Autor: Soltan Vasile

Nota autorului:

*Informația a fost preluată din cartea Iolanda Eminescu – Mari procese din istoria justiției, Ed. Științifică, București, 1970, p.176-195.** Marcarea cu bold în scopul evidențierii unor idei importante ne aparține. ***Imaginile și scurtele repere biografice nu se regăsesc în cartea menționată la *, fiind introduse din inițiativa autorului.

 

-PROCESUL ARHITECTULUI SOCOLESCU-

Ion N. Socolescu (n. 17 ianuarie 1856 Ploiești – d. 1924) a fost un arhitect român. În 1890 a înființat revista „Analele arhitecturii”. În 1892, împreună cu S. Sterian și pe propria cheltuială, înființează prima școală de arhitectură românească. Socolescu este unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modernă. Sursă: www.wikipedia.com

       La 24 septembrie 1903 are loc prima şedinţă a Curţii cu juraţi de pe lângă Tribunalul Ilfov, care avea să decidă dacă arhitectul I. N. Socolescu era sau nu vinovat de crimă. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1864 şi ale Legii de organizare judecătorească din 1909, curţile cu juraţi reprezentau o jurisdicţie nepermanentă, cu o competenţă generală în materie criminală care funcţiona în districtul curţilor de apel, pe lângă fiecare tribunal, având ca circumscripţie pe aceea a tribunalului. Ele erau compuse din 3 membri, magistraţi de profesie, preşedintele fiind un consilier de curte de apel, şi 12 juraţi. În cursul unui an aveau loc, în mod obişnuit, trei sesiuni ordinare ale curţilor cu juraţi (la Tribunalul Ilfov, sesiunile ordinare erau în număr de cinci). Fiecare sesiune dura 10 zile şi putea fi prelungită. Ori de câte ori era necesar, se puteau convoca sesiuni extraordinare. Aceste dispoziţii au fost menţinute în continuare prin legea de organizare judecătorească din 1924 şi regulamentul de funcţionare a curţilor cu juraţi din 20 mai 1925. Potrivit acestui regulament, ministrul justiţiei putea decide permanentizarea unei curţi cu juraţi până la rezolvarea tuturor proceselor în curs sau a celor restante din anii trecuţi. Acuzarea era susţinută, în faţa juraţilor, de către procurorul general al curţii de apel, în circumscripţia căruia funcţiona curtea cu juraţi. Legea stabilea condiţiile cerute pentru a putea fi jurat, printre care figura şi aceeea de a avea un venit minim anual. La interval de 3 ani, în fiecare judeţ, se alcătuia o listă (denumită trienală), în care figurau toate persoanele ce îndeplineau condiţiile cerute de lege pentru a fi jurat. Pe lângă lista ordinară se alcătuia anual o listă suplimentară, cuprinzând numai persoanele care îşi aveau domiciliul în oraşul în care se ţineau sesiunile curţii cu juraţi.Cu 15 zile înainte de deschiderea sesiunii, preşedintele tribunalului proceda la tragerea la sorţi a 36 juraţi, din lista trienală, şi 4 din cea suplimentară. Această nouă listă se numea lista de sesiune.

Constantin Hamangiu (Bârlad, 31 decembrie 1863 – Bucureşti, 7 ianuarie 1932). Jurist român, membru de onoare (1930) al Academiei Române. Pe parcursul carierei a fost: ajutor de judecător, procuror, consilier, ministru al justiției. A contribuit la realizarea Codului Civil, a Codului General Român și a Codului Comercial. Sursă: wikipedia.com; legeaz.net

Juraţii, astfel desemnaţi, erau înştiinţaţi cu 7 zile înainte de începerea sesiunii. Curtea cu juraţi, judecând cu o componenţă de 12 juraţi, infracțiunea de incendiu, de care era acuzat, atât prin rechizitoriul definitiv al Parchetului Tribunalului Ilfov, semnat de C. Hamangiu (atunci prim procuror), cât şi prin ordonanţa definitivă din 19 iulie 1903 a Cabinetului III instrucţie, confirmată de Camera de punere sub acuzare a Curţii de apel din Bucureşti. Acest proces – în care s-au încrucişat talentele unora dintre cei mai de seamă profesori de drept şi avocaţi români de la începutul secolului nostru (Constantin Dissescu, Nicolae Basilescu, Constantin Arion, Take Ionescu, Alexandru Djuvara şi Nicolae Xenopol) – a însemnat unul dintre cele mai răsunătoare succese în cariera de avocat a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Se proceda la o nouă tragere la sorţi, în şedinţa de judecată a procesului (pentru fiecare proces în parte), dintre juraţii prezenţi ai sesiunii (numărul minim al celor prezenţi trebuia să fie de 25). Procedura în faţa curţii cu juraţi începea prin citirea deciziei (emisă de camera de punere sub acuzare) de trimitere în judecată şi a actului de acuzare.

Să dădea apoi cuvântul ministerului public (procurorului), care expunea pe scurt acuzarea (un fel de rechizitoriu introductiv) şi citea lista martorilor ce trebuiau audiaţi. Înainte de a se trece la ascultarea martorilor, se lua interogatorul acuzatului. Acuzatul, procurorul, partea civilă, asesorii (cei doi magistraţi – care împreună cu preşedintele formau completul de judecători de carieră) şi juraţii puteau pune întrebări martorilor. După audierea martorilor şi după ce se dădea cuvântul părţii civile, ministerul pubic îşi susţinea rechizitoriul. Ultimul cuvânt era al acuzatului şi al apărătorului său. Dacă, la întrebarea adresată de preşedinte, juraţii declarau că sunt pe deplin luminaţi, preşedintele declara dezbaterile închise şi făcea, pentru juraţi, un scurt rezumat al cauzei, în cadrul căruia sublinia principalele probe (în favoarea sau împotriva acuzatului), reamintind totodată funcţiile pe care juraţii erau chemaţi să le îndeplinească. După deliberare, primul jurat citea întrebările supuse juriului şi răspunsurile la ele.

Dacă verdictul îl declara pe acuzat neculpabil, preşedintele pronunţa achitarea şi ordona punerea în libertate, judecând apoi, dacă era cazul, cererea de despăgubiri civile. Dacă verdictul declara pe acuzat culpabil, preşedintele dădea cuvântul ministerului public, părţii civile şi apoi apărătorului acuzatului, pentru a discuta calificarea faptului şi aplicarea pedepsei. Juraţii puteau da şi un verdict prin care să declare pe acuzat culpabil, acordându-i în acelaşi timp circumstanţe atenuante. În urma unei serii de achitări, considerate de opinia publică drept scandaloase, şi a criticii la care a fost supusă instituţia în lucrările teoretice, curtea cu juraţi a fost desfiinţată în 1938.

În sala plină de lume, la sfârşitul pledoariei, aplauzele şi ovaţiile au izbucnit cu acelaşi furtunos entuziasm cu care, în sălile de spectacol, sunt aplaudate piesele marelui dramaturg. Dar procesul Socolescu nu este interesant numai prin faptul că a prilejuit o magistrală pledoarie a lui Delavrancea. El este important pentru că dovedeşte, ca şi alte procese pe care le vom semnala, că bara a fost o tribună de unde spiritele înaintate au denunţat şi criticat cu curaj stările de lucruri, instituţiile retrograde şi abuzurile autorităţilor din cadrul regimului burghezo-moşieresc.

Procesul arhitectului Socolescu a constituit – pentru unele dintre figurile reprezentative ale epocii – încă un prilej de a dezvălui practicile ilicite ale unor societăţi de asigurare, care, spre a-şi spori profiturile, nu pregetau uneori să recurgă şi la acţiuni criminale. Printre aceastea, amintim în primul rând „metoda” incendierii unor imobile asigurate, metodă ce prezenta pentru autorii acestor acte două avantaje: pe de o parte, urmele lăsate de făptuitori la locul incendiului erau de o asemenea natură, încât să ofere organelor de anchetă ipoteza incendierii imobilului de către proprietarul lui, caz în care, evident, societatea de asigurare nu mai putea fi obligată la plata de despăgubiri; pe de altă parte, producerea unor incendii înspăimânta pe proprietarii de imobile, care, de teama lor, se asigurau în masă, sporind astfel veniturile societăţilor de asigurări.

Procesul arhitectului Socolescu a îngăduit, de asemenea, să se dezvăluie încălcarea flagrantă a legilor de către organele represive ale regimului burghezo-moşieresc, orientarea tendenţioasă a unor cercetări sau mărginirea lor la aspecte superficiale, omiţându-se în schimb aspecte esenţiale pentru lămurirea cauzei.

În mai 1903, arhitectul Socolescu îşi însoţeşte soţia bolnavă la Berlin, unde urma să fie supusă unui tratament medical. Înainte de a pleca în străinătate, își strânge covoarele precum şi alte câteva obiecte din centrul camerelor, acoperă ferestrele cu pânză dublă, spre a împiedica pătrunderea luminii, într-un cuvânt ia măsurile gospodăreşti obişnuite în cazul unei absenţe mai îndelungate. Reîntorcându-se în ţară singur, arhitectul Socolescu rămâne în Bucureşti numai scurt timp, plecând în după amiaza zilei de 14 iunie la Sinaia, unde urma să-şi petreacă vacanţa. Înainte de a-şi părăsi locuinţa şi de a o încuia, arhitectul Socolescu îşi ia cu el mai multe obiecte de îmbrăcăminte, precum şi un număr însemnat de acte personale, lăsând casa în paza unui om de serviciu, Zaharia Georgescu.

În chiar noaptea care a urmat plecării sale la Sinaia, doi trecători întârziaţi zăresc un fum gros ieşind pe hornul casei, sună la poartă, trezesc îngrijitorul şi urcându-se împreună în pod, reuşesc să stingă un puternic focar de incendiu. Între timp, lumea care se adunase în stradă semnalează izbucnirea unor vâlvătăi de flăcări la etaj. De această dată focul izbucnise în salon şi, pentru a intra în cameră, a fost necesar să se spargă uşa, care era încuiată. Până la sosirea pompierilor, focul izbucneşte şi sub scară. Incendiul este stins cu multă greutate, deoarece gurile de apă din curtea imobilului erau acoperite cu nişte stive de lemne, astfel că apa a trebuit să fie adusă de la distanţă, cu ajutorul unor sacale.

S-au întreprins imediat cercetări, care au dus la descoperirea în imobil a numeroase focare, dispuse, în aşa fel, încât focul să cuprindă mobila grămădită în apropierea lor şi să se întindă cât mai repede. S-a ajuns la concluzia că focul a fost pregătit şi pus, chiar de proprietarul imobilului, arhitectul Socolescu, concluzie care rezulta din procesul-verbal al parchetului, încheiat la 15 iunie, pe care-l reproducem parţial (fără a opera în text acele modificări de construcţie a frazei sau de punctuaţie ce s-ar impune): „De asemenea, acest aranjament complet, atât al mobilei cât şi a focarelor, care cerea un timp îndelungat din partea incendiatorului, ne-a dat convingerea că faptul nu poate să fie opera unor persoane străine de casă şi că numai acei care o locuiesc au putut face faptul, mai ales că toate uşile s-au găsit închise cu chei. Am dirijat deci cercetările noastre în privinţa proprietarului casei şi a servitorului său şi cum printre cei de la faţa locului am găsit şi reprezentanţi ai diferitelor societăţi de asigurare, de la care am luat informaţii, că imobilul era asigurat pentru o sumă de 200 000 de lei, iar mobila din casă pentru o altă sumă de 170 000 de lei, de la alte persoane luând informaţii că situaţia financiară a arhitectului Soco-lescu este foarte încurcată”.

Un important indiciu al vinovăţiei lui Socolescu a fost considerat faptul că, din străinătate, soţia acestuia a scris unei prietene o scrisoare, în care – între altele – îi comunica că a visat că-i arde casa. De asemenea, s-au reţinut împotriva lui Socolescu: faptul că cele două guri de apă din curte erau acoperite, faptul că uşile camerelor erau încuiate şi că înaintea călătoriei cumpărase o mare cantitate de gaz şi lumânări, precum şi faptul că avusese grija de a lua cu el în călătorie toate actele de valoare.

Ștefan Minovici (n. 18 iulie 1867, Râmnicu Sărat – d. 29 decembrie 1935, București) a fost un chimist român. Membru corespondent al Academiei Române din 1925. Membru fondator al Academiei de Științe din România. Fratele medicului legist Mina Minovici și a profesorului Nicolae Minovici. Sursa: wikipedia.com

S-a mai adăugat şi faptul că, puţin timp înaintea incendiului, arhitectul Socolescu primise o scrisoare anonimă prin care fusese prevenit că agenţii societăţii de asigurare plănuiau să provoace acest incendiu. Or, expertiza grafică, efectuată de prof. dr. Ştefan Minovici şi prof. Nicolae Bran, a indicat că această scrisoare ar fi fost scrisă chiar de arhitectul Socolescu.

S-a scos în evidenţă şi un conflict anterior, dintre arhitectul Socolescu şi societatea de asigurare „Dacia Română”, izbucnit în legătură cu distrugerea prin incendiu (în împrejurări ciudate) a unui depozit de material lemnos din şoseaua Mihai Bravu, aparţinând lui Socolescu şi asigurat la această societate. Socolescu avusese şi o polemică cu respectiva societate de asigurare, ale cărei practici le-a combătut în ziarul pe care chiar el l-a scos un scurt interval de timp şi care era intitulat „Ancheta”.

Arhitectul Socolescu nu recunoaşte că a săvârşit fapta de care este acuzat, iar apărarea (înainte de citirea actului de acuzare) cere să se facă o descindere la locul unde s-a produs incendiul. Descinderea este admisă şi curtea face, cu acest prilej, o serie de constatări importante. Astfel, s-a constatat că fumul de la focarul din pod nu putea fi văzut din stradă. Lângă unul dintre focare s-au găsit două chibrituri rotunde, pe când chibriturile din biroul lui Socolescu erau pătrate. S-a constatat că lemnele aşezate în curte, peste gurile de apă, nu puteau fi aşezate în altă parte, din lipsă de spaţiu; de asemenea, s-a observat că sertarul biroului – unde se aflau diferitele chei din casă – era deschis şi că în curte se mai aflau încă două guri de apă care funcţionau.În sfârşit, cele două bidoane cu gaz cumpărate de curând de Socolescu au fost găsite pline pe trei sferturi.

Cu prilejul interogatoriului, Socolescu s-a plâns de felul în care a fost condusă instrucţia. El a arătat că judecătorul de instrucţie a refuzat să facă constatările şi verificările pe care i le ceruse, că i s-au pus în sarcină fapte inexacte şi, îndeosebi, pretinse datorii băneşti care n-au putut fi dovedite, că nu s-a ţinut seama de faptul că în trei sferturi de oră cât a stat acasă (în ziua plecării la Sinaia) era materialmente imposibil unui om să pregătească incendiul aşa cum a fost pregătit, că nu s-a inventariat casa de bani în care rămăseseră acte, bijuterii şi obiecte de valoare, pe care nu le luase la Sinaia (această inventariere n-ar mai fi permis instrucţiei să tragă concluzia pe care a tras-o, din faptul că Socolescu a luat cu el la Sinaia unele acte personale) şi, în sfârşit, că i s-a aplicat un tratament inadmisibil, din chiar momentul arestării sale.

În cursul audierii martorilor, apărarea a folosit toate prilejurile pentru a pune în evidenţă lacunele instrucţiei, subliniind şi faptul că majoritatea martorilor au fost puşi să semneze declaraţiile consemnate de judecătorul de instrucţie, fără să li se dea posibilitatea ca, în prealabil, să le citească. S-a insistat şi asupra faptului că nu s-au întreprins nici un fel de cercetări în vederea identificării celor două persoane care au semnalat incendiul şi care l-au însoţit în pod pe Zaharia Georgescu, îngrijitorul casei, pentru a stinge primul focar.

Unul dintre martorii audiaţi a declarat că, în afacerea incendiului de la depozitul de cherestea din şoseaua Mihai Bravu, un inspector al societăţii „Dacia Română” i-a oferit bani, pentru a-l determina să depună împotriva lui Socolescu. O serie de martori, printre care câţiva bancheri, au declarat că au avut totdeauna deosebită încredere în Socolescu, unul dintre cei mai talentaţi arhitecţi ai ţării, care obţinea venituri importante din profesia sa şi care, ca atare, avea un credit nelimitat la oricare dintre ei. Alţi martori au insistat asupra conflictului dintre Socolescu şi societatea „Dacia Română”, precum şi asupra campaniei pe care această societate a dus-o în presă împotriva lui Socolescu. Un martor, cunoscut al lui Socolescu şi locuind în apropierea acestuia, a semnalat o întâmplare de natură să indice o nouă pistă. El a declarat că în seara incendiului, pe la ora 9, a văzut ieşind din casa lui Socolescu doi oameni, dintre care unul avea un pachet în mână.

Depoziţia martorului Zaharia Georgescu, omul de serviciu al lui Socolescu, a produs o impresie deosebit de puternică. Juraţii au avut astfel prilejul să ia cunoştinţă de faptul că, în cursul primelor cercetări, martorul a fost supus unui tratament de intimidare, cerându-i-se în acelaşi timp, cu o deosebită insistenţă, să declare că arhitectul Socolescu şi-a dat singur foc casei. Martorul a declarat, de asemenea, că la plecarea lui Socolescu n-au fost aşezate în mijlocul camerelor decât covoarele strânse, peste care se presărase naftalină, nu şi mobilele, iar că pânza se punea la fereastră în fiecare vară, când familia pleca în vacanţă. Acelaşi martor a arătat că, în ziua plecării la Sinaia, Socolescu a rămas în casă foarte puţin timp şi, în orice caz, un timp cu totul neîndestulător pentru a putea face pregătirile necesare punerii incendiului de care era acuzat şi care, printre altele, presupunea deplasarea unor mobile foarte grele, cu neputinţă de mutat din loc de un singur om.

Nicolae Dimitrie Xenopol (n. 11 septembrie 1858, Iași – d. 5 decembrie 1917, Tokyo) a fost un avocat, critic literar, eseist, om de cultură, diplomat, politician și ministru român, ambasador al României în Japonia. Sursa: http://culturainiasi.ro/
Alexandru Djuvara (20 decembrie 1858, Bucureşti -1 februarie 1913, Bucureşti), Avocat în Baroul Ilfov, Deputat în Parlamentul României (1884, 1887, 1890, 1894). Ministru al Justiţiei (13 martie 1897 – 4 ianuarie 1 898). Ministru al Industriei şi Comerţului (2 iunie – 1 noiembrie 1909). Ministru al Afacerilor Străine (1 noiembrie 1909 – 28 decembrie 1910). Sursa: legeaz.net

Din partea societăţii de asigurare „Dacia Română”, care s-a constituit parte civilă pentru eventualitatea condamnării arhitectului Socolescu, au pus concluzii Nicolae Xenopol, Take Ionescu şi  Alexandru Djuvara iar din partea apărării, printre alţii, Constantin  Arian, Nicolae Basilescu, Jean Th. Florescu şi Delavrancea. Atât  partea civilă, cât şi ministerul public au susţinut vinovăţia lui  Socolescu, înlăturând orice altă ipoteză. Drept mobil al crimei au fost înfăţişate dificultăţile băneşti în care s-ar fi aflat Socolescu, dificultăţi determinate de cheltuielile exorbitante pe care acesta le făcea.  Principala pledoa rie din partea părţii civile a fost pronunţată de Take Ionescu, iar la  aceasta a răspuns  Delavrancea. Textul pledoariei lui Barbu Delavrancea s-a păstrat aproape integral, pe când pledoaria lui Take Ionescu o avem numai într-o formă reconstituită. El a început prin a cere revenirea la obiectul procesului şi abandonarea elementelor străine acestuia, menite numai să creeze o anumită atmosferă.

Take Ionescu (n. 13/25 octombrie 1858, Ploiești, Țara Românească – d. 2 iunie 1922, Roma, Italia) a fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1921-1922. Sursa: wikipedia.com

 

  „Nu voi începe, nici nu voi sfârşi, ca apărarea sau ca acuzarea, prorocind verdictul, a spus el. Singura mea datorie este să aduc dovezi despre culpabilitatea lui Socolescu. S-au discutat în acest proces lucruri care nu au nici o legătură cu procesul. S-a vorbit astfel de atitudinea presei, deşi acest proces este un proces ca oricare altul. Azi vedem presa transformându-se în juraţi şi pronunţând achitarea. Răul tratament sau prelungirea termenului de prevenţie nu pot să întunece dovezile de culpabilitate”. În continuare, pledoaria cuprinde o analiză a faptelor. Pornind de la constatarea de fapt că focul a fost pus, că lemnele găsite în cele câteva focare proveneau din pivniţa acuzatului, că lumânările găsite tot acolo erau din cele recent cumpărate de el, că petrolul era probabil tot din cel cumpărat de Socolescu (pentru că bidoanele, în loc să fie în magazie, au fost găsite pe scara de la pod) avocatul înlătură ipoteza că altcineva decât Socolescu ar fi pus foc casei şi ajunge la concluzia că incendiatorul nu putea fi decât unul singur: Socolescu.

Nicolae Basilescu (1860, Prahova – 1938, București), profesor de drept și economie, avocat, secretar al Camerei de Comerț și Industrie a României (numit în 1887). Sursa: wikipedia.com
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Sursa: wikipedia.com

Delavrancea va lua cuvântul în şedinţa din noaptea de 27 septembrie 1903, pe la orele 9 seara. Vom reproduce unele fragmente din această frumoasă pledoarie, una dintre marile pledoarii din istoria elocvenţei noastre judiciare.

 „Acuzatorii şi-au schimbat rolurile, a început Delavrancea. Partea civilă, trecând peste reprezentantul ministerului public, a devenit acuzaţiunea principală. Scopul e evident. A voit să-şi sporească drepturile şi să se încarce cu o autoritate la care i s-a părut că renunţase domnul procuror general. A izbutit. Noi am răbdat, văzând că ministerul public îndură observaţiuni dureroase, de la aliata domniei-sale. Marea acuzaţiune a reprezentat-o partea civilă, îndeosebi elocvenţa domnului Take Ionescu. Domnia sa, cu o abilitate pe care o voi caracteriza mai târziu, se întreba: ce este acest proces? Pentru ce atâtea sacrificii, de ce atâtea emoţii? E un proces, ca orice proces, un proces ordinar, o cauză şi mai ordinară, pentru care o zi ar fi fost prea de ajuns. Da? Atunci cum îşi explică, domnia sa răbdarea juraţilor şi a curţii, emoţia crescândă a opiniei publice, lunga şi pasionata acuzare şi mulţimea aceasta, reprezentând toate clasele sociale ale Capitalei, abia încăpând în sala, suferind fără cârtire şi aşteptând neclintită de patru zile şi două nopţi? Dar starea sufletească încordată a tuturora? Dar speranţele care scapără de ori de unde îţi întorci privirea? Dar solemnitatea impunătoare? Asemenea fenomene, necunoscute până acum în faţa juraţilor, nu s-ar explica dacă am admite că aici se judecă un acuzat ca orice acuzat, un proces ca orice proces. Abilitatea şi elocvenţa ţi-au izbutit să schimbe realitatea. Toţi simţim că nu apărăm un vinovat, ci un prigonit de soartă şi de uşurinţa acelora care au confundat adevărul cu deplorabilul lor amor propriu. Noi, cei de aici, simţim că ne apărăm o parte din tinereţea noastră şi o parte din iluziile care ne-au mai rămas; luptând pentru el, luptăm pentru generaţia acelora care au împlinit 45 de ani… Conştiinţa generaţiei noastre se scutură cu oroare de ipoteza acuzării. Şi, nu e o vorbă de efect. Generaţiile se ridică, trăiesc şi se urmează, cu unele caractere de diferenţiere între ele. Aceleaşi timpuri şi aproape aceleaşi împrejurări, aceleaşi evenimente şi aproape aceleaşi aspiraţii determină conştiinţa unei generaţii, care, în sfera ei largă, cuprinde conştiinţa fiecăruia din acea generaţie. Fără să vrem, ba chiar fără să ştim, sufletul nostru se sprijină pe sufletul ei şi sufletul ei se sporeşte sau suferă cu mărirea sau căderea fiecăruia dintre noi… înainte de orice discuţie, invoc mărturie a inocenţei lui Socolescu, conştiinţa generaţiei noastre. Procesul lui este procesul nostru. Acuzându-l pe el, acuzaţi o generaţie întreagă, o acuzaţi că a fost capabilă, după o cultură universitară, dintr-o dată şi din senin, să producă un oribil incendiar. Şi când mă gândesc la viaţa de acum 20 de ani şi mă văd alături de Socolescu, gonind cu pasiune şi cu dezinteresare în direcţiuni deosebite, după acelaşi ideal al frumosului, simt că îmi apăr idealul tinereţii mele, apărându-l pe el de pâra înfricoşată ce i se aduce. Dar nu numai cauza, dar şi armele întrebuinţate dau procesului proporţii extraordinare. Ce se cere contra lui Socolescu? Pedeapsa cu moartea… să nu vă miraţi… domnule procuror general, clasificarea pedepselor din cărţi este o înlesnire pentru slăbiciunea minţii omeneşti. Valoarea reală a pedepselor se schimbă de la om la om. Gama acestor valori e indefinită. O zi de osândă pentru un inocent este suprema pedeapsă. Pentru Socolescu ar fi mai mult decât moartea. Şi cereţi această pedeapsă cu gluma pe buze, cu uşurinţa în inimă… surâsul unora a sporit cruzimea acuzaţiei”.

Delavrancea se referă apoi, concret, la această cruzime de care au dat dovadă reprezentanţii părţii civile şi ministerul public:

Onoratul reprezentant al ministerului public a fost pur şi simplu crud, fără spirit şi fără perfidie. A fost clar şi categoric. Stăpânit de tipicul tradiţional, a siluit trecutul domnului Socolescu, cu o înverşunare funestă pentru d-sa şi pentru înalta sa misiune, în scop de a născoci antecedente care să explice crima, ca un rezultat fatal al unei presupuse perversităţi. Vă trebuiau antecedente, domnule procuror? Şi le-aţi găsit? Nu, ci aţi ofensat bunul-simţ general şi aţi călcat cu o impietate dureroasă peste ce are omenirea mai nobil şi mai generos. Aţi făcut indirect apologia egoismului şi a instinctelor duşmane oricărui ideal. Antecedentele domnului Socolescu le-aţi redus la temperamentul lui energic, combativ, gata de a intra în luptă, capabil de a se jertfi, de a cădea sau de a triumfa. În acest temperament aţi văzut semnele viitorului criminal. Şi nu v-aţi sfiit, domnule procuror general, nici de controlul propriei d-voastră conştiinţe, nici de uimirea tuturora. Aţi izbit în ce are un suflet mai înalt, în ce are o societate mai serios, ca trăinicie şi putinţă de mărire. Cunosc societăţi care au trăit în virtutea unui ideal de frumuseţe, în virtutea puterii lor de civilizaţie, în numele dreptului şi al credinţei. Cunosc societăţi care s-au dezvoltat şi au cucerit lumea prin eroismul lor secular. Dar nu cunosc societăţi viabile, cu tineret fără avânt, cu bărbaţi fără temperament, cu cetăţeni incapabili de a se jertfi pentru o idee, cu o populaţie de filosofi domoli, resemnaţi în speculaţiunile lor abstracte ca într-o sferă de fericire moleşită. A! domnilor, când veţi şterge rasa combativilor să puneţi cruce societăţii noastre…!

            Să mă opresc la cruzimea primejdioasă, insinuantă, capabilă de a răscoli fundul conştiinţei dv., tulburând ceea ce se limpezise, clătinând prin perfidie ceea ce noi câştigaserăm pe o cale netedă şi dreaptă. Arma domnului Take Ionescu a fost cea mai tăioasă, dar nu cea mai leală. Ea a fost învârtită cu abilitate neîntrecută, dar nu cu o convingere profundă, îi denunţ meşteşugul, deşi îi admir talentul, ca nu cumva meşteşugul să deformeze adevărul. L-aţi văzut cu ce intenţie manevra înaintea dv. sipetul cu cheile. Ca demonstraţie controlabilă, domnia-sa n-a scos nimic din jocul cheilor şi nici n-a pus vreo concluzie. Dar… ce putere de sugestie, ce izvor de erori, chiar când mimează fără a vorbi!… Să vă reamintesc mişcările, spaţiate uşor, prin cuvinte fără legătură aparentă… multe chei… de la odăi, de la magazii… de la depozit… de la pivniţă… de la casa de fier… multe… foarte multe… un morman de chei… Oratorul le indică rând pe rând, cu un surâs potrivit, cu o gravă bănuială nemărturisită. Le clatină în faţa domniilor voastre, le izbeşte, le scapă zgomotos, sfârşind prin a constata că sunt şi chei vechi, fără destinaţiune cunoscută… Concluzia? Niciuna! Efectul? Enorm, pentru oamenii care nu şi-ar da seama de scopul urmărit. A voit să lase o impresie, dar nu să producă o dovadă. N-a spus-o, nu era în drept s-o spună… dar cine n-a înţeles acest joc nepermis? Din prestidigitaţia oratorului, Socolescu putea să apară în faţa copiilor, ca un om care se serveşte de chei false. Neputând afirma, a insinuat. Şi, neputând insinua prin cuvânt, a insinuat prin mişcări, prin surâs, prin reticenţe, prin expresivitatea generală a omului extraordinar…

            În această ordine de apăsări asupra conştiinţei dv., domnilor juraţi, trebuie să punem şi apelul părţii civile – şi prin domnul Xenopol, şi prin domnul Take Ionescu – ca să vă despicaţi în două, să vă dezbinaţi inima de minte, să fiţi ceea ce e imposibil să fiţi, jumătăţi de oameni, fiinţe care n-au trecut până astăzi prin nici o concepţie umană. Domnul Xenopol vă spunea categoric: scuturaţi-vă de milă şi să n-aveţi în vedere decât strălucirea adevărului şi triumful intereselor sociale. Vă voi explica spaima domniei sale de mila pe care nu v-o cerem. Domnul Take Ionescu, cu voinţă mai învăluit, vă zicea: eu ştiu că juraţii, pe lângă judecată, au şi sentiment, dar sentimentul întunecă dreapta judecată. Vă voi explica şi spaima domnului Take Ionescu de sentiment. Amândoi, în deosebite variaţiuni, vă puneau sub ameninţarea tuturor judecătorilor care s-au pronunţat în această afacere. Iar domnul Take Ionescu, cu abilitatea sa profesională, exclama: Aş dori din toată inima, din toată, ca domnul Socolescu să fie nevinovat, dar am convingerea absolută că este vinovat şi nu mă tem decât, de sentimentul dv…”.

Delavrancea trece acum la atac pentru a explica care era, în realitate, temerea părţii civile: „Ea studiase dosarul (va spune el), cel puţin în părţile lui principale, şi se convinsese că parchetul şi instrucţia nu-şi făcuseră datoria. Da, domnule procuror general, nu v-aţi făcut datoria… să vă dovedesc… în acest proces se impuneau – şi vi s-au cerut de inculpat şi apărătorii săi – o serie de experienţe uşoare şi decisive. Câteva exemple. Domnii juraţi vor înţelege din ele întregul sens al procesului. Domnul procuror general şi judecătorul de instrucţie au ajuns la sistemul: Socolescu singur a preparat focul. Aţi văzut, domnilor juraţi, la faţa locului, o bibliotecă coborâtă din primul etaj sub scara principală a intrării, unde era preparat unul dintre focare. Era posibil domnului Socolescu să facă acest transport pe o scară înaltă şi învârtită? Domnul procuror general… ne răspundea da, căci a luat mai întâi cărţile şi apoi a transportat biblioteca. Da? Aţi făcut experienţa aceasta, domnule procuror general? Vă sta în putinţă. Socolescu nu e un atlet. N-aveţi decât să încercaţi cu un om şi mai puternic. De ce n-aţi făcut? Să vă spun de ce. Pentru că biblioteca este de stejar masiv, şi cu uşi de fier. Unui singur om i-ar fi fost peste putinţă să o coboare, în numele justiţiei, vă acuzăm că nu v-aţi făcut datoria, că aţi refuzat să v-o faceţi!”

Delavrancea semnalează apoi şi alte împrejurări, pe care acuzarea era datoare să le lămurească şi nu a făcut-o. Trebuia, susţine el, să se stabilească durata de ardere a lumânărilor cumpărate de Socolescu, precum şi faptul că, la focarul din pod, focul nu putea fi văzut din stradă; totodată era necesar să se stabilească dacă, prin pânza pusa la ferestrele din salon, incendiul se putea vedea de afară şi dacă, aşa cum pretinde acuzatul şi cum dovedeşte apărarea cu dovada eliberată de compania de gaze, gazul aerian era închis la casa lui Socolescu încă de la 14 mai.

 „O asemenea instrucţie incompletă şi pasionată (arată în continuare Delavrancea) explică dezbinarea, la care aţi asistat, între partea civilă şi reprezentantul ministerului public. Aţi auzit pe domnul Take Ionescu regretând torturile morale şi fizice suferite de domnul Socolescu. L-aţi auzit blamând stăruinţele extraordinare de a nu fi pus în libertate, l-aţi auzit constatând că, în unele direcţiuni, nu s-a făcut nici o cercetare şi, în altele, s-a stăruit fără nici un folos, ba nu s-a sfiit de a crede că dosarul n-a fost destul de studiat, fireşte, de către reprezentantul ministerului public”

Delavrancea trece apoi la critica expertizei grafice, punând sub semnul îndoielii însăşi valoarea unor asemenea expertize: „în privinţa grafologiei cu morfologia ei… specială, domnul Take Ionescu n-a împărtăşit credinţa domnului procuror general şi, mai puţin, pe a morfologului chimist! Era în acest proces un punct decisiv de rezolvat de grafologie, de grafolog: cine a scris cartea poştală, adresată domnului Socolescu, prin care îl vestea să se ferească de societăţile de asigurare…?

Să admitem – cer iertare oamenilor de ştiinţă – că ar fi existând o ştiinţă misterioasă a grafologiei. Cum a fost aplicată la cazul nostru? Cu ce dovezi a venit în faţa dv. expertul, după introducerea sa solemn glumeaţă, pentru a susţine că aceasta carte poştală – pe care a primit-o domnul Socolescu – ar fi fost scrisă de el însuşi. Prima dovadă, decisiva dovadă, în virtutea căreia domnul chimist Minovici v-a afirmat categoric că domnul Socolescu ar fi autorul cărţii poştale, este următoarea: a luat o părticică – vă reproduc aidoma cuvintele d-sale – a luat o părticică a unui accent (dintr-un rând scris de domnul Socolescu) şi a supus la microscop această părticică de accent. A luat apoi o părticică dintr-un accent (din cartea poştală anonimă) şi a supus această părticică de accent la microscop. Şi ce a descoperit? Vă reproduc iarăşi cuvintele domnului grafolog. A descoperit o identică vibraţiune marginală în amândouă părticele de accent (în acest moment publicul din sală a izbucnit în râsete). Iată sinistra glumă a domnului morfolog. Iată de ce vi se cere condamnarea lui Socolescu! Iata vibraţiunile aberante din părticele de accent supuse la tortura microscopului! Să vă probez că e vorba mai mult de aberaţiuni, decât de vibraţiuni. Când şi cum se pretinde că şi-ar fi scris domnul Socolescu cartea poştală? Cu mai multe zile înainte de incendiu, în linişte, cu calcul, cu voinţă, singur în biroul său, nevăzut de nimeni. Când şi cum a scris domnul Socolescu rândul din care s-a luat o părticică de accent? în cabinetul domnului judecător de instrucţie, sub teribila acuzaţie de incendiar, sub ochii judecătorului şi ai expertului, scos din carceră, maltratat, simţind că în contra sa se urzeşte, cu o ură neîndurată, dezonoarea sa, ştiind că viaţa şi onoarea lui depind de pasiunea unor forţe extraordinare….

Mai vreţi dovezi? Să vă dau. Cu ce este scris accentul de comparaţie? Cu cerneală. Cu ce este scris accentul de pe cartea poştală? Cu creionul. Şi se vorbeşte… de vibraţiunile marginale a două părticele din cele două accente… Apoi, e cu putinţă o comparaţie serioasă din punctul de vedere al vibraţiunilor microscopice marginale?”

Şi atacul apărării devine din ce în ce mai puternic: „Acei care deţin de la lege forţa publică, acei cărora li s-a încredinţat misiunea ca să apere siguranţa şi onoarea societăţii dovedesc că nu ştiu să-şi facă datoria, când ne întreabă pe noi cine e vinovatul. Şi nu şi-au făcut datoria. De la început am fost surprinşi de un fapt extraordinar. La ora 9 şi 10 minute, în noaptea sinistrului, doi inşi ies din gangul caselor incendiate. Cei dintâi care au văzut focul, nevăzut de nici un alt trecător, sunt tot doi inşi, tineri, bine îmbrăcaţi. Ei bat în poarta caselor, deţteaptă pe servitor şi îi spun că în pod este foc. Aceşti doi inşi îşi expun viaţa pe o scară  ameţitor de înaltă şi de repede, cu o lampă în mână, neştiind unde se duc şi peste ce vor da în pod. Acolo, împreună cu servitorul Zaharia, sting focul de la primul focar, apoi… nimic… dispar… şi, probabil, ei sunt acele două voci din mulţime care spun domnului procuror Ionescu-Dolj că Socolescu ar fi autorul incendiului. Legătura se impune între cei doi inşi care ies la 9 şi 10 minute din imobilul incendiat (cei doi care văd focul din pod, invizibil pentru oricine) și acele voci care îl acuză pe Socolescu. Aceste fapte se pun în vedere judecătorului de instrucţie, se cere în scris cercetarea lor şi domnul judecător trece nepăsător peste aceste indicii grave, care i-ar fi deschis o cale nouă şi sigură în descoperirea adevărului. Care dintre dv. n-ar fi priceput importanţa decisivă a acestor fapte? Cine sunt acei doi care ies pe poarta caselor, când poarta fusese închisă de servitor? Ce căutaseră în curte sau în casă? Şi cum se întâmplă că tot doi inşi văd focul din pod, fapt imposibil, după cum v-aţi convins cu toţii? Cum se explică curajul acestor doi tineri, bine îmbrăcaţi, ca să-şi expuie viaţa într-o casă pe care n-ar fi cunoscut-o, pe o scară pe care n-ar fi suit-o niciodată, la un foc pe care nu l-ar fi bănuit în toate proporţiile lui, la un foc zărit tocmai în podul caselor de unde, într-un caz de primejdie, ar fi trebuit sau să se dea pradă flăcărilor sau să fie precipitaţi pe o scară pe care abia am scoborât-o noi, ziua, cu mare atenţie, neînspăimântaţi de flăcările focului? Cum se explică misterul în care s-au cufundat aceşti doi inşi?                                                                                                              

Procesul a luat proporţii extraordinare. Opinia publică a fost profund emoţionată. Toată lumea s-a întrebat şi se întreabă: «cine sunt aceşti doi tineri, aceşti doi bravi, aceşti doi eroi, a căror modestie întrece cu mult incomparabilul lor eroism?» De ce nu s-au prezentat domnului procuror chiar în noaptea focului? E imposibil să admitem că, după ce au stins focarul din pod, au plecat indiferenţi, lăsând în urma lor incendiul izbucnit cu o furie extraordinară. De ce nu s-au prezentat domnului judecător de instrucţie? De ce nu apar astăzi în faţa dv?… iată de ce am acuzat pe domnul judecător de instrucţie că nu şi-a făcut datoria şi de ce cred că ministerul public nu are dreptul să ne întrebe pe noi: «cine a comis crima, dacă nu Socolescu?.

Trecând la examinarea singurei contradicţii existente în declaraţiile lui Socolescu, aceea privitoare la numărul de lumânări cumpărate, Delavrancea demonstrează că n-a existat din partea acuzatului nici o intenţie de a induce în eroare justiţia şi că oricărui om îi este permis să uite un lucru căruia nu i-a dat atenţie.

Delavrancea continuă, aproape violent: „Cu domnul procuror general am de discutat o altă chestiune, cu mult mai gravă şi mai bogată în învăţăminte. Aşa, domnule procuror general, aşa, un nevinovat nu poate, în cele mai cumplite împrejurări, să uite nimic şi nu-i este iertat să rectifice nimic? Aşa? Mă adresez conştiinţei dv., minţii şi inimii dv…

Sunteţi dator, în numele societăţii pe care o reprezentaţi, sau sunteţi dator, ca om onest şi înţelept, să recunoaşteţi aici, în faţa juraţilor, că răpit de un avânt întunecat aţi depăşit convingerea dv!… Pasiunea este ruina judecătorului! Şi credeţi-mă, societatea va refuză serviciul de a spori numărul criminalilor cu numărul inocenţilor! Din acest proces, o concluzie se impune tuturor: nu mai merge, în interesul justiţiei, al magistraturii şi al societăţii, nu mai merge cu sistemul de astăzi al judecătorilor de instrucţie…”.

Subliniind apoi cu câtă grija trebuie să se facă selecţia judecătorilor de instrucţie, Delavrancea continuă: „Da, la noi, îndeosebi la noi, cu frământările pătimaşe, cu lipsa de scrupule a celor puternici, se impune această reformă, căci de judecătorul de instrucţie depinde adesea reputaţia, onoarea şi viaţa cetăţenilor. Cu aşa Judecători de instrucţie ar dispărea tristele amintiri ale timpurilor sălbatice şi onoarea unui om n-ar depinde de aberaţiunile grafologice şi de vibra-ţiunile marginale ale unei părticele dintr-un accent. Altfel, ajungem la ce am ajuns: un om curat, pe jumătate distrus de morfologia unui fantezist şi de capriciul crud al unui judecător de instrucţie.

În ultima parte a pledoariei, Delavrancea demonstrează inexistenţa oricărui mobil pentru o asemenea crimă:„Voi termina domnilor, cu mobilul crimei. Şi de la început vă declar că în pretinsul mobil ce i se impută domnului Socolescu, eu văd – dedesubt – mobilul «Daciei». Ce caută «Dacia» aici? Adevărul? Justiţia? Nimeni n-o crede. Voieşte să obţină despăgubirea de 5 000 de lei? Nimeni n-o crede că a pus patru avocaţi de frunte, printre care cel mai însemnat al baroului nostru, în scopul de a câştiga o reparaţiune bănească de cel mult 5 000 de lei. Cu această sumă ea nu ar acoperi nici pe jumătate onorariul celor patru personalităţi ilustre ale baroului. Atunci a venit aici ca să piardă băneşte în acest proces! Nimeni nu o crede. Sau voieşte să se apere – şi aş înţelege-o – de presupusele învinuiri ce i-am aduce noi. De la început însă am declarat, în numele colegilor mei şi al domnului Socolescu, că nu acuzăm «Dacia» că ne-ar fi pus foc…

Ce mobil ar fi avut domnul Socolescu ca să-şi dea foc caselor lui, mobilierului lui, cărţilor şi tablourilor lui? Şi-a asigurat imobilul, mobilele şi biblioteca la o valoare exagerată şi – prin incendiu – a voit să încaseze prima de la «Dacia». Iată mobilul după dv. Şi cu ce aţi sprijinit această afirmaţie? în primul rând aţi pornit de la o teză generală, care este o ofensă generală adusă tuturor asiguraţilor. Aţi afirmat că mai toţi asiguraţii, pe acest timp de criză, ar fi fericiţi să-şi transforme în bani tot avutul lor asigurat…

Singura argumentare serioasă, ca formă cel puţin, ar fi fost marea deosebire între valoarea reală a lucrurilor şi valoarea la care au fost asigurate. Şi ce s-a dovedit? Parchetul a făcut o expertiză şi ştiţi dacă a pus sau nu pasiune în acest proces. Iată rezultatul acestei expertize, la care domnul Socolescu n-a asistat: suma expertizei judecătoreşti corespunde cu suma propusă şi admisă de societate. Tăcerea se impunea şi n-aţi vrut să tăceţi.

Socolescu avea nevoie de bani. De unde ştiţi? Nu ne-aţi spus? Să admitem că ar fi avut nevoie de bani. Afară de crimă, nu mai exista nici un mijloc să şi-i procure…? Cântăriţi un mobil imposibil cu distrugerea unei vieţi şi întrebaţi-vă, în fundul conştiinţei, dacă o asemenea crimă ar comite-o un om care ar fi în minţile lui”.

Şi iată sfârşitul pledoariei care a trezit ropote de aplauze în sală: „Nici o dovadă că domnul Socolescu a comis crima. Interes nu avea, mobilul nu există. Şi cum v-aţi explica un fenomen, imposibil de explicat. Ca un om curat, aboslut cinstit până la vârsta de 45 de ani, dintr-o dată şi din senin, să treacă peste cinstea lui? Şi ce vă închipuiţi că este cinstea? Credeţi că e uşor să vă lepădaţi de ea, când v-a guvernat întreaga viaţă? Aşa de uşor să ajungă un om la pervesitatea necesară întregii game de infracţiuni contra legilor scrise şi legilor morale? Vă înşelaţi! Pentru crimă, ca şi pentru onoare, sunt căi lungi de străbătut, cu momeli, cu tentaţiuni, cu fericiri nefaste şi cu stăpâniri de sine adeseori dureroase…

La început voit, în cele din urmă fatal, perversitatea la unii şi cinstea la alţii le determină conduita. Aş putea susţine că legea inerţiei din lumea fizică corespunde cu inerţia sufletească, în virtutea căreia unul ajunge la Văcăreşti, iar altul, chiar în culmea nenorocirilor, nu se abate din calea adevărului. Cinstea e bogăţia săracului şi nobleţea bogatului; săracului îi dă credit, bogatului simpatie. E viteza acumulată din toate sforţările vieţii, cu care se duce ca un corp rotund pe un plan înclinat. Ar trebui un obstacol imposibil de învins ca să oprească un suflet curat dincolo de jumătatea vieţii, din calea lui presărată poate cu deziluzii, dar pururea luminată de un ideal. În lumea morală, ca şi în lumea fizică, oprirea bruscă este o explozie de energie. În lumea morală explozia e nebunia. După 45 de ani de cinste nepătată, ar fi trebuit o zguduire fundamentală în capul lui Socolescu, ca dintr-o dată să devină criminal; ar fi trebuit ca nebunia să izbucnească, singura cauză care i-ar fi amorţit conştiinţa, i-ar fi distrus într-o clipă modul lui de a fi, legea propriei lui existenţe. Oricât de jos s-au scoborât vremurile care ne apasă, şi oricât de vast ar fi curentul decepţiei, acel care s-a deprins – până peste declinul vieţii – să considere onoarea ca o poruncă a conştiinţei şi ca o mângâiere în cele mai mari dezastre, trece senin, ca şi cum n-ar vedea şi n-ar auzi, prin mijlocul tentaţiilor şi păcatelor fermecătoare. Şi n-aţi descoperit o singură pată în toată viaţa lui Socolescu. I-aţi acuzat temperamentul, ca şi cum pusilanimitatea ar fi o virtute. I-aţi imputat hotărârea, ca şi cum laşitatea v-ar merita elogiile… I-aţi ponegrit lupta pentru arta naţională… Şi cu o ură care n-a servit nici justiţia, nici societatea, v-aţi năpustit asupra lui cu un desfrâu în expresiune, cu ferocitate în accent, pe când desăvârşita lipsă de probe vă impunea rezerva, moderaţiunea şi cuviinţa. Ca pe o pradă, nu ca pe un inculpat, l-aţi maltratat înainte de a-l sfâşia… Şi furiei dv. nu i-a lipsit nici ridicola expertiză a unei ştiinţe de dibuieli şi de pedantism! La tortura lui nemeritată, s-a adăugat râsul mulţimii imposibil de stăpânit… Aţi provocat şi dezgust, şi ilaritate… Dar destul… Puterile mă părăsesc şi răbdarea juraţilor e pe sfârşit… toţi suntem cuprinşi de acelaşi sentiment de dreptate, în conştiinţa tuturor s-a coborât aceeaşi lumină, acelaşi adevăr… ca şi cum toţi am forma o singură fiinţă enormă, cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi dorinţă ca să se redea amicilor şi societăţii, curat ca mai înainte, martirul unei funeste erori judecătoreşti… Sfârşesc domnilor juraţi încredinţat că în unanimitate veţi spune: inocent!

După o scurtă deliberare, primul jurat aduce verdictul care este achitarea. Mulţimea din sală îl primeşte cu entuziasm.