Dr. Vitalie Stati

Dr. Gheorghe Reniță

Dr. Ludmila Spînu (Dumneanu)

Av. Dr. Mihai Ștefanoaia

Din momentul fertilizării ovulului putem vorbi despre apariția unei noi ființe umane. Evoluând de la stadiul de zigot, noul organism ajunge în ipostaza de embrion, apoi în cea de făt. Parcursul sarcinii poate fi marcat de diverse pericole pentru produsul concepțiunii. Cel mai mare pericol îl prezintă lipsirea de viață a ființei umane nenăscute.

Un atribut important al dreptului la viață este inadmisibilitatea privării arbitrare de viață. Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM) conține premise pentru protecția ființei umane nenăscute. Totuși, dreptul la viață al acesteia este apărat doar indirect. Legea penală moldavă nu conține prevederi de genul art. 201 și 202 din Codul penal al României (în continuare – CPR), care protejează direct produsul concepțiunii. Pentru comparație, în art. 159 CP RM este incriminată provocarea ilegală a avortului. Subiect pasiv (victima) al acestei infracțiuni poate fi exclusiv femeia a cărei sarcină este întreruptă de către făptuitor. În afară de aceasta, circumstanța de săvârşire a infracţiunii împotriva unei femei gravide are un efect agravant în conformitate cu anumite norme din Codul penal al Republicii Moldova (de exemplu, lit. e) alin. (2) art. 145 – omorul intenţionat, lit. b) alin. (2) art. 151 – vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, lit. c¹) alin. (2) art. 152 – vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, lit. c) alin. (2) art. 164 – răpirea unei persoane, etc.). În astfel de cazuri, femeia gravidă beneficiază de o protecție mai sporită datorită pericolului care amenință ființa umană nenăscută. Cu toate acestea, însuși produsul concepțiunii este protejat colateral (sau „adiacent” – cum afirmă unii autori^[1]).

În contextul legii penale a Republicii Moldova, protecția penală a ființei umane nenăscute este nu doar indirectă, ci și parțială. Nici în România nu este incriminată toată gama de fapte care cauzează moartea sau vătămarea unei ființe umane nenăscute. Ne referim, în special, la fapta de întrerupere a cursului sarcinii de către femeia gravidă. Este oare justificată o asemenea viziune a legiuitorului din Republica Moldova și a celui din România? Formulăm această întrebare, întrucât, pe de o parte, avortul reprezintă o problemă personală a femeii însăși. Pe de altă parte, avortul reprezintă o problemă etică. Femeia, pusă în fața dilemei de a păstra sarcina sau de a o întrerupe, alege între: 1) a păstra viața unei ființe umane și 2) a-i suprima viața. Nu poate fi ignorat nici aspectul religios al problemei abordate. Poziția tranșantă a Bisericii Ortodoxe Române este că „avortul și toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că […] prin ele se ucide o ființă umană: copilul […]”.^[2] În acest sens, Mădălin-Savu Ticu susține: „Conform poziției Bisericii, avortul reprezintă un păcat, o încălcare a celei de-a șasea porunci, indiferent dacă, din punct de vedere juridic, a fost sau nu provocat legal.”^[3] În una dintre declarațiile sale, Papa Francisc a reiterat că „Biserica Catolică este fermă în poziția ei cu privire la avort, deoarece «avortul este o crimă».”^[4] Într-adevăr, creștinii cred că sufletul unui om ia naștere în momentul conceperii. Drept urmare, avortul este echivalat cu pruncuciderea. Femeia, care întrerupe cursul sarcinii, este privită ca subiect al acestei crime, fiind pasibilă de pedeapsă canonică.

Pornind de la aceste controverse deloc neglijabile, în cele ce urmează vom analiza, din perspectivă juridico-penală, dreptul la viață al ființei umane nenăscute.

Momentul în care începe apărarea penală a vieții

Nimeni nu contestă că dreptul la viață trebuie să fie protejat. Cu siguranță, acest drept trebuie să fie protejat. Divergențe apar în legătură cu momentul din care dreptul la viață ar trebui să fie protejat. În prezent există numeroase teorii referitoare la momentul de debut al vieții umane. Unii consideră că acest moment este marcat de apariția la produsul concepțiunii a: activității cardiace; activității cerebrale; sistemului nervos; primei respirații; conștientizării de sine; capacității de a simți durerea, etc.

Probabil, datorită acestei diversități de teorii, Alexandru Arseni și Veronica Pozneacova au ajuns la concluzia că „în prezent nu este stabilită o distincție clară între avort și omucidere.”^[5]

Pentru a verifica temeinicia acestei concluzii, este necesar să luăm în considerare cauza Vo v. Franța. În hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut: „Nu există un consens european asupra definiției științifice și juridice a începutului vieții, [precum și] cu privire la natura și statutul embrionului și/sau fătului.”^[6] În acest mod, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a oferit cea mai largă discreție legiuitorului național. Acestuia i-a fost „delegată” prerogativa atât de interpretare a termenului de „viață”, cât și de stabilire a măsurii în care ființa umană nenăscută este protejată penalmente. Distincția dintre avort și omor trebuie căutată, așadar, în legislația penală națională.

Abordarea Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) a fost criticată în literatura de specialitate^[7]. De exemplu, Jakob Pichon a notat că:

“La prima vedere, hotărârea pare un act înțelept de deferență într-o chestiune controversată din punct de vedere politic. Deci, pe de o parte, este cu siguranță de înțeles ca CtEDO să evite, dacă este posibil, o decizie în acest domeniu dificil. Cine ar putea reține acest lucru împotriva CtEDO, având în vedere sarcina morală dificilă cu care se încredințează judecătorii în această problemă?

[…] [A]bordaea CtEDO în Vo v. Franța nu corespunde principiului interpretării Convenției ca instrument viu. Dimpotrivă, CEDO a menținut din nou status quo-ul, care a fost stabilit de CtEDO încă din anii 1970. Acest status quo, totuși, lasă statele contractante în întuneric cu privire la relațiile cu fetușii. Doar o decizie clară a CtEDO în materia respectivă ar aduce securitate juridică în această situație, care este mai de dorit având în vedere evoluțiile actuale în domeniul manipulării genetice.

CtEDO a ratat încă o șansă de a-și exprima opinia clară cu privire la statutul juridic al unui făt în temeiul Convenției. A fost pronunțată o hotărâre, dar incertitudinea persistă.”^[8]

Într-adevăr, au trecut 20 de ani de la pronunțarea hotărârii Vo v. Franța, însă statele membre ale Consiliului Europei așa și nu au mai ajuns încă la un consens în materia ce vizează momentul în care începe apărarea penală a vieții.

În Codul penal al Republicii Moldova, în art. 147 CP RM este incriminat omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere. Totodată, amintim că art. 159 CP RM prevede răspunderea pentru provocarea ilegală a avortului. Comparând art. 147 CP RM cu art. 159 CP RM, conchidem că legiuitorul moldovean sugerează următoarele: întrucât este săvârșită până la naștere, provocarea ilegală a avortului nu poate fi considerată omor.

În Codul penal al României lucrurile diferă întrucâtva. În conformitate cu art. 200 CPR, uciderea ori vătămarea nou-născutului, săvârșită de către mamă, este comisă imediat după naștere. În corespundere cu art. 202 CPR, vătămarea fătului este săvârșită fie în timpul nașterii (alin. (1), (2) și (4)), fie în timpul sarcinii (alin. (3)). Infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, prevăzută la art. 201 CPR, poate fi comisă doar în timpul sarcinii. Prin aceasta legiuitorul român sugerează că infracțiunea în cauză nu poate fi considerată omor. Nu constituie omor nici infracțiunile de vătămare a fătului. Aceasta chiar dacă unele dintre aceste infracțiuni (și anume – cele prevăzute la alin. (1), (2) și (4) art. 202 CPR) se comit în timpul nașterii.

Concluziile, care se desprind, sunt:

1) în corespundere cu Codul penal al Republicii Moldova, începerea nașterii este momentul ce desparte omorul de provocarea ilegală a avortului;

2) în conformitate cu Codul penal al României, începerea nașterii este momentul ce desparte vătămarea fătului în sensul alin. (1), (2) și (4) art. 202 CPR de întreruperea cursului sarcinii și de vătămarea fătului în sensul alin. (3) art. 202 CPR;

3) în conformitate cu Codul penal al României, sfârșitul nașterii este momentul ce desparte uciderea ori vătămarea nou-născutului, săvârșită de către mamă, de vătămarea fătului în sensul alin. (1), (2) și (4) art. 202 CPR.

În orice caz, atât din Codul penal al Republicii Moldova, cât și din Codul penal al României, rezultă cu claritate că omorul nu poate fi săvârșit în timpul sarcinii.

O astfel de concepție legislativă are la bază ideea relevată în Rezoluţia 1607 (2008) „Dreptul de acces la avort sigur şi legal în Europa”, adoptată în 2008 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (în continuare – Rezoluţia 1607 (2008) a APCE). Astfel, art. 4 al acestui act prevede: „[…] O interzicere a avorturilor nu duce la mai puţine avorturi, ci mai ales la avorturi clandestine, care sunt mai traumatice şi la creşterea mortalităţii materne şi/sau la „turismul” pentru avort care este costisitor şi întârzie termenele rezonabile pentru un avort, ducând la inechităţi sociale. […].”^[9]

Totodată, este important să subliniem că același articol prevede: „Adunarea este de părere că avortul nu trebuie să fie interzis în limitele gestaţionale rezonabile. […]”^[10] Această idee a fost transpusă în legislația moldavă și în cea română pe calea interzicerii avortului care nu îndeplinește anumite condiții. În acest mod, s-a sugerat că, deși nu reprezintă un omor, avortul trebuie restricționat. Dreptul de a recurge la avort nu este și nu trebuie să fie un drept absolut.

De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că legile care reglementează avortul sunt de domeniul vieții private (i.e., articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), deoarece atunci când o femeie este însărcinată viața ei privată devine strâns asociată cu dezvoltarea fătului.^[11] În cazul A, B și C v. Irlanda, Curtea a precizat următoarele: dacă articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca recunoscând un drept la avort, interdicția de a avorta pentru motive de sănătate/și sau bunăstare de care se plâng prima și a doua reclamantă, cât și imposibilitatea pentru a treia reclamantă de a stabili faptul că întrunește condițiile pentru a avorta în mod legal în Irlanda, sunt aspecte ce relevă de dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor private.^[12]

Dar dreptul la respectarea vieții private nu este unul absolut. Acesta poate fi limitat/restrâns. Desigur, restrângerea dreptului în discuție trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică.

Aplicând aceste criterii în cazul A, B și C v. Irlanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că imposibilitatea pentru prima și a doua reclamantă de a beneficia de o întrerupere a sarcinii pentru motive de sănătate și/sau situație materială, se analizează ca o ingerință în dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor private. Ingerința era prevăzută de lege și urmărea scopul legitim de a proteja valorile morale profunde împărtășite de majoritatea irlandezilor, așa cum au fost exprimate în timpul unui referendum pe această temă. Având în vedere extrema sensibilitate a aspectelor morale și etice în cauză, Curtea de la Strasbourg a considerat că urmează a fi acordat statului irlandez o amplă marjă de apreciere pentru a determina dacă a fost asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecția în temeiul legislației irlandeze a dreptului la viață a fetusului și, pe de altă parte, dreptul concurent al primelor două reclamante la respectarea vieții lor private. Deși se observă în majoritatea substanțială a statelor membre ale Consiliului Europei o tendință în favoarea autorizării avortului pentru motive cu mult mai largi decât cele prevăzute de legislația irlandeză, consensul observat nu reduce de o manieră decisivă ampla marjă de apreciere a statului. Drepturile invocate în numele fetusului și cele ale viitoarei mame fiind legate inextricabil, din moment ce se acordă statelor o marjă de apreciere în domeniul protecției copilului care urmează să se nască, trebuie în mod necesar să li se acorde, de asemenea, o marjă de apreciere în ceea ce privește modul de a asigura un echilibru între această protecție și cea a drepturilor concurente ale femeii însărcinate. Dezbaterea lungă, complexă și spinoasă dusă în Irlanda asupra conținutului legislației naționale privind avortul a dus la apariția unei alegeri: dreptul irlandez interzice practicarea în Irlanda a avorturilor motivate de considerații de sănătate sau de bunăstare, dar autorizează femeile care doresc să avorteze pentru astfel de motive, de a merge în străinătate în acest scop.^[13]

Curtea a remarcat că au fost adoptate măsuri legislative pentru a asigura difuzarea informațiilor și a asistenței privind opțiunile oferite – printre care servicii de efectuare a avortului în străinătate – și supravegherea medicală necesară înainte și după întreruperea sarcinii. Importanța rolului medicilor în furnizarea informațiilor privind ansamblul de opțiuni posibile, inclusiv servicii de efectuare a avortului în străinătate și obligația acestora de a acorda toate îngrijirile medicale necesare, în special, după întreruperea sarcinii, sunt reiterate în lucrările și documentele Agenției pentru femeile însărcinate în dificultate, cât și în directivele profesionale utilizate de medici. Primele două reclamante nu au demonstrat că le-au lipsit informațiile sau îngrijirile medicale necesare în raport cu întreruperea sarcinii. În consecință, considerând că femeile în Irlanda pot, fără a încălca legea, merge în străinătate pentru a avorta și pot obține în această privință informațiile și îngrijirile medicale adecvate în Irlanda, statul irlandez, interzicând efectuarea avortului pe teritoriul său pentru rațiuni de sănătate sau de bunăstare în baza valorilor morale profunde a poporului irlandez, nu a depășit marja de apreciere de care beneficiază în domeniu. De asemenea, Curtea Europeană a considerat că interdicția litigioasă a asigurat un echilibru corect între dreptul primei și celei de a doua reclamantă la respectarea vieții lor private și drepturile invocate în numele copiilor care urmau a se naște.^[14]

Corelativ, a treia reclamantă a invocat absența unei proceduri care i-ar fi permis să determine dacă îndeplinea condițiile pentru a avorta în mod legal în Irlanda din cauza riscului pe care o prezenta sarcina pentru viața sa. ceasta suferea de o formă rară de cancer și descoperirea sarcinii a făcut-o să-i fie frică pentru viața sa deoarece reclamanta credea că starea sa va crește riscul de recidivă și nu va putea beneficia în Irlanda de un tratament împotriva cancerului dacă era însărcinată.^[15]

În opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, posibilitatea pentru reclamantă de a stabili dacă sarcina prezenta un risc pentru viața sa afecta în mod clar valorile fundamentale și aspectele esențiale ale dreptului său la respectarea vieții private. Eficiența singurei căi care nu prezintă o natură judiciară invocată de Guvern, care ar fi permis stabilirea unui asemenea risc, procesul ordinar al unei consultații medicale între o femeie și medicul său, ridică o serie de probleme. În primul rând, singurul motiv pentru care o femeie poate să avorteze în Irlanda, fără a încălca legea – un risc real și serios pentru viața mamei care nu poate fi evitat decât prin întreruperea sarcinii – este redactat în termeni generali. Legislația irlandeză nu a definit niciodată criteriile sau procedura care ar fi permis să se măsoare sau să se stabilească acest risc. În plus, nu există niciun cadru normativ care ar permite examinarea divergențelor de opinie între o femeie și medicul său sau între diferiți medici consultați și de a impune o soluție în acest sens.^[16]

Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, absența procedurilor eficiente și accesibile, care ar fi permis celei de a treia reclamantă să stabilească existența, în cazul său, a dreptului la avort în temeiul acestei prevederi a dus în speță, la o discrepanță flagrantă între dreptul teoretic recunoscut femeilor de a avorta în Irlanda în caz de risc demonstrat pentru viața lor și realitatea aplicării în practică a acestui drept. Din cauza neadoptării prevederilor legislative sau administrative care să instituie o procedură accesibilă și eficientă prin intermediul căreia cea de a treia reclamantă ar fi putut stabili dacă putea sau nu avorta în Irlanda, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a asigura reclamantei respectarea eficientă a vieții sale private.^[17]

Așadar, Curtea de la Strasbourg a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport cu cea de-a treia reclamantă și a obligat statul pârât să-i achite despăgubiri morale în mărime de 15.000 de euro.

După această divagație, este de remarcat că în România, reglementarea avortului a fost propusă în proiectul Legii privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical. Conform alin. (1) art. 7 al acestei legi proiectate, „orice femeie are dreptul să solicite şi să i se efectueze întreruperea voluntară a sarcinii până la o vârstă cronologică a sarcinii de 14 săptămâni de la prima zi a ultimei menstruaţii.” Inițiat în 2004, acest proiect nu a fost însă adoptat. Or, la 18 iulie 2005, prin Decizia nr. 418, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituționale mai multe norme din proiectul Legii privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical.^[18]

Anumite reglementări privitoare la avort găsim în Ghidul din 7 decembrie 2020 privind avortul medicamentos (Anexa nr. 31 la Ordinul Ministerului Sănătății al României nr. 1241 din 9 august 2019 privind aprobarea ghidurilor pentru obstetrică-ginecologie). Potrivit acestui Ghid, „întreruperea de sarcină trebuie efectuată în concordanță cu legea în vigoare, de către medici de specialitate ginecologie-obstetrică cu [autorizație de liberă practică] sau de medici rezidenți în ginecologie-obstetrică, sub supravegherea unui medic de specialitate [obstetrică-ginecologie] care are responsabilitatea procedurii” (pct. 8.1); „întreruperea de sarcină electivă trebuie efectuată numai în unități medicale publice sau private autorizate pentru acest scop; întreruperea de sarcină electivă trebuie efectuată numai în primele 12 săptămâni de la ultima menstruație, conform legii. […]” (pct. 8.2).

În Republica Moldova, principalul act normativ, care conține reglementări referitoare la avort, este Legea nr. 411 din 28 martie 1995 a ocrotirii sănătăţii (în continuare – Legea RM nr. 411/1995). La modul concret, art. 32 al acestei legi prevede inter alia: „Operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată până la sfârşitul primelor 12 săptămâni de sarcină în instituţii medico-sanitare publice şi private” (alin. (2)); „Modul de efectuare a acestei operaţii după primele 12 săptămâni de sarcină este stabilit de Ministerul Sănătății” (alin. (3)).

În Anexă la Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr. 482 din 14 iunie 2011 (în continuare – OMSRM nr. 482/2011) este reglementată întreruperea sarcinii după 12 săptămâni de gestaţie şi până la sfârşitul săptămânii a 21-a. Nu sunt prevăzute reglementări pentru întreruperea sarcinii după 21 de săptămâni de gestaţie. Reglementări pentru întreruperea sarcinii după 21 de săptămâni de gestaţie nu atestăm nici în Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr. 647 din 21 septembrie 2010 cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă (în continuare – OMSRM nr. 647/2010). Rezultă că, în conformitate cu aceste două acte normative, nu este permisă întreruperea sarcinii după a 21-a săptămână de gestaţie. Într-un asemenea caz, conform lit. c) alin. (1) art. 159 CP RM, răspunderea urmează a fi aplicată pentru întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor medicale, stabilite de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova. Or, indicațiile medicale pentru întreruperea cursului sarcinii, stabilite de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova, sunt valabile pentru sarcina ce nu depăşeşte 21 de săptămâni.

Cele două ordine ale Ministerului Sănătății, menționate mai sus, intră în contradicție cu un act normativ de același nivel. Astfel, conform Ordinului Ministerului Sănătăţii, Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova nr. 766 din 18 august 2020 cu privire la aprobarea Standardului privind efectuarea întreruperii sarcinii în condiții de siguranță (în continuare – OMSMPSRM nr. 766/2020), în cazurile de malformaţii fetale incompatibile cu viaţa/incurabile, întreruperea voluntară a cursului sarcinii se efectuează „pe tot parcursul sarcinii, după examinarea cazului în cadrul [Instituției Medico-Sanitare Publice] Institutul Mamei și Copilului, de către un Consiliu Medical reprezentativ, aprobat anual prin ordinul conducătorului instituției.” O astfel de prevedere își are suportul în alin. (1) art. 15 al Legii Republicii Moldova nr. 338 din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului (în continuare – Legii RM nr. 338/1994): „[…] În caz de depistare a dereglărilor genetice, care pot conduce la boli ereditare grave, nu se recomandă naşterea copilului.”

Întrucât aceste contradicții din legislație (care, de altfel, ar putea fi soluționate în baza regulii Lex posterior derogat legi prior – prevederea ulterioară are prioritate față de prevederea anterioară) generează confuzii în procesul de interpretare și aplicare a legii penale, considerăm că art. 159 CP RM ar trebui completat cu prevederi de genul alin. (6) art. 201 CPR. La modul concret, propunem ca art. 159 CP RM să fie completat cu două alineate noi:

„(3) Indiferent de vârsta sarcinii, nu constituie infracțiune întreruperea sarcinii în caz de malformaţie fetală incompatibilă cu viaţa/incurabilă, după examinarea cazului în cadrul Instituției Medico-Sanitare Publice Institutul Mamei și Copilului, de către un Consiliu Medical reprezentativ, aprobat anual prin ordinul conducătorului instituției.

(4) Indiferent de vârsta sarcinii, nu constituie infracțiune întreruperea sarcinii impusă de existența unui factor de risc major şi imediat pentru viaţa femeii.”

O asemenea inițiativă legislativă ar fi compatibilă într-o anumită măsură cu poziția Bisericii Ortodoxe Române: „Dacă viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naștere, ar trebui să fie acordată prioritate vieții femeii, nu pentru că viața ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relațiilor și responsabilităților față de alte persoane, care depind de ea.”^[19] În doctrina penală este exprimat un punct de vedere convergent: „Nu suntem împotriva avortului terapeutic […] în cazul […] unor afecțiuni care pun viața mamei în pericol în prezența sarcinii, datorită suprasolicitării suplimentare a organismului (cardiace, renale, respiratorii, tumori maligne, etc). Cu certitudine, indicaţiile medicale sunt obiectivate de o motivaţie plauzibilă, orientată spre salvarea unei vieţi reale (a femeii însărcinate) în detrimentul unei vieţi potenţiale.”^[20] Faptul că, dreptul la viață al femeii gravide este primordial în comparație cu dreptul la viață al produsului concepțiunii, rezultă și din Legea Republicii Moldova nr. 263 din 27 octombrie 2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Potrivit alin. (4) art. 9 al acestei legi, „dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina prezintă un factor de risc major şi imediat pentru viaţa mamei.” În mod similar, art. 26 al Legii României nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a drepturilor pacientului (în continuare – Legii României nr. 46/2003) prevede: „Dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru viața mamei.”

Explicația rezidă în următoarele: viaţa mamei are un caracter cert – o valoare a cărei existenţă e incontestabilă și, prin urmare, primează asupra embrionului (fătului), ultimul fiind privit ca o entitate vie a cărei existență extrauterină este incertă^[21].

Considerăm că această prioritizare a dreptului femeii la viață se datorează folosirii termenului de „persoană” în Codul penal al Republicii Moldova. Conform alin. (1) art. 2 CP RM, „legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana […]”. Dezvoltând această ideea, Capitolul II al părții speciale a CP RM poartă titlul de „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei”. Într-o manieră asemănătoare, în partea specială a Codului penal al României, Titlul I poartă denumirea de „Infracțiuni contra persoanei”. Prin aceasta, legiuitorul moldovean și cel român sugerează că legea penală protejează viața persoanei, nu viața ființei umane în general.

Mai mult, art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precizează că dreptul la viață este recunoscut oricărei „persoane”. De astfel, în cauza Boso v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că dacă fetusului i-ar fi garantate aceleaşi drepturi cu cele ale unei persoane, acest fapt ar limita în mod abuziv drepturile persoanelor deja născute, în temeiul art. 2 din Convenție.^[22]

Așadar, toate aceste argumente confirmă caracterul just al opticii conform căreia dreptul la viață al femeii gravide este primordial în comparație cu dreptul la viață al produsului concepțiunii.

Are produsul concepțiunii statutul de persoană?

Unii doctrinari răspund afirmativ la această întrebare. De exemplu, Irina Batin și Alexandru Arseni menționează: „Copilul este persoană […] indiferent de stadiul dezvoltării la care se află.”^[23] Ion Nederița și Elena Efremova exprimă un punct de vedere asemănător.^[24] La rândul său, Alexandru Cicala susține: „Pornind de la ideea că dezvoltarea embrionului în uter este un proces continuu, din punct de vedere logic devine greu să susţii că ar exista un moment în care o formă de viaţă este diferită ca esenţă de aceeaşi formă de viaţă. Ar fi greu de susţinut că aceeaşi entitate în momente diferite ale evoluţiei sale ar avea drepturi diferite. Astfel, naşterea nu reprezintă un moment semnificativ, care să diferenţieze clar un nou-născut de un făt de nouă luni.”^[25] Așadar, acești autori afirmă că dreptul la viață al ființei umane nenăscute trebuie să fie apărat în aceeași măsură în care este apărat dreptul la viață al ființei umane care s-a născut.

Totuși, într-o altă publicație a sa, Alexandru Cicala exprimă o opinie opusă: „Nu susținem părerea […] că embrionul este o persoană şi respectiv legea penală trebuie să-l ocrotească din momentul concepţiunii. Concomitent, respingem afirmația că obiectul [juridic special] al avortului ilegal este viaţa intrauterină a fătului.”^[26] Păreri consonante exprimă Aliona Plop^[27] și Alina Gaja.^[28] Acești autori lasă să se înțeleagă că, sub aspect biologic, viața unei ființe umane începe din momentul conceperii. Totuși, persoana este o ființă umană socială, care interacționează cu alți membri ai societății. Viața umană nu poate fi redusă la un proces biologic. Reprezentând o valoare socială, ea este inseparabilă de relațiile sociale. Moartea unei persoane trebuie privită nu doar ca încheiere a unui proces biologic, ci și ca suprimare a legăturilor sociale care au apărut din momentul nașterii persoanei.

Sub aspect cronologic, printre primele drepturi, pe care le obține ființa umană născută, se numără „dreptul copilului la un nume şi la o cetăţenie.” Aceasta rezultă, de exemplu, din art. 5 al Legii RM nr. 338/1994. Într-o manieră similară, în acord cu art. 9 al Legii României nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, imediat după naștere, copilul are „dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia.”

Poate oare ființa umană nenăscută să aibă drepturi? Pentru a răspunde la această întrebare, vom apela la textul Legii Fundamentale. Astfel, potrivit art. 55 al Constituției Republicii Moldova, „orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.” În conformitate cu art. 57 al Constituției României, „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.” Din perspectiva acestor prevederi constituționale, se poate oare afirma că femeia, care-și întrerupe sarcina sau care permite să i se întrerupă sarcina, încalcă dreptul la viață al produsului concepțiunii?

În Constituția Republicii Moldova și în Constituția României nu găsim norme asemănătoare cu art. 40 din Constituția Republicii Irlanda, care prevede: „Statul recunoaște dreptul la viaţă al fătului și, ţinând cont de dreptul egal la viaţă al mamei, garantează respectarea în legile sale, asigurând, în măsura în care acest lucru este posibil prin legile sale, apărarea și respectarea acestui drept.”^[29] Prevederi similare găsim în alin. 1 art. 15 al Constituției Republicii Slovace și în art. 6 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale a Republicii Cehe.

În Constituția Republicii Moldova, termenul de „persoană” este folosit în paralel cu termenul de „om” (de exemplu, potrivit alin. (1) art. 16, „respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului”; totodată, alin. (1) art. 23 prevede: „Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică”; de asemenea, alin. (1) art. 24 prevede: „Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică”). Nu este clar dacă înțelesul celor doi termeni este același. În Constituția României se recurge la termenul de „persoană” (spre exemplu, potrivit alin. (1) art. 22, „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”).

În Codul civil al Republicii Moldova, termenii de „persoană” și de „om” au înțelesul de titular de drepturi și de obligații. Astfel, conform art. 23 din acest cod, „persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.” Această dispoziție trebuie coroborată cu prevederile art. 24 din Codul civil: „(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) (evid. ns.) se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice. (2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii (evid. ns.) şi încetează o dată cu moartea.” Dispoziții asemănătoare conțin art. 34 și 35 din Codul civil al României. Așadar, înainte de naștere, persoana fizică nu poate avea drepturi și obligații civile. Totuși, art. 36 din Codul civil al României prevede că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Este vorba de regula infans conceptus, care a fost elaborată în materia succesiunilor, pentru a-i permite copilului încă nenăscut să-şi moştenească tatăl care a decedat înaintea de naşterea sa. De altfel, conform art. 2167 alin. (4) din Codul civil al Republicii Moldova, copilul născut viu după deschiderea moştenirii se consideră că are capacitate succesorală la momentul deschiderii moştenirii dacă a fost conceput înainte de momentul deschiderii moştenirii.

Concluzia, care se desprinde din analiza Constituției Republicii Moldova, a Constituției României, a Codului civil al Republicii Moldova și a Codului civil al României, este că produsului concepțiunii nu-i este recunoscut statutul de subiect de drept, de participant la relațiile sociale. În același timp, din analiza acestor acte legislative nu rezultă nici concluzia că produsul concepțiunii ar trebui considerat un lucru în privința căruia pot apărea raporturi juridice de proprietate.

Nici legislația Republicii Moldova, nici legislația României nu-i asigură produsului concepțiunii protecția eficientă a dreptului la viață. Poate o asemenea protecție este asigurată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului? Să nu uităm că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova și România sunt părți, pe de o parte, şi legile interne ale Republicii Moldova și ale României, pe de altă parte, prioritate au reglementările internaţionale. Aceasta rezultă din alin. (2) art. 4 al Constituției Republicii Moldova și din alin. (2) art. 20 al Constituției României.

Având în vedere aceste premise, vom menționa că, în corespundere cu parag. 1 art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. […].”^[30] O interpretare a acestei prevederi poate fi găsită în Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului^[31] în cauza X v. Regatul Unit: „[Limitările privind protecția dreptului la viață, stabilite în parag. 2 art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului], prin natura lor, privesc persoanele deja născute și nu pot fi aplicate fătului. […] Atât utilizarea generală a sintagmei „oricare persoană” […] în Convenție […], cât și contextul în care această sintagmă este folosită în art. 2 […] tind să susțină opinia conform căreia sintagma „oricare persoană” nu se referă la ființa umană nenăscută.”^[32]

Poziția Comisiei/Curții Europene a Drepturilor Omului nu diferă prea mult de cea a Parlamentului European.

Aceasta din urmă se desprinde, în primul rând, din Rezoluția Parlamentului European din 26 noiembrie 2020 referitoare la interzicerea de facto a dreptului la avort în Polonia (2020/2876(RSP)). Adoptarea acestei Rezoluții a avut ca premisă acel fapt că „la 22 octombrie 2020, ca răspuns la inițiativa a 119 membri ai Parlamentului polonez, cu sprijinul așa-numitelor «mișcări pentru protecția vieții», Curtea Constituțională a Poloniei a decretat ca fiind neconstituțională dispoziția Legii din 1993 […], care permite avortul în cazurile în care un test prenatal sau alte considerente medicale indică o probabilitate ridicată de malformație fetală ireversibilă sau o boală incurabilă care amenință viața fătului.”^[33] Parlamentul European a condamnat ferm hotărârea Curții Constituționale a Poloniei, afirmând că această hotărâre pune în pericol sănătatea și viața femeilor. Totodată, Parlamentul European a constatat că „limitarea sau interzicerea dreptului la avort nu elimină în niciun caz avorturile, ci doar le duce în zona subterană, ceea ce are ca efect o creștere a numărului de avorturi ilegale, realizate fără condiții de siguranță, clandestine și care pun viața în pericol.”^[34]

În Rezoluția din 24 iunie 2021 referitoare la situația sănătății sexuale și reproductive și a drepturilor aferente în UE, în contextul sănătății femeilor (2020/2215(INI)), Parlamentul European a reafirmat faptul că „avortul trebuie să fie întotdeauna o decizie voluntară bazată pe cererea unei persoane, exprimată prin propria sa voință liberă”^[35], a îndemnat statele membre „să dezincrimineze avortul și să elimine și să combată obstacolele în calea avortului legal”^[36] și a afirmat că „avortul la cerere este legal în perioada timpurie a sarcinii și chiar mai târziu, dacă este necesar, în cazul în care sănătatea sau viața persoanei însărcinate este în pericol.”^[37]

Nu în ultimul rând, în Rezoluția din 7 iulie 2022 referitoare la decizia Curții Supreme din SUA de a anula în Statele Unite drepturile legate de avort și la necesitatea de a se asigura dreptul la avort și sănătatea femeilor în UE (2022/2742(RSP)), Parlamentul European a propus „includerea dreptului la avort în Carta [drepturilor fundamentale a Uniunii Europene]”^[38], susținând că această Cartă ar trebui completată cu art. 7a „Dreptul la avort”, care ar avea următorul conținut: „Orice persoană are dreptul la avort legal și în condiții de siguranță.”^[39]

Din aceste trei rezoluții ale Parlamentului European se poate deduce că: 1) produsului concepțiunii nu-i este recunoscut statutul de persoană; 2) femeia, care își întrerupe sarcina sau care permite să i se întrerupă sarcina, nu încalcă dreptul la viață al produsului concepțiunii.

Putem vorbi despre un drept al femeii de a decide liber asupra întreruperii sarcinii sau a păstrării acesteia?

Din rezoluțiile sus-menționate ale Parlamentului European reiese că femeia trebuie să dispună de autonomie de voință și să decidă neîngrădit asupra întreruperii sarcinii sau a păstrării acesteia. Este oare dezvoltată această idee în legislația Republicii Moldova și în cea a României?

Dreptul la avort nu este stabilit nici în Constituția Republicii Moldova, nici în Constituția României. Totuși, exercitarea acestui drept este îngăduită de legislația celor două state. În acest mod legiuitorul moldav și cel român sugerează că opțiunea de a avorta sau a nu avorta constituie o manifestare a autonomiei decizionale a femeii în materie de naștere. Această abordare legislativă este caracterizată de către Silvia Balcan în felul următor: „Dacă avortul este interzis, atunci o femeie este în acest mod lipsită de plenitudinea drepturilor sale ca persoană și ca cetățean, ea fiind privată de libertatea de a alege să fie mamă sau nu.”^[40]

Astfel, alin. (1) art. 32 al Legii RM nr. 411/1995 prevede: „Femeilor li se acordă dreptul să-şi hotărască personal problema maternităţii.” Într-o publicație din 2011, Irina Batin și Alexandru Arseni au propus modificarea art. 32 din această lege după cum urmează: „(1) Femeilor li se acordă dreptul să-şi hotărască personal problema maternităţii, cu excepția situației prevăzute în alineatul (2). (2) În cazul femeilor căsătorite, este interzisă purcederea la întreruperea cursului sarcinii în lipsa acordului soțului, cu condiția ca conceperea să fi avut loc după ziua înregistrării căsătoriei cu prezentul soț la organele de stare civilă sau în această zi.”^[41] Această inițiativă nu a fost susținută. Prin aceasta s-a sugerat că nicio altă persoană nu poate să decidă în locul femeii gravide ca aceasta să aibă copii sau nu. Soțul femeii gravide poate avea un „drept de vot consultativ”, însă nu poate avea un „drept de veto”, chiar dacă întreruperea sarcinii i-ar afecta drepturile reproductive.

În legislația România există prevederi asemănătoare care asigură dreptul femeii de a decide liber asupra întreruperii sarcinii sau a păstrării acesteia. Conform alin. (1) art. 28 al Legii României nr. 46/2003, „dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepția cazului prevăzut la art. 26.” Amintim că art. 26 al acestei legi prevede: „Dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru viața mamei.” O dispoziție notabilă conține Codul civil al României. Potrivit art. 60 din acest cod, „persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” O prevedere cu același conținut identificăm în alin. (2) art. 26 din Constituția României. Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii poate fi privit ca o extensie a dreptului acesteia să dispună de sine însăşi.

Precizăm că libertatea de a decide asupra întreruperii sarcinii poate fi restrânsă doar în cazurile prevăzute de lege. Din art. 23 al Legii RM nr. 411/1995 deducem că persoana de gen feminin care a împlinit vârsta de 16 ani – în a cărei privință nu este instituită o măsură de ocrotire judiciară, care nu se află în pericol de moarte iminentă sau a cărei sănătate nu este grav ameninţată – decide liber asupra întreruperii sarcinii. Un conținut apropiat îl are art. 661 al Legii României nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Aceste prevederi din legislația moldavă și din cea română, care stabilesc dreptul femeii de a decide liber asupra întreruperii sarcinii sau a păstrării acesteia, își au suportul în Rezoluţia 1607 (2008) a APCE. Această rezoluţie prevede inter alia: „Adunarea confirmă dreptul tuturor fiinţelor umane, în special al femeilor, de respectare a integrităţii lor fizice şi de libertate de control asupra propriilor organisme. În acest context, decizia finală dacă să facă sau nu un avort ar trebui să aparţină femeii în cauză, care ar trebui să dispună de mijloacele de exercitare a acestui drept într-un mod eficient.”^[42]

În fața dispozițiilor legislative care consacră exclusiv dreptul femeii însărcinate de a decide cu privire la produsul de concepție, bărbații au apelat la instanțele de judecată, naționale și supra-naționale, în încercarea de a găsi o recunoaștere a unui eventual drept pe care ar putea sa-l aibă de a decide soarta fetușilor ai căror tați sunt. Încercările lor au dat însă greș.^[43]

Un exemplu în privința încercărilor de a obține recunoașterea pe cale judecătorească a drepturilor tatălui de a decide cu privire la soarta fetușilor îl oferă două cazuri din Australia.^[44]

În primul caz, Queensland v. T. (1983), tatăl fătului se opune avortului, în momentul în care partenera sa (cu care nu era căsătorit) îi aduce la cunoștință faptul că vrea să avorteze. Tatăl se oferă să își asume responsabilitatea creșterii copilului, luându-l spre adopție după naștere. În plus, tatăl arată că este gata să sprijine femeia însărcinată și pe parcursul sarcinii. Femeia însă refuză, ceea ce îl determină pe tată să sesizeze instanța, în încercarea de a împiedica avortul prin intermediul justiției. În susținerea pretențiilor sale, tatăl cere să se recunoască dreptul la viață al fătului. Înalta Curte a Australiei respinge însă cererea tatălui, motivând că nu se poate considera că, înainte de naștere, fătul are vreun drept propriu, care să fie exercitat în numele său de alte persoane.^[45]

Soluția este reluată în 1989 (i.e., al doilea caz), când Curtea Australiană privind Dreptul Familiei decide că nici chiar tatăl fătului care este soțul femeii însărcinate nu are vreun drept de a decide cu privire la păstrarea sau avortarea sarcinii. La fel ca în cazul anterior, Curtea apreciază că, înainte de naștere, fătul nu are drepturi proprii. Mai mult, se arată că interesul soțului de a avea urmași, deși nu poate fi negat, este subordonat dreptului femeii de a decide dacă păstrează sau nu sarcina, deoarece sarcina are un impact mult mai mare asupra unei femei decât asupra unui bărbat. S-a apreciat că a o obliga pe femeia însărcinată să avorteze înseamnă a o obliga să facă ceva referitor la propriul său corp, ceea ce nu poate fi acceptat.^[46]

În ceea ce privește instanțele supranaționale, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Paton v. Marea Britanie (din 1980), a arătat că dreptul la viață, prevăzut de art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se referă și la făt.^[47] În speță, soțul a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să o împiedice pe soția sa însărcinată să avorteze. În acest sens, el a invocat dreptul la viață al fătului. Comisia și-a justificat opinia pe baza faptului că primează interesele femeii însărcinate, iar dreptul la respectarea vieții de familie nu poate fi interpretat atât de larg încât să includă dreptul tatălui de a fi consultat atunci când soția dorește să avorteze. Astfel, Comisia a menținut soluția instanței supreme a Marii Britanii.^[48]

Așadar, nici pe cale jurisprudențială nu s-a dedus vreun drept al bărbatului în contextul avortului.

Recomandări de lege ferenda

Starea de lucruri din legislația Republicii Moldova și din cea a României, pe care am reliefat-o supra, se caracterizează prin anumite deficiențe.

Necesitatea modificării reglementărilor penale în materie de avort are, întâi de toate, anumite premise de ordin etic. Astfel de premise sunt condiționate de motivele și scopurile de incriminare a avortului ilegal, precum și de valorile sociale apărate împotriva unei asemenea fapte, pe care legiuitorul ar trebui să le evalueze în procesul de incriminare a avortului ilegal. Oricare dispoziție de incriminare trebuie să se întemeieze pe anumite principii morale, pe ideile despre bine și rău, despre dreptate și nedreptate. Cu regret, dispozițiile de incriminare a avortului ilegal din legislația Republicii Moldova și din cea a României corespund doar în parte acestor principii și idei.

Necesitatea modificării reglementărilor penale în materie de avort are, de asemenea, anumite premise de ordin juridic. În acest sens, iese în evidență pct. 59 din Propunerea Comisiei Europene a Drepturilor Omului în raportul său din 12 iulie 1977 în cauza Brüggemann şi Scheuten v. Germania: „Nu se poate susţine că sarcina are legătură numai cu sfera vieţii private. Atunci când o femeie rămâne însărcinată, viaţa ei privată devine strâns legată de fătul aflat în dezvoltare.”^[49] În Cauza Vo v. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat printre altele: „Instituțiile Convenției [Europene a Drepturilor Omului] nu au exclus, totuși, posibilitatea ca în anumite circumstanțe să fie extinse garanțiile asupra copilului nenăscut.”^[50] Doar implicit aceste idei își găsesc reflectarea în Legea RM nr. 411/1995. Astfel, conform alin. (1) art. 47 al legii în cauză, „părinţii sunt obligaţi să aibă grijă de sănătatea copilului, de dezvoltarea lui prenatală (evid. ns.) şi postnatală, de educaţia lui fizică, spirituală şi morală, să-i cultive un mod sănătos de viaţă.”

După cum deja cunoaștem, alin. (2) art. 4 al Constituției Republicii Moldova și alin. (2) art. 20 al Constituției României prevăd că, în cazul unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova și România sunt părți, pe de o parte, şi legile interne ale Republicii Moldova și ale României, pe de altă parte, prioritate au reglementările internaţionale. În acest context, nu putem ignora teza conturată atât în Declaraţia drepturilor copilului (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1959), cât și în Convenția cu privire la drepturile copilului (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989). În preambulul acestor două acte fundamentale se menționează: „Dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte (evid. ns.) cât şi după naşterea sa.”^[51].^[52]

Lipsa unui echilibru dintre protecția penală a vieții femeii gravide și protecția penală a vieții ființei umane nenăscute constituie o carență vădită a legii penale a Republicii Moldova. Scopul nostru este să propunem o soluție care ar asigura un asemenea echilibru. Referitor la esența ce caracterizează dreptul persoanei de a dispune de sine însăși, Codruța Hageanu și Viorica Claudia Dumitrache menționează: „Dacă omul este considerat un lucru, nu va mai exista speranță, iar sfârșitul speranței înseamnă sfârșitul civilizației.”^[53] Femeia gravidă, care decide să fie mamă sau nu, nu trebuie să fie un „lucru” de care să dispună societatea. Totodată, nici produsul concepțiunii nu ar trebuie redus la un „lucru”, chiar dacă nu este persoană.

Având în vedere aceste repere, prima opțiune ar fi completarea părții speciale a Codului penal al Republicii Moldova cu un capitol similar cu Capitolul IV „Agresiuni asupra fătului” din Titlul I „Infracțiuni contra persoanei” al părții speciale a Codului penal al României. Capitole asemănătoare găsim în legile penale ale Finlandei, Greciei și Spaniei. Ca o paranteză, considerăm conceptual incorectă includerea Capitolului IV în Titlul I al părții speciale a Codului penal al României. Or, așa cum deja am stabilit, fătul (produsul concepțiunii) nu are statut de persoană.

A doua opțiune s-ar exprima în modificarea normelor din Capitolul II al părții speciale a Codului penal al Republicii Moldova, astfel încât aceste norme să protejeze nu viața și sănătatea persoanei, ci viața și sănătatea omului (inclusiv a ființei umane nenăscute). În această ordine de idei poate fi menționată inițiativa lui Alexandru Arseni și Veronica Pozneacova de a modifica prevederea de la lit. e) alin. (2) art. 145 CP RM. Conform legii în vigoare, această dispoziție prevede răspunderea pentru omorul săvârșit cu bună ştiinţă, printre altele, asupra unui minor. Cei doi autori propun ca lit. e) alin. (2) art. 145 CP RM să se aplice, de asemenea, în cazul omorului săvârșit cu bună ştiinţă asupra unui „copil nenăscut viabil.”^[54] Alexandru Arseni și Veronica Pozneacova nu explică cum, într-un asemenea caz, ar fi posibilă delimitarea unui astfel de omor de provocarea ilegală a avortului. În afară de aceasta, cei doi autori ignoră faptul că infracțiunea, prevăzută la art. 145 CP RM, este o infracțiune contra persoanei.

Din aceste considerente, susținem prima opțiune. Pe cale de consecință propunem completarea părții speciale a Codului penal al Republicii Moldova cu Capitolul II¹ „Infracțiuni contra embrionului și a fătului”. Acest capitol ar trebui să includă următoarele două articole: art. 163¹ „Provocarea ilegală a avortului”; art. 163² „Vătămarea produsului concepțiunii”. Cât privește art. 163² CP RM, dispozițiile acestuia ar putea să aibă un conținut asemănător cu cel al art. 202 CPR. La rândul său, art. 163¹ CP RM ar trebui să aibă conținutul actualului art. 159 CP RM, care ar urma să fie abrogat. Mutarea articolului cu privire la provocarea ilegală a avortului din Capitolul II al părții speciale a CP RM în Capitolul II¹ al acesteia ar însemna că acest articol apără viața și sănătatea embrionului și a fătului, nu doar viața și sănătatea femeii gravide.

Am recomandat ca titlul noului capitol din legea penală a Republicii Moldova să fie „Infracțiuni contra embrionului sau fătului”, nu „Infracțiuni contra fătului”. Am recurs în acest mod la modelul oferit de legiuitorul eston: Secțiunea a 5-a din Capitolul 9 al Codului penal al Republicii Estonia are titlul „Tratamentul ilegal al embrionului sau fătului”.

În această privință suntem solidari cu opinia lui Ionuț Andrei Barbu și Mihaela Rotaru: „În sfera noțiunii de „făt” nu este inclusă și cea de „embrion”, deoarece această etapă a reproducerii și dezvoltării produsului de concepție este anterioară celei de făt. Astfel, în embriologie se consideră că în faza de dezvoltare embrionară are loc diferențierea celulelor pe țesuturi și organe, iar după formarea organelor interne embrionul uman devine făt.”^[55] Într-adevăr, embriogeneza parcurge trei perioade. În prima perioadă, care corespunde primelor două săptămâni de sarcină, produsul concepțiunii este numit conceptus. În a doua perioadă, care corespunde săptămânilor a treia – a opta de sarcină, produsul concepțiunii este numit embrion. În ultima, a treia perioadă, produsul concepțiunii este numit făt.

Din aceste considerente, recomandăm modificarea denumirii Capitolului IV, care face parte din Titlul I al părții speciale a Codului penal al României, din „Agresiuni asupra fătului” în „Infracțiuni contra embrionului și a fătului”.

În altă ordine de idei, suntem de acord cu opinia lui Silvia Balcan: „Ar urma să existe temeiuri puternic proporționale cu dauna adusă fătului ca să se recurgă la aceasta, iar […] prezența unor indicații sociale (spre exemplu: lipsa surselor financiare, femei gravide aflate în procesul de migrație, divorț în timpul sarcinii, etc) nu sunt un argument juridic în favoarea acestei intervenții.”^[56]

Interpretarea art. 159 CP RM ne permite să conchidem că acest articol nu se aplică în cazul întreruperii sarcinii care depăşeşte 12 săptămâni, dacă sunt prezente indicaţiile medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova. Totodată, în OMSRM nr. 647/2010, în pct. 37, este specificat: „Întreruperea voluntară a cursului sarcinii după primele 12 săptămâni şi până la sfârşitul săptămânii a 21-a de sarcină se efectuează la indicaţii medicale (Anexa nr. 1 la Regulament) şi sociale (Anexa nr. 2 la Regulament) (evid. ns.).” Prevederi similare pot fi găsite în OMSRM nr. 482/2011, precum și în OMSMPSRM nr. 766/2020. Destinatarii acestor trei ordine sunt expuși riscului de a fi trași la răspundere penală. Aceasta întrucât cele trei ordine generează falsa impresie că art. 159 CP RM nu se aplică în cazul întreruperii sarcinii care depăşeşte 12 săptămâni, dacă sunt prezente indicaţiile sociale stabilite de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova.

Încă în 2007 s-a accentuat: „Indicaţiile sociale nu pot fi luate în considerare ca circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei, atunci când întreruperea cursului sarcinii este săvârşită la un termen ce depăşeşte 12 săptămâni. De aceea, medicul de specialitate (ca şi oricare altă persoană) este susceptibil de răspundere penală, dacă va întrerupe cursul sarcinii al cărei termen depăşeşte 12 săptămâni, invocând indicaţiile sociale […]: vârsta pacientei mai mică de 16 ani sau mai mare de 40 de ani; sarcina survenită în urma violului sau a traficului de fiinţe umane; divorţ în timpul sarcinii; decesul soţului pe parcursul sarcinii în cauză, [etc.]. Or, dacă s-ar permite întreruperea cursului sarcinii al cărei termen depăşeşte 12 săptămâni, în prezenţa indicaţiilor sociale, s-ar recunoaşte implicit că confortul psihologic al femeii gravide (nu viaţa sau sănătatea acesteia) au prioritate faţă de viaţa în devenire a fătului.”^[57]

Drept urmare, propunem ca, din cele trei ordine ale Ministerului Sănătății al Republicii Moldova, să fie excluse toate mențiunile privind indicațiile sociale în a căror prezență este permisă întreruperea cursului sarcinii după primele 12 săptămâni. Numai viața femeii gravide, iar în anumite cazuri – și sănătatea femeii gravide, au prioritate față de viața ființei umane nenăscute. Valorile sociale, care se referă la alte atribute ale femeii gravide, nu pot avea prioritate față de viața ființei umane nenăscute.

Concluzii

Implementarea remanierilor legislative, pe care le-am propus în acest studiu, va avea ca efect apărarea penală mai eficientă a ființei umane nenăscute. Viața și sănătatea embrionului sau ale fătului vor fi protejate de Codul penal al Republicii Moldova la un nivel apropiat de cel al protecției vieții și sănătății persoanei. Subiectul pasiv (victima) al infracțiunilor, prevăzute la art. 163¹ și 163² CP RM, va fi ființa umană nenăscută. În subsidiar, subiect pasiv (victima) al acestor infracțiuni va fi considerată femeia gravidă (dacă aceasta nu va avea calitatea de subiect activ al infracțiunii).

Este adevărat că o astfel de protecție penală a ființei umane nenăscute nu va avea un caracter absolut. Întinderea acestei protecții va depinde de vârsta sarcinii și de existența indicațiilor medicale pentru întreruperea sarcinii. Însă, nici dreptul la viață al persoanei nu este un drept absolut. Această concluzie rezultă din parag. (2) art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care impune anumite limitări referitoare la protejarea dreptului la viață.

Protecția penală a ființei nenăscute nu poate fi absolută din cauza care este enunțată în Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cauza X. v. Regatul Unit: „Dacă art. 2 [al Convenției Europene a Drepturilor Omului] ar fi considerat că are în vedere fătul, atunci protecția acestuia în temeiul acestui articol ar fi, în lipsa unei limitări exprese, văzută ca fiind absolută, iar avortul ar trebui considerat ca fiind interzis chiar și atunci când continuarea sarcinii ar implica un risc serios pentru viața gravidei.”^[58]

În aceste condiții, soluțiile de compromis, pe care le-am propus, ar putea constitui primul pas spre sporirea gradului de protejare a dreptului la viață al ființei umane nenăscute.

Notă: acest articol a fost publicat în limba engleză în Cogito, 2024, nr. 3, pp. 93-118. Disponibil: https://www.researchgate.net/publication/384560238_The_Right_to_Life_of_an_Unborn_Human_Being_A_Criminal_Law-Based_Approach

BIBLIOGRAFIE

1. Arseni, A., & Pozneacova, V., (2022), Contradiction between the right to life and the right to abortion, in Studia Universitatis Moldaviae, Series “Social Sciences”, 2022, no. 3, pp. 30-41.
2. Abortion. Available at: https://patriarhia.ro/avortul-78.html [accessed on 01.09.2024].
3. Balcan, S., (2022), Illegal provocation of abortion – an assault on intrauterine life, in Offense – Criminal Liability – Punishment. Law and Criminology. 2nd edition, March 24-25, 2022, Chisinau: CEP USM, 2022, pp. 95-104.
4. Barbu, I.A., & Rotaru, M., (2015), Penal protection of embryos from the perspective of the evolution of biomedicine, in Law Review, 2015, no. 7, pp. 188-199.
5. Batin, I., & Arseni, A., (2011) The contradiction between the right to life and abortion], in National Law Review, 2011, no. 6-7, pp. 18-21.
6. Burton, A. (2001), Women, the Unborn, the Common Law and the State, in Southern Cross University Law Review, vol. 5, pp. 167-168.
7. Cicala, A., (2018) The influence of religious currents on the criminalization of abortion, in National Law Review, 2018, no. 4-6, pp. 36-40.
8. Constitutional Court of Romania, (2005), Decision no. 418 on the notification of unconstitutionality of the Law on reproductive health and medically assisted human reproduction. Available at: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/63495 [accessed on 01.09.2024].
9. Constitution of Ireland. Available at: https://codex.just.ro/Tari/Download/IE [accessed on 01.09.2024].
10. Convention on the Rights of the Child. Available at: https://t.ly/YDh7D [accessed on 01.09.2024].
11. Declaration of the Rights of the Child. Available at: https://digitallibrary.un.org/record/195831 [accessed on 01.09.2024].
12. European Convention on Human Rights. Available at: https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf [accessed on 01.09.2024].
13. European Commission of Human Rights, (1980), Case of X v. the United Kingdom. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-74270&filename=001-74270.pdf [accessed on 01.09.2024].
14. European Court of Human Rights, (2002), Case of Boso v. Italy. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-23338 [accessed on 01.09.2024].
15. European Court of Human Rights, (2004), Case of Vo v. France. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-61887 [accessed on 01.09.2024].
16. European Court of Human Rights, (2007), Case of Evans v. the United Kingdom, [GC]. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-80046 [accessed on 01.09.2024].
17. European Court of Human Rights, (2007), Case of Tysiąc v. Poland. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-79812 [accessed 01.09.2024].
18. European Court of Human Rights, (2010), Case of A, B and C v. Ireland, [GC]. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-102332 [accessed on 01.09.2024].
19. European Court of Human Rights, (2011), Case of R.R. v. Poland. Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-104911 [accessed 01.09.2024].
20. European Parliament resolution of 24 June 2021 on the situation of sexual and reproductive health and rights in the EU, in the frame of women’s health (2020/2215(INI)). Available at: https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2021-0314_RO.html#def_1_1 [accessed on 01.09.2024].
21. European Parliament resolution of 26 November 2020 on the de facto ban on the right to abortion in Poland (2020/2876(RSP)). Available at: https://shorturl.at/OETt9 [accessed on 01.09.2024].
22. European Parliament resolution of 7 July 2022 on the US Supreme Court decision to overturn abortion rights in the United States and the need to safeguard abortion rights and women’s health in the EU (2022/2742(RSP)). Available at: https://shorturl.at/Rruqu [accessed on 01.09.2024].
23. Eșanu, A., and Ajder, C., (2010), Controversies regarding the protection of the product of conception in the criminal law of the Republic of Moldova, in National Law Review, 2010, no. 2, pp. 36-40.
24. Franț, A.E., (2014), Men’s rights incident to abortion. A synthetic analysis, in the scientific annals of the University “Al. I. Cuza” Iasi, Volume LX, Legal Sciences, no. II, pp. 55-65.
25. Gaja, A., (2017) Protection of intrauterine life by penal norms: absurdity or necessity?, in National Law Review, 2017, no. 5, pp. 67-71.
26. Gherman, M., & Cicala, A., (2022) The object of the crime of illegal provocation of abortion, in Current issues regarding the respect of human rights in the criminal process and the special investigative activity. November 10, 2022, Chisinau, 2022, pp. 246-262.
27. Hageanu, C., and Dumitrache, V.C., (2019) The person’s right to dispose of his body versus the child’s right to know his biological identity. Available at: https://www.universuljuridic.ro/dreptul-persoanei-de-a-dispune-de-corpul-sau-versus-dreptul-copilului-de-a-si-cunoaste-identitatea-biologica/ [accessed on 01.09.2024].
28. Kerridge, I., Lowe, M., McPhee, J., (2007), Ethics and Law for the Health Professions, Sidney: The Federations Press.
29. Nederita, I., & Efremova, D., (2011), Bioethical aspects of abortion, in Scientific Annals of Nicolae Testemitanu SUMPh, 2011, no. 2, pp. 421-424.
30. Pope Francis on abortion and Communion. Available at: https://shorturl.at/m4v0R [accessed on 01.09.2024].
31. Plop, A., (2014), Controversial aspects regarding the material object of the crime of illegal provocation of abortion, in National Law Review, 2014, no. 9, pp. 39-42.
32. Pichon, J., (2006), Does the Unborn Child Have a Right to Life? The Insufficient Answer of the European Court of Human Rights in the Judgment Vo v. France, in German Law Journal, vol. 7, no. 4, pp. 433-444.
33. Report of the European Commission of Human Rights (Adopted on 12 July 1977). Application No. 6959/75. Brüggemann and Scheuten against the Federal Republic of Germany. Available at: https://shorturl.at/EnwKy [accessed on 01.09.2024].
34. Resolution 1607 (2008): Access to safe and legal abortion in Europe. Available at: https://shorturl.at/UFFTQ [accessed on 01.09.2024].
35. Stati, V., (2007), Some aspects of the classification of the offense provided for in art. 159 CC RM, in Studia Universitatis Moldaviae, Series “Social Sciences”, no. 3, pp. 191-195.
36. Ticu, M.-S., (2005), The Decalogue as a foundation of law – a legal analysis of the biblical commandments, in Journal of Legal Sciences, no. 2, pp. 161-174.

[1] A. Eșanu și C. Ajder. Controverse privind protecţia produsului concepţiei în legea penală a Republicii Moldova [Controversies regarding the protection of the product of conception in the criminal law of the Republic of Moldova], in National Law Review, 2010, no. 2, p. 38.
[2] Avortul [Abortion] [accessed 10.04.2023], Available at: https://patriarhia.ro/avortul-78.html
[3] M.-S. Ticu, Decalogul ca fundament al dreptului – o analiză juridică a poruncilor biblice [The Decalogue as a foundation of law – a legal analysis of the biblical commandments], in Journal of Legal Sciences, 2005, no. 2, p. 169.
[4] Papa Francisc despre avort și Împărtășanie [Pope Francis on abortion and Communion] [accessed 10.04.2023], Available at: https://www.catholica.ro/2021/09/16/papa-francisc-despre-avort-si-impartasanie/
[5] A. Arseni, and V. Pozneacova, Contradicție între dreptul la viață și dreptul la avort [Contradiction between the right to life and the right to abortion], in Studia Universitatis Moldaviae, Series “Social Sciences”, 2022, no. 3, p. 38.
[6] Case of Vo v. France [accessed 11.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-61887
[7] A se vedea și Opinia parţial separată a domnului judecător Gaetano în cazul R.R. v. Poland [accessed 11.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-104911. Acest judecător a observat că în ciuda tuturor „interpretărilor dinamice” ale Convenţiei adoptate de Curte, când a venit vorba de dreptul la viaţă al copilului nenăscut, Curtea a fost deosebit de laşă, doar cu referinţele superficiale la o formă de protecţie (se vedea, de exemplu, Odièvre v. Franţa), în majoritatea cazurilor Curtea preferând să evite problema (Vo v. Franța) sau să invoce doctrina „marjei de apreciere” (ca în Boso v. Italia).
[8] J. Pichon, Does the Unborn Child Have a Right to Life? The Insufficient Answer of the European Court of Human Rights in the Judgment Vo v. France, in German Law Journal, 2006, vol. 7, no. 4, p. 444.
[9] Resolution 1607 (2008): Access to safe and legal abortion in Europe. [accessed 11.04.2023], Available at: assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=17638
[10] Ibidem.
[11] Case of Tysiąc v. Poland [accessed 11.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-79812; Case of R.R. v. Poland [accessed 11.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-104911
[12] Case of A, B and C v. Ireland, [GC], [accessed 11.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-102332
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Decizia Curții Constituționale a României nr. 418 din 18 iulie 2005 asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical. Disponibil: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/63495
[19] Avortul [Abortion], Op. cit.
[20] S. Balcan, Provocarea ilegală a avortului – o agresiune asupra vieții intrauterine [Illegal provocation of abortion – an assault on intrauterine life], in Offense – Criminal Liability – Punishment. Law and Criminology. 2nd edition, March 24-25, 2022, Chisinau, 2022, p. 102.
[21] În același sens, a se vedea A. Eșanu și C. Ajder, Op. cit., p. 38.
[22] Case of Boso v. Italy, decision of inadmissibility [accessed 11.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-23338
[23] I. Batin, and A. Arseni, Contradicţia dintre dreptul la viaţă şi avort [The contradiction between the right to life and abortion], in The National Law Review, 2011, no. 6-7, p. 20.
[24] I. Nederita, and D. Efremova, Aspecte bioetice ale avortului [Bioethical aspects of abortion], in Scientific Annals of Nicolae Testemitanu SUMPh, 2011, no. 2, p. 424.
[25] A. Cicala, Influența curentelor religioase asupra incriminării avortului [The influence of religious currents on the criminalization of abortion], in The National Law Review, 2018, no. 4-6, p. 36.
[26] M. Gherman, and A. Cicala, Obiectul infracţiunii de provocare ilegală a avortului [The object of the crime of illegal provocation of abortion], in Current issues regarding the respect of human rights in the criminal process and the special investigative activity. November 10, 2022, Chisinau, 2022, p. 253.
[27] A. Plop, Aspecte polemizate privind obiectul material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului [Controversial aspects regarding the material object of the crime of illegal provocation of abortion], in The National Law Review, 2014, no. 9, p. 40.
[28] A. Gaja, Apărarea vieții intrauterine prin norme juridico-penale: absurditate sau necesitate? [Protection of intrauterine life by penal norms: absurdity or necessity?], in The National Law Review, 2017, no. 5, p. 68.
[29] Constituția Irlandei [Constitution of Ireland]. [accessed 12.04.2023], Available at: https://codex.just.ro/Tari/Download/IE
[30] European Convention on Human Rights. [accessed 12.04.2023], Available at:  https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf
[31] Comisia Europeană a Drepturilor Omului și-a desfășurat activitatea până la 1 noiembrie 1998, dată la care a fost reformată Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
[32] Decision of the European Commission of Human Rights as to the Admissibility of Application No. 8416/78 by X against the United Kingdom. [accessed 12.04.2023], Available at:  https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-74270&filename=001-74270.pdf
[33] European Parliament resolution of 26 November 2020 on the de facto ban on the right to abortion in Poland (2020/2876(RSP)). [accessed 12.04.2023], Available at:   https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2020-0336_RO.html
[34] Ibidem.
[35] European Parliament resolution of 24 June 2021 on the situation of sexual and reproductive health and rights in the EU, in the frame of women’s health (2020/2215(INI)). [accessed 12.04.2023], Available at:    https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2021-0314_RO.html#def_1_1
[36] Ibidem.
[37] Ibidem.
[38] European Parliament resolution of 7 July 2022 on the US Supreme Court decision to overturn abortion rights in the United States and the need to safeguard abortion rights and women’s health in the EU (2022/2742(RSP)). [accessed 12.04.2023], Available at: https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2022-0302_RO.pdf
[39] Ibidem.
[40] S. Balcan, Op. cit., p. 97
[41] I. Batin, and A. Arseni, Op. cit., p. 21.
[42] Resolution 1607 (2008): Access to safe and legal abortion in Europe, Op. cit.
[43] A. E. Franț, Drepturile bărbaților incidente în materia avortului. O analiză sintetică [Men’s rights incident to abortion. A synthetic analysis], in Analele știinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Tomul LX, Ştiinţe Juridice, 2014, Nr. II, p. 61.
[44] Ibidem, p. 61.
[45] A. Burton, Women, the Unborn, the Common Law and the State, în Southern Cross University Law Review, 2001, vol. 5, pp. 167-168. Apud: A. E. Franț, Op. cit., pp. 61-62.
[46] Ibidem.
[47] În mod similar, în Evans v. Marea Britanie, reclamanta susţinea că dispoziţiile dreptului britanic care impuneau distrugerea embrionilor odată ce fostul ei partener şi-a retras consimţământul privind conservarea acestora reprezenta o încălcare a dreptului la viaţă al embrionilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 2 din Convenție nu a fost încălcat. Curtea a considerat că nu era posibil ca embrionii să se prevaleze de dreptul la viaţă protejat de art. 2 din Convenţie şi că nu a existat, prin urmare, nici o încălcare a acestei dispoziţii. A se vedea Case of Evans v. the United Kingdom, [GC], [accessed 13.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-80046
[48] I. Kerridge, M. Lowe, J. McPhee, Ethics and Law for the Health Professions, The Federations Press, Sidney, 2007, p. 481. Apud: A. E. Franț, Op. cit., p. 62.
[49] Report of the European Commission of Human Rights (Adopted on 12 July 1977). Application No. 6959/75. Brüggemann and Scheuten against the Federal Republic of Germany. [accessed 13.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-80555&filename=001-80555.pdf
[50] Case of Vo v. France, Op. cit.
[51] Declaration of the Rights of the Child. [accessed 13.04.2023], Available at: https://digitallibrary.un.org/record/195831
[52] Convention on the Rights of the Child. [accessed 13.04.2023], Available at: https://www.ohchr.org/en/instruments-mechanisms/instruments/convention-rights-child
[53] C. Hageanu, and V.C. Dumitrache, Dreptul persoanei de a dispune de corpul său versus dreptul copilului de a-și cunoaște identitatea biologică [The person’s right to dispose of his body versus the child’s right to know his biological identity]. [accessed 13.04.2023], Available at: https://www.universuljuridic.ro/dreptul-persoanei-de-a-dispune-de-corpul-sau-versus-dreptul-copilului-de-a-si-cunoaste-identitatea-biologica/
[54] A. Arseni, and V. Pozneacova, Op. cit., p. 39.
[55] I.A. Barbu, and M. Rotaru, Protecţia penală a embrionilor din perspectiva evoluţiei biomedicinei [Penal protection of embryos from the perspective of the evolution of biomedicine], in Law Review, 2015, no. 7, p. 193.
[56] S. Balcan, Op. cit., p. 102.
[57] V. Stati, Unele aspecte ale calificării infracţiunii prevăzute la art. 159 CP RM [Some aspects of the classification of the offense provided for in art. 159 CC RM], in Studia Universitatis Moldaviae, Series “Social Sciences”, 2007, no. 3, p. 193.
[58] X v. the United Kingdom. [accessed 13.04.2023], Available at: https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-74270&filename=001-74270.pdf