Detenția minorilor reprezintă un domeniu complex, aflat la intersecția dreptului, psihologiei și pedagogiei, unde orice abordare trebuie să echilibreze responsabilizarea cu protecția dezvoltării adolescentului.

Analiza prezentată explorează paradigmele internaționale de referință, oferind o examinare detaliată a diferențelor între instituțiile clasice și centrele de resocializare dedicate tinerilor. Accentul se pune pe interacțiunea dintre educație, intervenții psiho-sociale și climat instituțional, evidențiind modul în care acestea influențează comportamentul, dezvoltarea emoțională și perspectivele de reintegrare.

Exemple din state precum Norvegia, Germania și țările scandinave ilustrează eficiența abordărilor care prioritizează formarea personală, reduc contactul cu subcultura infracțională și transformă detenția într-o experiență de dezvoltare, mai degrabă decât într-un proces pur punitiv.

În acest context, analiza subliniază rolul esențial al separării minorilor de adulți, al arhitecturii instituționale și al tehnologiei orientate către educație, oferind o imagine complexă asupra mecanismelor progresive de responsabilizare și reintegrare.

Vă invităm să parcurgeți interviul cu profesorul și expertul în domeniul justiției pentru copii, Victor Zaharia, o analiză profundă care îmbină expertiza teoretică cu experiența practică și oferă perspective relevante asupra politicilor, practicilor și provocărilor ce definesc acest domeniu.

1. Modele internaționale de referință
   Paradigmele occidentale demonstrează că privarea de libertate nu doar că este ultima soluție, dar și că poate fi contraproductivă atunci când este aplicată prematur. Țările scandinave și Germania confirmă, prin rezultatele lor, că tinerii care beneficiază de alternative educaționale și suport psiho-social au șanse exponențial mai mari de a evita recidiva comportamentului deviant și delincvent. Această abordare nu este o concesie, ci o investiție în capitalul social al generațiilor viitoare. Prin reducerea contactului cu sistemul penal, minorii nu mai interiorizează identitatea de „infractor”, ceea ce rupe cercul vicios al marginalizării. În cazurile rare în care detenția devine inevitabilă, instituțiile de dimensiuni reduse sunt organizate ca centre de formare, nu ca închisori, ceea ce menține intactă șansa unei reintegrări veritabile.
2. Diferențele dintre instituția de resocializare și penitenciarul clasic
   Penitenciarul clasic cultivă supunerea și obediența prin control, în timp ce instituția de resocializare cultivă responsabilitatea prin educație, capacitare și mentorat. În Norvegia, supraveghetorii sunt instruiți să fie mai degrabă educatori și consilieri decât gardieni, iar fiecare moment de interacțiune cu minorul este văzut ca o oportunitate de dezvoltare. Aceasta schimbă complet dinamica interacțiunilor: minorul nu este tratat ca un pericol de neutralizat, ci ca o personalitate în formare ce are nevoie de repere. Lecția este clară: centrele unde se află în detenție copii și tineri trebuie să fie incubatoare de schimbare și nu replici reduse ale penitenciarelor pentru adulți.
3. Fezabilitatea modelului „smart prison” pentru minori
   Un penitenciar „inteligent” aplicat mecanic minorilor riscă să devină un spațiu al hiper-vigilenței și anxietății, unde tehnologia transformă copilul într-un obiect permanent monitorizat. Efectele psiho-emoționale pot fi devastatoare, mai ales într-o vârstă în care autonomia și încrederea în sine sunt cruciale. Totuși, dacă tehnologia este reorientată de la control către dezvoltare, se deschide un potențial extraordinar. Platformele educaționale, comunicarea digitală cu familia și accesul la instrumente interactive pot transforma detenția într-o experiență de învățare, reducând senzația de izolare. Astfel, „smart prison” pentru minori nu trebuie să însemne mai mult control, ci mai multă conectivitate cu educația, familia și societatea.
4. Arhitectura instituției și climatul emoțional
   Designul unei instituții nu este un simplu detaliu organizațional, ci un factor decisiv al climatului emoțional. Spațiile întunecoase, reci și uniforme induc alienare și agresivitate latentă, în timp ce camerele luminoase, atelierele creative și curțile verzi stimulează cooperarea și calmul interior. Exemplele occidentale arată că un spațiu arhitectural prietenos reduce semnificativ incidentele violente și contribuie la reglarea emoțională a minorilor.
5. Prevenirea transferului de „subcultură” carcerală
   Separarea completă a minorilor de adulți nu este doar o chestiune de logistică, ci de supraviețuire identitară. Contactul cu adulții delincvenți inoculează modele de comportament distructive, întărește ierarhii criminale și diminuează orice efort educațional. Mai mult, „subcultura” carcerală se transmite nu doar prin contact direct, ci și prin afiliere la ritualuri, limbaj și gesturi, motiv pentru care autonomia instituțională trebuie să fie totală. În lipsa acestei bariere, tinerii devin rapid recruți ai unei “culturi” infracționale pe care sistemul ar trebui, de fapt, să o contracareze.
6. Cum poate fi cultivat un climat instituțional în care relațiile dintre copiii în detenție și personal se bazează pe încredere, empatie și autoreglare emoțională, în locul controlului coercitiv?
   Un climat bazat pe încredere este fundamentul reintegrării sociale post-detenție. Recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și ale altor mecanisme internaționale insistă asupra modelului de „securitate dinamică”, care înseamnă interacțiune frecventă, dialog și prezență activă a personalului. În acest model, angajații nu sunt simpli gardieni, ci consilieri și mentori, capabili să modeleze comportamente prin exemplu și comunicare. Pentru aceasta, este nevoie de instruire continuă a personalului, de reguli clare și explicate, dar și de un regim echitabil, perceput de minori ca legitim și justificat. Astfel, ordinea este menținută nu prin frică, ci prin autoreglare și responsabilizare.
7. Ce tipuri de sancțiuni disciplinare sunt compatibile cu interesul superior al copilului și care sunt limitele intervenției restrictive permise într-un centru de detenție pentru copii și tineri?
   Disciplina într-un centru de detenție nu trebuie să fie sinonimă cu pedeapsa, ci rezultanta unui amalgam de instrumente, inclusiv educație și responsabilizare. Atunci când sancțiunile sunt inevitabile, acestea trebuie să fie proporționale, temporare și să aibă un caracter pedagogic. Sunt excluse categoric pedepsele corporale, sancțiunile colective sau izolarea ca mijloc disciplinar. Restricțiile admise trebuie să fie limitate și strict legate de natura abaterii, cum ar fi unele limitări temporare la cheltuieli sau la activități recreative speciale. Esențial este ca sancțiunea să fie explicată, corelată cu obiective de învățare și transformată într-un exercițiu de reflecție, nu într-o experiență traumatică. Accentul trebuie să rămână pe motivare și implicare, nu pe control și marginalizare.
8. Ce presupune un mecanism progresiv de executare a pedepsei în cazul minorilor și cum poate fi structurată o tranziție eficientă de la regim închis la libertate supravegheată și reintegrare?
   Un mecanism progresiv presupune ca detenția să nu fie un bloc static, ci un traseu gradual de responsabilizare. Modelele internaționale demonstrează eficiența clasificării minorilor în funcție de comportament, implicare și progrese personale, urmate de tranziția treptată către regimuri mai deschise. Participarea activă în programe educaționale, ateliere vocaționale și activități de dezvoltare personală trebuie să fie criterii esențiale pentru avansarea spre libertate supravegheată. Astfel, minorul simte că libertatea este un obiectiv tangibil, iar fiecare pas făcut în direcția schimbării are o recunoaștere concretă.
9. Cum se pot realiza evaluări periodice ale progresului individual, în baza cărora să fie ajustat regimul în sens regresiv sau progresiv?
   Evaluările periodice trebuie să fie fundamentate pe instrumente validate științific, capabile să măsoare evoluția cognitivă, emoțională și comportamentală a copilului sau tânărului în detenție. Aceste evaluări nu sunt simple formalități administrative, ci repere reale care determină direcția parcursului penitenciar: intensificarea intervențiilor, menținerea regimului actual sau relaxarea treptată a măsurilor. Implicarea în programe educaționale, psihologice și sociale permite ajustarea individualizată a traseului de reintegrare.
10. Mecanisme comunitare post-detenție
    Lipsa unor mecanisme comunitare solide anulează rapid rezultatele și efortul specialiștilor din timpul detenției. Fără continuitate educațională, fără suport psihologic și fără oportunități profesionale, copilul se reîntoarce în mediul vulnerabil din care a provenit, riscând recidiva. Instituționalizarea acestor mecanisme – prin colaborarea probațiunii cu ONG-uri și autoritățile locale – garantează că reintegrarea nu este doar un deziderat, ci un proces real. Comunitatea devine astfel un actor co-responsabil, asumându-și rolul de a oferi repere și șanse concrete de incluziune.
11. Ce schimbări notabile au avut loc în detenția minorilor din Republica Moldova în ultimii cinci ani?
    Un pas important a fost separarea copiilor și tinerilor într-o instituție dedicată – Centrul de detenție de la Goian – măsură care a consolidat protecția copiilor și a redus contactul lor cu “subcultura” carcerală a adulților. Totuși, pentru ca acest progres să se transforme într-un model autentic de reintegrare, sunt necesare acțiuni suplimentare. Diminuarea numărului de copii privați de libertate, extinderea alternativelor educaționale și de interacțiune comunitară, precum și diversificarea programelor psihologice și de formare profesională în interiorul centrului constituie direcții decisive. Doar printr-o abordare coerentă și continuă, detenția copiilor poate deveni o etapă de dezvoltare și nu o cauză a marginalizării.
12. Ce caracteristici trebuie să aibă o politică umană de detenție care să fie în concordanță cu nevoile specifice ale dezvoltării adolescenților, fără a compromite obiectivul de responsabilizare?

Politica privind răspunsul la faptele social-periculoase ale copiilor și tinerilor  trebuie să îmbine exigența responsabilizării cu protecția specifică de care copiii și tinerii au nevoie pentru a se dezvolta armonios, fără a le compromite șansele de integrare socială. Aceasta nu poate fi o simplă replicare a sistemului destinat adulților, ci trebuie să fie construită pe recunoașterea vulnerabilităților vârstei, a plasticității psihologice și a potențialului crescut de integrare.

În primul rând, este esențială promovarea dejudiciarizării și a orientării cazurilor către servicii sociale din comunitate. Experiența justiției penale poate avea efecte stigmatizante și traumatizante asupra copiilor, marcându-le identitatea socială și erodându-le încrederea în instituții. Reducerea contactului cu organele de drept, prin măsuri de trimitere către consiliere psihologică, educațională și servicii de sprijin familial, contribuie nu doar la protejarea dezvoltării emoționale, ci și la scăderea riscului de recidivă. Studiile internaționale arată că copiii și tinerii care trec prin sisteme comunitare de suport au șanse mult mai mari de a-și (re)construi viața în mod responsabil și productiv.

În al doilea rând, alternativele la detenție trebuie să fie regula, nu excepția. Executarea sancțiunilor în comunitate, adaptată particularităților de vârstă, este fundamental diferită de probațiunea pentru adulți: accentul cade pe abilitare și învățare, nu pe pedeapsă în sine. Pentru copii și tineri, supravegherea trebuie complementată și realizată prin programe educaționale, formare profesională și dezvoltarea competențelor socio-emoționale. Astfel, se creează un echilibru între responsabilizare și sprijin, între conștientizarea consecințelor și oferirea unor alternative concrete de viață.

În fine, detenția trebuie să fie ultima ratio – o măsură de resort final și pentru durate cât mai scurte. Chiar și atunci când privarea de libertate este inevitabilă, condițiile de detenție trebuie să fie diferite de cele aplicate adulților. Minorii au nevoie de un mediu care să le ofere siguranță, dar și posibilitatea de a învăța, de a-și descoperi resursele interioare și de a se responsabiliza într-un cadru constructiv. Centrele de detenție ar trebui să fie mai degrabă instituții educaționale securizate, cu accent pe acces la școlarizare și educare, consiliere psihologică și activități socio-culturale, decât spații punitive care amplifică marginalizarea.

În concluzie, o politică umană de  răspuns la faptele social-periculoase comise de copii și tineri  nu slăbește obiectivul de responsabilizare, ci îl întărește. Responsabilizarea autentică nu se obține prin constrângere, ci prin crearea unui cadru în care copilul sau tânărul înțelege consecințele faptelor sale, are ocazia de a repara, dar mai ales primește sprijinul necesar pentru a se transforma într-un adult integrat și responsabil.