Comportamentul antisocial al minorilor nu este un fenomen izolat, ci rezultatul unui cumul de factori psihologici, sociali și instituționali care se întrepătrund, adesea, în tăcere. Într-o societate marcată de inegalități și lipsa intervenției timpurii, copilul vulnerabil riscă să devină invizibil.
Interviul realizat cu Elena Bădărău – activist civic și psiholog în cadrul Inspectoratului de Poliție Călărași – ne oferă o incursiune valoroasă în mecanismele profunde care conduc la devianță și scoate în evidență rolul esențial al comunității în prevenirea marginalizării și în protejarea reală a copilului aflat în dificultate.
Tabloul general al delicvenței juvenile
Dincolo de cifrele statistice și de etichetele sociale, delincvența juvenilă este, în esență, un strigăt mut, un simptom al unei suferințe profunde, colective și, adesea, ignorate. Munca de teren desfășurată încă din 2013 cu copii în conflict cu legea a oferit o perspectivă privilegiată – dar dureroasă – asupra dinamicii criminalității juvenile. Într-un Centru de resurse destinat minorilor cu comportamente deviante, unde am lucrat timp de patru ani, s-a conturat, cu acuitate, imaginea unei probleme sistemice: cea a unui copil ignorat de familie, abandonat de școală, stigmatizat de comunitate și, în final, sancționat de lege.
Copiii aflați în astfel de situații nu au comis faptele din răutate ori discernământ, ci dintr-o dureroasă absență – absența protecției, a îndrumării și, mai ales, a ascultării autentice. Actele antisociale, fie ele furturi, agresiuni sau consum de substanțe, nu sunt altceva decât expresia unor temeri internalizate, a unor nevoi emoționale nesatisfăcute și a unei lupte interioare cu indiferența adulților. Din nefericire, societatea reacționează nu atunci când copilul suferă, ci abia când acesta devine „problemă”.
Un exemplu cutremurător: un copil de cinci ani, rătăcind prin pădure, agresat, vizibil neglijat. Era cunoscut de autoritățile locale, de rude, de întreaga comunitate, dar nimeni nu a intervenit. Ani mai târziu, același copil ajunge în pragul adolescenței, manifestând comportamente considerate antisociale. Nu a fost ascultat la timp. Și, tocmai de aceea, a ajuns să devină ceea ce sistemul numește „delincvent”. Aici începe problema reală: nu în actul antisocial propriu-zis, ci în tăcerea lungă și complice a adulților din jurul copilului.
În contextul legal, atunci când un minor comite o abatere, procedura implică sesizarea autorității tutelare, urmată de convocarea unei echipe multidisciplinare, formată din reprezentanți ai administrației publice locale, asistentul social, cadre didactice, personal medical și, la nevoie, alți specialiști. Rolul acestei echipe ar trebui să fie profund: o analiză atentă a cauzelor comportamentului, o investigație a mediului familial, a capacității părinților de a gestiona situația, a istoricului psihologic și social al copilului.
Însă în practică, prea adesea, totul se reduce la o formalitate birocratică. Copilul este prezent, dar nu este cu adevărat ascultat. El este întrebat, dar nu înțeles. În acest punct se rupe orice legătură între nevoile reale ale minorului și intervenția. De aici începe delincvența: nu din fapta în sine, ci din absența unei intervenții conștiente, informate și umane.
Pe acest fundal, tipologiile infracțiunilor ulterioare comise de minori – furturi de telefoane, autoturisme – sunt doar simptomele superficiale ale unor cauze sistemice mai adânci. Lipsa supravegherii parentale, precaritatea materială, disfuncțiile în familie, ignorarea nevoilor afective, lipsa unor modele de comportament, tratamente diferențiate în mediul școlar – toate acestea se cumulează într-un teren fertil pentru alienare. Copilul exclus devine copil vulnerabil. Iar vulnerabilitatea ignorată se transformă, inevitabil, în reacție.
Delicvența juvenilă și sistemul educațional
Din păcate, sistemul educațional nu are un răspuns articulat pentru copiii cu simptomatică deviantă. Cazurile în care un profesor se dovedește empatic și deschis în relația cu acești copii sunt excepții, nu regulă. În absența unui sprijin instituțional clar, mulți copii dispar pur și simplu din circuitul educațional. Nu pentru că nu ar avea potențial, ci pentru că nu li se oferă un cadru în care să poată fi înțeleși și valorizați.
Un sistem educațional eficient nu poate funcționa pe principiul uniformizării atunci când se confruntă cu manifestări de risc în rândul copiilor. Studiile în neuropsihopedagogie evidențiază faptul că disfuncționalitățile de comportament sunt, adesea, expresia unor nevoi nerezolvate, nu simple acte de opoziție.
Din această perspectivă, absența unor mecanisme instituționale de screening timpuriu și de răspuns adaptat vulnerabilităților individuale transformă școala într-un mediu pasiv față de suferința copilului.
A pleda pentru individualizarea traseului educațional înseamnă a recunoaște complexitatea dezvoltării umane și a interveni cu responsabilitate acolo unde apar primele semnale de dezechilibru, evitând escaladarea spre marginalizare și risc infracțional.
Soluții care funcționează
Și totuși, există mecanisme care pot funcționa. Echipele multidisciplinare bine pregătite pot preveni agravarea comportamentelor antisociale. Consiliile locale de siguranță publică sunt un alt exemplu pozitiv – structuri care pot avea un impact real asupra comunităților, dacă sunt utilizate eficient. Atunci când se acționează integrat – prin reconfigurarea infrastructurii urbane, iluminat stradal adecvat, monitorizare video, reamenajarea zonelor de risc – se reduce vizibil criminalitatea. În acest sens, prevenția devine un proces complex, care îmbină intervenția socială cu reorganizarea spațiului public și cultivarea coeziunii comunitare.
Un exemplu de succes îl constituie localitatea Bahmut, unde, într-un context cu un nivel ridicat de criminalitate juvenilă, a fost deschis un club de activități extrașcolare, axat pe dezvoltarea personală, învățarea limbii engleze și implicarea civică. Copiii au găsit acolo un spațiu de siguranță emoțională, de exprimare liberă și de regăsire a încrederii. Mai mult decât atât, clubul a devenit un canal prin care au fost raportate incidente și semnalate situații de risc, oferind autorităților șansa de a preveni acte de violență sau consumul de substanțe.
Alte țări, precum Germania sau Suedia, oferă modele funcționale în acest sens. În Germania, centrele de interes pentru copii – spații intermediare între casă și școală – oferă suport, orientare și stabilitate. În Suedia, abordarea cazurilor de abuz este promptă și riguroasă: suspiciunile sunt tratate cu seriozitate, iar intervenția este rapidă și profesionalizată, prin centre de triere și sprijin parental specializat.
În cele din urmă, delincvența juvenilă nu este decât reflecția unei comunități care a eșuat să-și protejeze copiii. Este indicatorul cel mai brutal al lipsei de solidaritate, al fragilității instituțiilor și al absenței unei culturi a prevenției.
Prevenția reală nu începe cu sancțiunea, ci cu ascultarea. Cu identificarea timpurie a riscului. Cu intervenția făcută la timp, cu discernământ și empatie.
