Aspecte teoretico-practice privind libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai unei societăți democratice, fiind garantată atât de legislația națională, cât și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU, stipulează în articolul 19 că „orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”. 

O amplă reglementare a libertăţii de exprimare se conţine în art. 10 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, pe care Republica Moldova a ratificat-o în 1997, potrivit căruia: „Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”.

La nivel naţional, libertatea de exprimare este consacrată în art. 32 din Constituţia Republicii Moldova, în cuprinsul căruia se prevede:

”(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
(2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie”.

În comentariu Legii Supreme, Înalta Curte de Jurisdicție Constituțională a reținut:

„Totuși libertatea opiniei, adică libertatea omului de a-și formula o părere proprie despre fapte și lucruri, este o parte componentă a libertăţii conștiinţei, ambele constituind activitatea lăuntrică a individului. Libertatea exprimării însă reprezintă faza exterioară a comportamentului acestuia. O formulare corectă a titlului art. 32 ar fi Libertatea de exprimare sau Libertatea de exprimare a opiniei.”

De asemenea, Curtea a subliniat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, existând condiţii și limite până la care poate fi exercitată, ceea ce permite menţinerea echilibrului între drepturile individului și interesele generale ale societăţii democratice în ansamblul lor, atunci când acestea pot intra în conflict.

Până la 1 martie 2019, Codul Civil la fel conținea o normă relevantă în acest sens:

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.
(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a răspândit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspândită printr-un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.

Potrivit Notei informative la proiectul Legii privind modernizarea Codului civil și modificarea și completarea unor acte legislative, „Pentru a evita paralelismele legislative, art. 16 (privind apărarea onoarei, demnităţii, şi reputaţiei profesionale, precum şi a vieţii private) este reformulat ca normă de trimitere la legea specială”.

Astfel, la 23 aprilie 2010 a intrat în vigoare Legea cu privire la libertatea de exprimare (în continuare „LLE”). Scopul principal al acestui act normativ este de a asigura un echilibru just între următoarele drepturi concurente: libera exprimare, pe de o parte, și apărarea onoarei, demnității, reputației profesionale sau vieții private și de familie ale persoanei, pe de altă parte.

Prin hotărârea explicativă a Plenului CSJ nr. 7 din 24.12.2012 cu privire la practica aplicării LLE, Curtea a precizat că instanţele urmează să dea o apreciere corectă noţiunilor de onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Astfel, onoarea este respectul și aprecierea pe care o persoană le primește din partea societății, id est, modul în care ceilalți văd și evaluează calitățile și comportamentul unei persoane. Demnitatea este respectul de sine al unei persoane, cum ea însăși se vede și se apreciază, bazat pe percepția societății. Reputația profesională se referă la modul în care calitățile și competențele profesionale ale unei persoane sunt recunoscute și apreciate de societate.

LLE: Scurt Ghid al Cetățeanului

1. 1. În cazul în care persoana consideră că i-au fost lezate onoarea, demnitatea sau reputația profesională, primul pas este identificarea tipului de lezare. Poate fi vorba despre (1) defăimare (informații, relatări false cu privire la fapte), (2) judecăți de valoare fără substrat factologic suficient (opinii subiective nefondate), (3) injurie (insulte directe, expresii ofensatoare) sau încălcarea vieții private și de familie (dezvăluirea de informații personale fără consimțământ). 
   2. Următorul pas este depunerea cererii prealabile (care, conform LLE este obligatorie) unde se va cere autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspândit-o rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului cauzat. Cererea se depune în termen de 20 zile și trebuie să conțină informația specifică pe care persoana o consideră defăimătoare și motivele pentru care aceasta este falsă sau nefondată.
   3. După depunerea cererii prealabile, autorul informației sau persoana juridică are la dispoziție 5 zile pentru a o examina și a oferi un răspuns. Rectificarea sau dezminţirea informaţiei, acordarea dreptului la replică, exprimarea scuzelor, plata compensațiilor se efectuează în termen de 15 zile de la data examinării cererii, iar dacă informaţia a fost răspândită de mass-media şi publicaţia sau emisiunea care a răspândit această informaţie apare mai rar decât o dată la 15 zile, în următorul număr sau emisiune. 
   4. În cazul în care autorul informaţiei sau persoana juridică care a răspândit informaţia refuză să satisfacă cerinţele din cererea prealabilă, persoana lezată poate depune o cerere de chemare în judecată în instanţa competentă în termen de 30 de zile (acest termen curge din data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau din data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile). De la bun început, LLE stabilește că cauzele cu privire la defăimare se examinează în procedură contencioasă conform prevederilor Codului de procedură civilă. Respectiv, cererea de chemare în judecată se întocmeşte cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 166 şi 167 CPC.
   5. Onus probandi:în cadrul examinării cauzelor ce vizează apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanei, sarcina probațiunii revine atât reclamantului, cât și pârâtului. Astfel, persoana care pretinde că a fost defăimată trebuie să demonstreze următoarele:

– pârâtul a răspândit informaţia;
– informaţia îl vizează şi este defăimătoare;
– informaţia constituie o relatare cu privire la fapte şi este în esenţă falsă; sau judecata de valoare nu se bazează pe un substrat factologic suficient;
– existenţa şi cuantumul prejudiciului cauzat.

Pe de altă parte, pârâtul trebuie să demonstreze că:

– informaţia nu este defăimătoare şi/sau nu îl vizează pe reclamant;
– informaţia constituie o judecată de valoare care se bazează pe un substrat factologic suficient;
– la momentul răspândirii informaţiei, deşi a luat toate măsurile de diligenţă, nu putea şti că prin acţiunile sale contribuie la răspândirea relatărilor false cu privire la fapte sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient;
– informaţia răspândită este de interes public.

Jurisprudența 

Puțină statistică: Conform sintezei elaborate de CRJM, în decursul a 26 de ani (1997-2023), Republica Moldova a fost găsită vinovată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 22 de cazuri de violare a articolului 10 (libertatea de exprimare).

În cauza Manole c. Moldovei (2023), Domnica Manole, judecătoare la Curtea de Apel Chișinău, a fost revocată din funcție de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) pentru dezvăluirea motivelor opiniei sale separate/disidente canalului de televiziune Jurnal TV înainte ca decizia completă să fie publicată. CSM a constatat că această acțiune a încălcat regulile de conduită judiciară, care cer judecătorilor să mențină discreția și confidențialitatea în ceea ce privește motivele deciziilor până când acestea devin accesibile publicului. 

Potrivit ghidului privind art. 10 CEDO, în ceea ce privește funcționarii din sistemul judiciar, Curtea a reamintit că poate fi de așteptat din partea acestora să exercite cu reținere libertatea de exprimare ori de câte ori autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești pot fi puse sub semnul întrebării. În exercitarea funcției lor judiciare, autoritățile trebuie să exercite cea mai mare discreție și vigilență în cauzele pe care trebuie să le soluționeze, pentru a garanta imaginea lor de judecători imparțiali.

CEDO a constatat că, deși acțiunile lui Manole au constituit o abatere disciplinară, sancțiunea destituirii a fost disproporționat de severă. Instrumentele și opiniile internaționale relevante, precum și legea și practica statelor membre ale Consiliului Europei, prevedeau că testul proporționalității trebuie să evalueze și severitatea sancțiunii alese dintr-o gamă de sancțiuni disponibile în raport cu conținutul și contextul remarcilor contestate. În prezentul caz, nu a fost efectuată o astfel de evaluare și Guvernul nu a susținut că vreo circumstanță excepțională justifica impunerea unei singure sancțiuni de o asemenea gravitate. Astfel, în hotărârea Curții din 18 iulie 2023 s-a constatat în unanimitate că a avut loc violarea Articolului 10 al Convenției. Curtea a recunoscut obligația judecătorilor să se abțină de la expunerea opiniei în comunicările publice, dar a subliniat că sancțiunea impusă ar trebui să fie proporțională cu încălcarea. CEDO i-a acordat lui Manole 4.500 EUR pentru daune morale și 5.000 EUR pentru costuri și cheltuieli.

Mediul Online & Mass-Media

Într-un memorandum explanatoriu de către Consiliul European cu privire la libertatea de exprimare prevede următorul fapt, “Curtea a afirmat în jurisprudența sa că articolul 10 este pe deplin aplicabil Internetului. Dreptul la libertatea de exprimare include dreptul de a-și exprima liber opiniile, punctele de vedere și ideile, precum și de a căuta, a primi și a transmite informații, fără a ține cont de frontiere”. 

Alt exemplu elocvent în acest sens este cazul jurnalistei letone Ilze Nagla. Pe 14 februarie 2010, Nagla, la emisiunea „De Facto”, a anunțat o scurgere masivă de date din Sistemul Electronic de Declarații (EDS), care afecta veniturile și detaliile personale ale funcționarilor publici. La o săptămână după acest anunț, o persoană sub pseudonimul „Neo” a început să publice pe Twitter informații despre salariile funcționarilor.

Pe 19 februarie, poliția i-a solicitat lui Nagla o declarație și acces la corespondența cu „Neo”, însă aceasta a refuzat să dezvăluie identitatea sursei sale. Ulterior, pe 11 mai, poliția a percheziționat locuința jurnalistei fără a se identifica, confiscând mai multe dispozitive de stocare. Mandatul de percheziție a fost aprobat retroactiv, iar Ombudsmanul a inițiat o anchetă pentru a evalua dacă percheziția a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, garantat de Articolul 10 CEDO. În pofida contestațiilor, instanța a decis că percheziția a fost legală, iar probele obținute au fost admisibile în procesul penal.

Curtea de la Strasbourg a constatat că, deși guvernul leton a argumentat că percheziția nu avea legătură cu identificarea sursei, ci cu obținerea de dovezi pentru un caz penal, mandatul de percheziție a fost redactat în termeni vagi și a permis confiscarea oricăror informații relevante. Astfel, Curtea a respins argumentul guvernului și a subliniat importanța protecției surselor jurnalistice pentru libertatea de exprimare. De asemenea, a remarcat că percheziția a fost o măsură drastică, mai severă decât o simplă cerere de divulgare a surselor, și că intervenția nu a fost justificată de o „necesitate socială urgentă”. În final, Curtea a concluzionat că percheziția a încălcat Articolul 10, deoarece nu a respectat proporționalitatea dintre interesele investigației și protecția libertății de exprimare.

Conform Recomandării nr. R (2000)7 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, doar instanțele de judecată au autoritatea de a solicita divulgarea unei surse jurnalistice. Mai mult, Recomandarea subliniază că orice cerere de divulgare trebuie contrabalanțată cu potențialul prejudiciu adus libertății de exprimare și enumeră interesele vitale care ar putea justifica o astfel de acțiune, cum ar fi protecția vieții private, prevenirea unei crime grave sau apărarea unei persoane acuzate de o infracțiune majoră. În cazul jurnalistei Ilze Nagla, acțiunile autorităților au încălcat această recomandare și, implicit, libertatea ei de exprimare.

LLE garantează oricărei persoane dreptul de a critica statul și autoritățile publice, aceștia făcând parte din categoria subiecților care nu pot intenta acțiuni cu privire la defăimare. Totodată, aceștia nu sunt protejați de legea penală sau contravențională împotriva declarațiilor defăimătoare. LLE mai stabilește că persoanele care exercită funcții publice pot fi supuse criticii, iar acțiunile lor verificării din partea mass-mediei, în ceea ce privește modul în care şi-au exercitat sau își exercită atribuțiile, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura transparența şi exercitarea responsabilă a atribuțiilor lor. 

Conștientizând faptul că jurnaliștii și instituțiile mass-media trebuie să-și exercite eficient misiunea de „câini de pază” ai democrației, să transmită opinii diferite în probleme de interes public major, pentru reflectarea corectă a realității și informarea onestă a publicului, legiuitorul a tratat cu o deosebită atenție libertatea de exprimare a mass-mediei. 

Astfel, potrivit Legii, statul garantează libertatea de exprimare a mass-mediei și nimeni nu poate interzice sau împiedica mass-media să răspândească informații de interes public decât în condițiile legii. Libertatea de exprimare a mass-mediei, spre deosebire de cea a altor subiecți ai legii, admite și un anumit grad de exagerare sau chiar provocare. Singura condiție pe care trebuie să o respecte reprezentanții presei este să nu se denatureze esența faptelor.

Cazul Asociația Reporterilor de Investigație și Securitate Editorială din Moldova și Sanduța c. Moldovei (2021) implică o organizație non-guvernamentală și pe jurnalistul Iurie Sanduța, care au fost considerați răspunzători pentru defăimare după publicarea unui articol („Banii lui Dodon din Bahamas”) care investiga legăturile financiare între o companie offshore și Partidul Socialist din Moldova înainte de alegerile prezidențiale din 2016. La data de 4 noiembrie 2016, PSRM a acționat în instanța de judecată atât RISE Moldova, cât și autorul investigației jurnalistice, Iurie Sanduța. Reclamantul a solicitat dezmințirea informației „mincinoase și denigratoare” care îi lezează „onoarea, demnitatea și reputația profesională”. Instanța de fond a considerat necesar să admită cererea de chemare în judecată în partea ce ține de dezmințirea informației care „lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională” a PSRM. 

Ironia însă este că statuarea faptului că publicarea unei informații poate leza onoarea și demnitatea unui partid politic reprezintă un absurd juridic. Or, în cazul persoanelor juridice, poate fi vorba doar despre lezarea reputației profesionale. La fel, instanța da judecată a catalogat afirmațiile pe care pârâtul RISE Moldova nu le-a răspândit de fapt, însă pe care a fost obligat să le dezmintă, drept relatări „lipsite de substrat factologic și care nu corespund realității”. 

Curtea a concluzionat că dreptul reclamanților a fost încălcat din cauza răspunderii inițiale pentru defăimare (restricție nejustificată asupra dreptului de a se exprima liber) subliniind că instanțele interne nu au efectuat un exercițiu adecvat de echilibrare între protecția reputației și libertatea de exprimare și că recunoașterea unei încălcări a articolului 10 de către Curtea de Apel nu a fost însoțită de o compensație suficientă, acordând reclamanților 2.300 EUR pentru daune morale și 1.500 EUR pentru costuri și cheltuieli.

De remarcat, că limitele criticii admisibile sunt mai largi față de politicieni decât față de indivizii obișnuiți, iar spre deosebire de cei din urmă, politicienii se expun în mod inevitabil și conștient unui control atent asupra faptelor și cuvintelor sale, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea publicului larg. Similar cu alt caz relevant: Lingens c. Austriei, 1986, unde Curtea a stabilit că opinia exprimată de un jurnalist făcea parte din dezbaterea publică privind interesele politice și nu putea fi probată obiectiv, cu alte cuvinte, judecățile de valoare nu pot fi supuse probei de adevăr.

Așadar, jurisprudența CEDO a determinat că politicienii au o marjă de toleranță sporită în ceea ce privește criticile aduse la adresa lor, având în vedere rolul lor public și impactul asupra dezbaterii democratice. Astfel, politicienii trebuie să accepte un grad mai mare de critică comparativ cu persoanele private.

Concluzii

În mare parte, legislația națională a Republicii Moldova în materia libertății de exprimare corespunde standardelor instituite în jurisprudența CtEDO. Astfel, condamnarea statului la CtEDO în această cauză (și nu numai) nu a avut loc din cauza precarității cadrului legal național, ci se datorează aplicării eronate și, deseori, modului defectuos și ineficient în care instanțele interpretează legea, fie că este vorba despre abateri comise cu intenție ori din neglijență gravă. Drept consecință, Republica Moldova s-a pomenit în multiple rânduri condamnată pentru încălcarea Articolului 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În aceste circumstanțe, măsurile generale necesare pot implica revizuirea, ajustarea sau consolidarea practicii judiciare. Este esențial ca instanțele naționale să aplice legea în conformitate cu standardele internaționale, asigurând astfel protecția efectivă a libertății de exprimare. Doar printr-o interpretare corectă și responsabilă a legislației se poate menține echilibrul între drepturile individuale și interesele societății democratice, garantând dezvoltarea unei societăți sănătoase și responsabile.