și nu doar în Republica Moldova)[76], fapt care reclamă o intervenție promptă și corectă din partea statului. Totuși, în acest domeniu, instanțele judecătorești din Republica Moldova nu „vorbesc cu o singură voce”. În timp ce în unele decizii judecătorești s-a decis că cadrele didactice pot fi trase la răspundere în baza art. 1661 (Tortura, tratamentul inuman sau degradant) CP RM, în altele – s-a afirmat contrariul. Însăși Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a pronunțat decizii diametral opuse, devenind o sursă de incertitudine juridică.

Din păcate, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a ratat ocazia de a face o claritate și de a-și exercita rolul său de gardian al drepturilor fundamentale, drepturi care trebuie să fie practice și efective, dar nu teoretice și iluzorii. Ea a lăsat instanțele și justițiabilii în ceață. Sperăm că în viitorul apropiat lucrurile se vor schimba și că va fi implementată soluția propusă de noi. Testul timpului va arăta.

Notă: acest articol a fost publicat în limba engleză în Cogito, 2024, vol. 16, pp. 102-137. ISSN 2068-6706. Disponibil: https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/201882


[1] Farrell M. The Prohibition of Torture in Exceptional Circumstances. Cambridge: Cambridge University Press, 2013, pp. 175-202.
[2] Goinic D. Trial and punishment of torture and ill-treatment – case law analysis. Available at: https://crjm.org/wp-content/uploads/2022/12/Judecarea-si-sanctionarea-torturii-ENG_final.pdf
[3] Ibidem.
[4] A se vedea în acest sens: Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 21.03.2017. Dosarul nr. 1ra-333/2017. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=8404; Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 04.07.2017. Dosarul nr. 1ra-938/2017. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9088; Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 12.12.2017. Dosarul nr. 1ra-1398/2017. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10039; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 18.11.2020. Dosarul nr. 1ra-1378/2020. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=17477
[5] A se vedea în acest sens: Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 03.05.2017. Dosarul nr. 1ra-849/2017. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=8747; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 24.05.2017. Dosarul nr. 1ra-333/2017. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=8994; Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 31.07.2018. Dosarul nr. 1ra-1266/2018. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11726
[6] Această noțiune este definită în alin. (2) art. 123 CP RM: „Prin persoană publică se înţelege: funcţionarul public, inclusiv funcţionarul public cu statut special (colaboratorul serviciului diplomatic, al serviciului vamal, al organelor apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice, altă persoană care deţine grade speciale sau militare); angajatul autorităţilor publice autonome sau de reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public; angajatul din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică; persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activităţi de interes public”.
[7] Codul penal al României. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Romania-RO.html
[8] Brutaru V., Daneș Șt., Duvac C. et al. Explicațiile noului Cod penal. Vol. 4 / coord. G. Antoniu., T. Toader. București: Universul Juridic, 2016, p. 23. 892 p.
[9] Se are în vedere art. 183 CP RM din 1961*. Potrivit alin. 1 al acestui articol, „persoană cu funcţie de răspundere, potrivit prezentului cod, este considerată persoana căreia, în autorităţile publice, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, i se acordă permanent sau provizoriu – în virtutea legii, prin numire, alegere sau prin încredinţarea unei însărcinări – anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau întreprinderii de acţiuni administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice”.
* Se are în vedere Codul penal al Republicii Moldova din 24.03.1961**.
** Veștile Sovietului Suprem al RSSM, 1961, nr. 10.

[10] Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 11.01.2001 privind controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 183 din Codul penal. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 8-10.
[11] Popov R. Subiectul infracțiunilor prevăzute în Capitolele XV și XVI din partea specială a Codului penal. Chișinău: CEP USM, 2012, p. 176. 315 p.
[12] Pentru mai multe detalii a se vedea: Stati V. Are oare calitatea de persoană publică oricare persoană cu funcție de răspundere? În: Integrare prin cercetare și inovare. Conferință științifică națională cu participare internațională: Științe juridice și economice: Rezumate ale comunicărilor. Chișinău: CEP USM, 2019, p. 135-139.
[13] Popov R. Aplicarea art. 256 și 324 din Codul penal pentru infracțiunile comise de către cei din personalul instituțiilor medico-sanitare sau din personalul instituțiilor de învățământ. În: Revista Naţională de Drept, 2015, nr. 4, p. 12-22.
[14] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 11 din 22.12.2014 cu privire la aplicarea legislației referitoare la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=248
[15] Stati V., Popov R. Unele precizări cu privire la înțelesul noțiunii „persoana publică” (alin. (2) art. 123 CP RM). În: Revista Naţională de Drept, 2015, nr. 10, p. 19-28.
[16] Popov R. Subiectul infracțiunilor prevăzute în Capitolele XV și XVI din partea specială a Codului penal. Chișinău: CEP USM, 2012, p. 116. 315 p.
[17] Legea nr. 98 din 04.05.2012 privind administraţia publică centrală de specialitate. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 160-164.
[18] Legea nr. 86 din 11.06.2020 cu privire la organizațiile necomerciale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2020, nr. 193.
[19] Codul administrativ. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 309-320.
[20] Acest protocol a fost semnat la New York la 18.12.2002, fiind ratificat de Republica Moldova prin Legea nr. 66 din 30.03.2006 pentru ratificarea Protocolului opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante*.
* Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr. 66-69.
[21] Optional Protocol to the Convention against Torture and other Cruel, Inhuman or Degrading Treatment or Punishment. https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/opcat.aspx
[22] Codul educației. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr. 319-324.
[23] Criminal Justice Act 1988. Part XI. Torture. Section 134. https://www.legislation.gov.uk/ukpga/1988/33/section/134
[24] La această convenție Republica Moldova a aderat în rezultatul adoptării Hotărârii Parlamentului nr. 473 din 31.05.1995 cu privire la aderarea Republicii Moldova la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante*.
* Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 34.
[25] Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=115576&lang=ro
[26] Judgement R v. Reeves Taylor (Appellant) given on 13 November 2019, heard on 24 and 25 June 2019. https://www.supremecourt.uk/cases/docs/uksc-2019-0028-judgment.pdf
[27] Lord Lloyd-Jones. International Law before United Kingdom Courts: A Quiet Revolution. In: International & Comparative Law Quarterly, Volume 71, Issue 3, 2022, pp. 503-529, https://doi.org/10.1017/S0020589322000239; Nowak M. Can Private Actors Torture? In: Journal of International Criminal Justice, Volume 19, Issue 2, 2021, pp. 415-423, https://doi.org/10.1093/jicj/mqab031; Woolaver H. R. v. Reeves Taylor (Appellant). [2019] UKSC 51. In: American Journal of International Law, Volume 114, Issue 4, 2020, pp. 749-756, https://doi.org/10.1017/ajil.2020.51
[28] Acest articol prevede: „1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său. 2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preamabil şi anexe: a) orice acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între toate părţile cu prilejul încheierii tratatului; b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu tratatul. 3. Se va ţine seama, odată cu contextul: a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale; b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului; c) de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi. 4. Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor”.*
* Convenţia nr. 54 din 23.05.1969 de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=117717&lang=ro
[29] Acest articol prevede: „Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat tratatul, fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform articolului 31: a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau b) duce la un rezultat vădit absurd sau neraţional”.*
* Convenţia nr. 54 din 23.05.1969 de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=117717&lang=ro
[30] Cel mai probabil, tocmai această propunere a fost pusă la baza dispoziției de la alin. (3) § 312a „Tortura” din Codul penal al Republicii Austria: „Agent public în înţelesul acestei dispoziţii este şi persoana care, în cazul absenţei sau lipsei instituţiilor statale, acţionează în calitate de agent public”.*
* Codul penal al Republicii Austria. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Austria-RO.html
[31] Conform acestei norme, „ prin „dispariție forțată a persoanelor” se înțelege arestarea, detenția sau răpirea unor persoane de către sau cu autorizarea, sprijinul ori consimțământul unui stat sau al unei organizații politice, urmată de refuzul de a recunoaște această privare de libertate sau de a oferi informații cu privire la soarta sau locul în care se află acele persoane, cu intenția de a le scoate de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată de timp”.*
* Rome Statute of the International Criminal Court. https://www.icc-cpi.int/resource-library/documents/rs-eng.pdf
[32] În context este de menționat că, într-un comentariu la Convenția [de la New York], în compartimentul 3.1.6.2 „Înțelesul sintagmei „altă persoană care acționează cu titlu oficial””, în pct. 126, se explică: „În cauza Elmi v. Australia, Comitetul [ONU împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante] a trebuit să decidă dacă returnarea forțată a unui cetățean somalez aparținând clanului Shikal în Somalia, unde era expus unui risc substanțial de a fi supus torturii de către clanul Hawiye, a constituit o încălcare a interdicției de returnare în temeiul art. 3 [al Convenției de la New York]. Comitetul a constatat o încălcare a art. 3 [al Convenției de la New York] și a respins în mod explicit argumentul guvernului australian, conform căruia actele de tortură, de care se temea reclamantul că va fi supus în Somalia, nu se încadrează în definiția torturii stabilită la art. 1 [al Convenției de la New York]. Comitetul a remarcat că, deoarece Somalia nu are un guvern central de ani de zile și o serie de facțiuni în conflict exercită de facto prerogative care ar fi în mod normal practicate de guvernele legitime, membrii acestor facțiuni ar putea intra sub incidența sintagmei „funcționari publici sau alte persoane care acționează cu titlu oficial” conținută în art. 1 [al Convenției de la New York]”.*
* Nowak M., Birk M., Monina G. The United Nations Convention Against Torture and its Optional Protocol: A Commentary, 2nd ed. Oxford: Oxford University Press. https://opil.ouplaw.com/view/10.1093/law/9780198846178.001.0001/law-9780198846178-chapter-3#law-9780198846178-chapter-3-div7-125
[33] Se are în vedere Frontul Patriotic Național din Liberia, un grup rebel liberian care a inițiat și a participat la Primul Război Civil Liberian din 1989 până în 1996.
[34] Judgement R v. Reeves Taylor (Appellant) given on 13 November 2019, heard on 24 and 25 June 2019. https://www.supremecourt.uk/cases/docs/uksc-2019-0028-judgment.pdf
[35] Regulamentul Ministerului Sănătății nr. 199 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 170-172.
[36] Ibidem.
[37] Legea nr. 252 din 08.11.2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 263-269.
[38] Дружков С.Н. Уголовно-правовые функции особой жестокости в составе убийства: вопросы теории и практики: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Ижевск, 2002, p. 16. 30 p.
[39] Попов А.Н. Убийства при отягчающих обстоятельствах. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, р. 471. 898 p.; Багун Э.А. Ответственность за побои и истязание по Уголовному кодексу Российской Федерации: автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2007, р. 19. 28 p.; Бабий Н. Теоретические основы криминализации и квалификации составных насильственных преступлений. În: Судовы веснiк, 2005, № 4, р. 50-54.
[40] Brînza S., Ulianovschi X., Stati V., Grosu V., Țurcanu I. Drept penal. Partea specială. Chișinău: Cartier, 2005, p. 116. 805 p.
[41] Legea nr. 292 din 21.12.2007 privind modificarea şi completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 28-29.
[42] Legea nr. 139 din 30.06.2005 pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr. 98-100.
[43] Decizia Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 30.06.2014 cu privire la aplicarea Legii nr. 252 din 08 noiembrie 2012. Dosarul nr. 4-1ril-3/2014. http://jurisprudenta.csj.md/search_interes_lege.php?id=4
[44] Codul penal al Regatului Belgiei. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Belgia-RO.html
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] La alin. (1) § 74 „Alte definiții” din Codul penal al Republicii Austria se stabilește: „În sensul prezentei legi: […] agent public este persoana care […] b. exercită pentru Federaţie, un land, o comună, o altă persoană de drept public, cu excepţia bisericii sau comunităţii religioase, pentru un alt stat sau pentru o organizaţie internaţională, prerogative din domeniul legislativ, administrativ sau judiciar în calitate de organ sau angajat al acestora, c. este autorizată să exercite alte funcţii oficiale în numele organelor menţionate la lit. b şi în aplicarea legii”, […]”.*
* Codul penal al Republicii Austria. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Austria-RO.html
[48] Codul penal al Republicii Austria. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Austria-RO.html
[49] Ibidem.
[50] Codul penal al Republicii Croaţia. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Croatia-RO.html
[51] Codul penal al Republicii Portugheze. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Portugalia-RO.html
[52] Ibidem.
[53] Codul penal al Republicii Cehe. codexpenal.just.ro/codex.html
[54] Codul penal al Regatului Danemarcei. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Danemarca-RO.html
[55] Codul penal al Republicii Estonia. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Estonia-RO.html
[56] Codul penal al Republicii Finlanda. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Finlanda-RO.html
[57] Codul penal al Greciei. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Grecia-RO.html
[58] Codul penal al României. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Romania-RO.html
[59] Codul penal al Republicii Slovace. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Slovacia-RO.html. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Slovacia-RO.html
[60] Codul penal al Regatului Spaniei. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Spania-RO.html
[61] Ibidem.
[62] Avizul Direcției Juridice a Secretariatului Parlamentului Republicii Moldova la Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (nr. 1945 din 05.09.2012). https://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1344/language/ro-RO/Default.aspx
[63] Codul penal al Republicii Austria. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Austria-RO.html
[64] Codul penal al Republicii Bulgaria. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Bulgaria-RO.html
[65] Codul penal al Republicii Federale Germania. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Germania-RO.html
[66] Codul penal al Republicii Italia. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Italia-RO.html
[67] Codul penal al Republicii Letonia. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Letonia-RO.html
[68] Codul penal al Republicii Portugheze. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Portugalia-RO.html
[69] Codul penal al României. codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Romania-RO.html
[70] Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. http://www.parlament.md/download/drafts/ro/173.2009.doc
[71] Ibidem.
[72] Codul contravențional. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr. 319-324.
[73] Acest articol prevede: „(1) Maltratarea sau alte acţiuni violente care au cauzat vătămare neînsemnată a integrității corporale se sancţionează cu amendă de la 15 la 30 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 20 la 40 de ore, sau cu arest contravenţional de la 5 la 10 zile. (2) Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale care a provocat o dereglare de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă se sancţionează cu amendă de la 30 la 45 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore, sau cu arest contravenţional de la 10 la 15 zile”.
[74] Decizia Curții Supreme de Justiție din 3 februarie 2022. Dosarul nr. 4-1ril-3/2021. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_interes_lege.php?id=19
[75] Opinia separată a judecătorilor Timofti Vladimir și Cobzac Elena la Decizia Curții Supreme de Justiție din 3 februarie 2022. Dosarul nr. 4-1ril-3/2021. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_interes_lege.php?id=19
[76] Sadat L.N. Torture in Our Schools?, In: Harvard Law Review Forum, 2022, vol. 135, iss. 8,  pp. 512-524.


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,



Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.