Autor: Soltan Vasile

Nota Autorului: *Acest articol continuă seria „Mari procese din istoria justiției; ** Informația este preluată din  Iolanda Eminescu – Mari procese din istoria justiției, Ed. Științifică, București, 1970 și – „Biblioteca Marilor Procese. Vol. X Procesul Arabella-Armășescu. Drama din strada Precupeții Noi 25 ”, Ilustrațiuni de A. Murnu (Director I.Gr. Periețeanu) Editura Societății Anonime „Curierul Judiciar”, București, 1930. *** Sursa imaginilor: Ilustrațiile lui A. Murnu din sursa indicată la ** În situațiile în care sunt utilizate alte surse ale imaginilor acest lucru este menționat.

________________________________________________________________________

 

-Procesul Arabella Armășescu-

Nicolae Urseanu
Arabella Armășescu

În dimineaţa zilei de 22 martie 1929, într-o cameră din str. Precupeţii Noi nr. 25, avocatul Nicolae Urseanu a fost găsit omorât de un glonte de revolver şi alături de el, rănită, Arabela Armăşescu, fosta soţie a avocatului C. Stravolca. Nicolae U., la început judecător la Turnu Măgurele, a fost silit să demisioneze din funcţia sa şi să se înscrie în baroul de avocaţi pentru a evita mutarea care trebuia să intervină, ca urmare a neprezentării sale la examenul de definitivare în magistratură. Curând după aceasta divorţează şi se stabileşte cu mama sa M. D. în Bucureşti, angajându-se ca secretar la avocatul C. Stravolca. Soţia avocatului Stravolca se îndrăgosteşte de secretarul soţului ei, cu 13 ani mai tânăr decât ea, îşi părăseşte  căminul şi se mută într-o cameră mobilată, în str. Precupeţii Noi nr. 25, unde, aşa cum am arătat, este găsită în dimineaţa de 22 martie 1929 rănită, alături de cadavrul lui N. U. Prima explicaţie pe care autorităţile au dat-o acestor fapte a fost aceea că N.U. a tras asupra Arăbelei Armăşescu cu intenţia de a o omorî şi apoi s-a sinucis. După câteva zile însă se ajunge la convingeri complet opuse şi Arabela Armăşescu este arestată sub inculparea de a fi asasinat pe N.U. şi de a fi simulat apoi o sinucidere. Este prea bine cunoscut că, în majoritatea proceselor, versiunea apărării şi versiunea acuzării se deosebesc fundamental. Deosebirile sunt însă, în general, rezultatul unei interpretări diferite a aceloraşi fapte sau al proiectării lor pe fundalul vieţii şi personalităţii eroilor.

În procesul Arabelei Armăşescu putem observa însă o situaţie cu totul diferită, explicabilă prin neglijenţa, întâmplătoare sau voită, a celor care au sosit cei dintâi la faţa locului şi care au schimbat înfăţişarea indiciilor materiale. Astfel, nu numai personalitatea victimei şi a acuzatei apar fundamental deosebite în diferitele portrete schiţate de acuzare şi de apărare, dar însăşi reconstituirea faptelor (bazată pe indicii puse sub semnul întrebării de la început) este şi ea atât de diferită, încât a fost imposibil pentru juraţii şi opinia publică de atunci, cum este imposibil şi pentru cititorul de astăzi al dosarului, să decidă cine este victima şi cine este asasinul. Iată de ce am crezut că metoda cea mai indicată – pentru a avea o imagine completă a acestui proces – este aceea de a pune faţă în faţă cele două versiuni, pentru fiecare dintre aspectele, elementele şi probele invocate de cele două părţi.

Pentru acuzare, victima este Nicolae Urseanu. Ordonanţa definitivă a judecătorului de instrucţie, din 8 iulie 1929, îl înfăţişează ca pe un fiu model, legat printr-un sentiment profund de mama sa, căreia înţelege să-i asigure o viaţă cât mai liniştită şi la adăpost de orice griji. Despărţirea sa de soţie, pe care o lăsase la Turnu Măgurele, este prezentată ca rezultatul unor simple neînţelegeri familiale, în urma cărora M.U. se hotărâse să lase soţiei sale libertatea de a divorţa. Cât despre activitatea sa în biroul avocatului C. Stravolca, ordonanţa definitivă o caracterizează astfel: „prin devotamentul pus în îndeplinirea îndatoririlor de secretar, cum şi cu experienţa ce poseda ca fost magistrat, reuşeşte în curând să capete încrederea maestrului său şi, mai mult chiar, să fie cât mai în apropierea lui. Inteligenţă vie şi fizic plăcut, este invitat şi reţinut aproape zilnic la mesele maestrului său şi chiar la diferite recepţii…” Rezultatul este că această intimitate „a excitat pornirile pătimaşe de femeie cochetă” ale soţiei lui Stravolca, „care, în dorinţa de a-şi satisface oarecare sentimente, uşor de priceput la vârsta sa, a forţat nota prieteniei”. Ordonanţa definitivă merge chiar până în a-l înfăţişa pe M.U. ca o biată victimă a unei femei „încercate şi perfect înarmate pentru cuceriri” care, cu o artă desăvârşită, a speculat „nevoia şi slăbiciunea bărbatului”.

 Cum apare Nicolae U. în portretul pe care îl face apărarea?  Fiu natural incestuos, subliniază apărătorii acuzatei, M.U. avea toate complexele acestei categorii de prigoniţi. Plecase din magistratură în urma unui scandal. Îşi părăsise soţia, bolnavă de tuberculoză, internată într-un sanatoriu, refuzându-i orice ajutor. Rece şi egoist, dusese o viaţă plină de echivoc şi duplicitate. Nereuşind în profesie, vrând să scape de amintirea unui trecut şi a unei origini care îi dădeau un sentiment de inferioritate, Nicolae U. doreşte să plece pentru totdeauna din ţară. El vede în Arabela Stravolca posibilitatea de a-şi asigura existenţa în cadrul realizării acestui proiect al său.

 „Prin măiestrite atenţii şi treptat, cu ocolirea oricărui scrupul moral – o va spune unul dintre apărătorii acuzatei – el reuşeşte să câştige încrederea acesteia, care nu putea găsi în sufletul ei nici simţul critic cu care să distingă adevărul de minciună, nici puterea de a-şi înăbuşi un sentiment de compasiune pentru colaboratorul soţului său, veşnic îngândurat”. Planul lui era să determine despărţirea doamnei Stravolca de soţul său în condiţii materiale foarte avatatajoase, dată fiind generozitatea cunoscută a avocatului C. Stravolca, şi de aceea în scrisorile pasionate – depuse de apărare la dosar – pe care M.U. le scria acuzatei, cuvintele înflăcărate de dragoste erau imediat urmate de sfaturi foarte practice, cu privire la condiţiile donaţiei pe care acuzata trebuia să o obţină de la soţul ei. Nobleţea sufletească a soţului l-a determinat să-i scrie, după toate cele petrecute, următoarea scrisoare: „împrejurările, punând capăt întâmplător colaborării noastre, ţin înainte de a ne despărţi să-ţi mulţumesc pentru „serviciile” dumneatale şi să-ţi comunic că am luat asupra mea plata sumei de 20 000 lei cu care te-ai împrumutat de la Creditul carbonifer. Dosarele pe care le ai asupra dumnea-tale le restitui domnului Tuduri, care-ţi va remite şi onorariile în celelalte chestiuni pendinte. Dacă vei avea nevoie de concursul meu, nu te voi lipsi de el. Transmite respectele mele mamei dumneatale, iar dumneata primeşte vorbe bune de la Stravolca”

Duplicitatea lui N. U. merge până la a menţine, pe timpul cât îşi desfăşoară mârşavele sale manevre, o legătură sentimentală cu o altă femeie, doamna P., căreia îi promisese căsătoria. În timp ce scria Arabellei Stravolca „aş socoti cel mai dezastruos eveniment al vieţii mele îndepărtarea mea de tine, vis scump al gândurilor mele”, acelaşi om declara doamnei P. că soţia lui Stravolca este o nebună care îl plictiseşte. Când însă divorţul soţilor Stravolca se decide, M.U. se vede „prins între o dragoste care nu-i oferea suficiente garanţii materiale şi una oare cădea cum nu se putea mai bine”. În această situaţie, începe s-o neglijeze pe doamna P.

Situaţia lui M.U. devenise între timp intolerabilă şi în barou. Pălmuit pe sălile tribunalului de avocatul Stravolca, se prezintă însoţit de mama lui, cu o reclamaţie scrisă, la decanul baroului, care refuză însă să ia act de această reclamaţie, considerându-l pe Stravolca în dreptul lui şi recomandându-i lui M.U. duelul.

Pentru omul fără Scrupule care era M.U., în portretul înfăţişat de apărare, nu mai exista decât o singură salvare: donaţia de 2 milioane de lei pe care avocatul C. Stravolca consimţise să o facă soţiei sale, la despărţire. M.U. urmărea de aproape, dând sfaturi Arabelei Stravolca, tratativele pentru stabilirea clauzelor actului de donaţie. Actul este definitivat în ziua care a precedat drama, în cabinetul avocatului Emil Ottulescu, dar în condiţii de natură să nemulţumească pe M.U., Stravolca constituia fostei sale soţii, pe tot timpul vieţii ei, un drept de uzufruct asupra unei sume de 2 milioane de lei, pe care el o avea la Casa de depuneri şi consemnaţiuni. Acuzata mai obţine de la soţul ei 100 000 de lei numerar pentru cheltuielile necesare unei călătorii în străinătate, reclamată de starea sănătăţii ei.

De la avocat, Arabela Armăşescu se duce cu acest act direct la M.U. acasă. Ajunge pe la orele 6 seara. Are loc o lungă discuţie, în cursul căreia M.U. îşi arată nemulţumirea, întrucât între timp se înoptase, M.U. o întovărăşeşte pe acuzată în str. Precupeţii Noi, unde discuţia continuă. Încercarea de a o determina pe Arabela Armăşescu să-şi vândă bijuteriile şi blănurile şi cu suma realizată, la care s-ar fi adăugat şi cei 100 000 de lei primiţi în numerar de la Stravolca, să plece împreună în străinătate este respinsă de acuzată. M.U. se afla însă într-o stare de puternică tulburare şi din cauza umilinţei la care fusese supus pe sălile tribunalului de către avocatul Stravolca. S-a susţinut (în versiunea apărării) că toate acestea l-au determinat pe Nicolae U. la sinucidere, după ce – în prealabil – a tras asupra acuzatei, care adormise alături de el istovită de emoţiile şi oboseala zilei precedente.

În sprijinul acestei ipoteze, apărarea invocă faptul că în ziua de 22 martie, la câteva ore după descoperirea cadavrului lui M.U., parvenise consiliului de disciplină al baroului un plic (în care se afla reclamaţia scrisă a lui M.U. împotriva lui Stravolca, care mai fusese prezentată şi decanului la 12 februarie) şi pe care se aflau scrise cuvintele: „se va deschide după moartea mea”. Existenţa acestei menţiuni a fost confirmată de mai mulţi consilieri ai baroului, care au văzut plicul, dar piesa doveditoare nu a mai putut fi depusă la dosar, deoarece cineva, nedându-şi seama de însemnătatea pe care ar putea-o avea, a rupt acest plic.

Procuror George Ionescu – Născut la București la 16 Februarie 1891. A obținut licența în drept la Facultatea Juridică din București (1913), s-a înscris în Baroul de Ilfov, practicând avocatura până la declararea războiului. La 20 Februarie 1919 a intrat în magistratură, iar de la Iunie 1920 în calitatea de procuror pe lângă Tribunalul Ilfov susține aproape neîntrerupr rechizitoriile la Curtea de jurați.

            Dar, chiar unele dintre argumentele folosite de apărare pentru a susţine această teză – şi anume portretul moral al lui M.U. – vor servi procurorului general G. Ionescu, în inspiratul său rechizitor, pentru a respinge teza apărării. „Socotesc domniilor juraţi că M.U., cu atâtea calităţi câte au putut să atragă şi să fascineze pe acuzată, cu atâtea defecte cu câte apărarea s-a complăcut să le dovedească şi să le arate în faţa justiţiei, nu a fost un om capabil ca, la anume moment, să se sinucidă. M.U., băiat simpatic, uşuratic, superficial, dar plăcut totuşi prin înfăţişarea lui, prin farmecul irezistibil pe care îl exercita asupra femeilor, v-a fost prezentat, în înfăţişarea unui om egoist, lipsit de un ideal mai înalt, gata să nu considere şi pe oameni, şi împrejurările, decât numai prin ceea ce ar putea să-i aducă ca agreabil şi folositor. M.U. era într-o oarecare măsură şi un cinic. El era apărat de o insensibilitate care-l oprea să reacţioneze printr-un gest fatal, în faţa împrejurărilor care ar fi putut să constituie pentru el un sfârşit al unor aspiraţiuni. Era un om care se gândea în primul rând la el, trăia acceptând viaţa cu toate compromisurile. Răsfăţat de femei, se plimba din braţele uneia, în braţele alteia şi deziluzia pe care i-a provocat-o amanta, pe care a părăsit-o astăzi, nu-l împiedică întru nimic să-şi făurească iluzii noi şi noi planuri de viitor în braţele amantei care-l primea mâine. Care este pentru el bilanţul întâmplărilor care avuseseră loc până în noaptea fatală? Pe de o parte, o femeie care făcuse, recunoaştem, mari sacrificii pentru el, dar pe care nu o iubea sau în orice caz nu o iubea în mod exclusiv… hotărâse să se însoare cu acuzata Arabela Armăşescu, legase speranţele sale de viitor mai mult de presupusa avere a acesteia, decât de posibilitatea de fericire pe care viaţa cu acuzata i-ar fi putut-o oferi. Când i s-a părut imposibil de realizat acest plan, fără nici o ezitare a trimis-o pe acuzată să reintegreze căminul părăsit. Pentru el, ceea ce s-a petrecut în noaptea când şi-a găsit sfârşitul nu se putea traduce decât cel mult prin imposibilitatea de a lega o căsnicie cu acuzata, al cărei cămin îl distrusese. Dar această imposibilitate nu era pentru el un motiv determinant al uneia din acele tragice desperări al cărei epilog nu poate fi detât gestul fatal al sinuciderii”.

Procurorul general refuză hotărât să vadă în M.U. un personaj de tragedie. Consideră că un argument puternic pentru înlăturarea ipotezei sinuciderii îl constituie afecţiunea dovedită a lui M.U. pentru mama lui, pe care moartea sa ar fi lăsat-o fără nici un sprijin. Ministerul Public respinge, de asemenea, argumentul dedus de apărare din menţiunea de pe plicul primit de consiliul de disciplină al baroului, întrucât plicul în discuţie, nemaiexistând, nu poate constitui o probă în dosarul în curs de judecată. Dar dacă ipoteza sinuciderii nu este considerată verosimilă de către procuror în cazul lui M.U., în schimb, folosind portretul psihologic al acuzatei şi starea ei sufletească din ajunul dramei, acuzarea susţine că ipoteza crimei săvârşite de aceasta, şi urmată de sinucidere, constituie singura explicaţie plauzibilă a morţii lui M.U.

 „Dacă recapitulaţi în mintea dv., se adresează procurorul juraţilor, toate împrejurările mai îndepărtate şi mai apropiate din viaţa acestei femei, adică dacă v-o închipuiţi în dimineaţa fatală de 21 martie, când în urma unei discuţii îndelungate cu amantul său, a putut ajunge şi la distrugerea iluziei ce şi-o făcuse despre iubirea acestuia şi la constatarea că el a renunţat la căsătoria cu ea, este uşor să vă explicaţi fireasca dorinţă de răzbunare ce a putut să zămislească în sufletul prea încercat al acuzatei. Pentru M.U. ea făcuse toate sacrificiile pe care o femeie le poate face pentru bărbatul pe care-l iubeşte”. Părăsise un soţ devotat şi o casă în care ducea o existenţă de lux şi „s-a resemnat să trăiască într-o odaie sărăcăcioasă, îmângâiată numai de planurile de fericire în viitor… Când însă şi-a văzut spulberate aceste planuri, vă închipuiţi domnilor juraţi că nu a fost prea greu ca acuzata, să conceapă planul de răzbunare, planul de a suprima pe acela pe care, în închipuirea ei, îl socotea singurul responsabil de cel mai mare dezastru al vieţii sale”. Şi, pentru a pune această ipoteză în concordanţă cu încercarea de sinucidere a acuzatei, care în contextul propus părea inexplicabilă, reprezentantul ministerului public adaugă: „am toate motivele să cred că această încercare de sinucidere nu a figurat de la început în planul de acţiune al acuzatei. Tentativa de a se suprima ea însăşi a fost un gest necugetat, explicat prin starea de surescitare a Arabelei Armăşescu, determinată de groaza ce i-a provocat-o spectacolul pe care i-l oferea cadavrul scăldat în sânge al amantului său…”.

Pentru acuzare, reprezentată numai de procurorul general, pentru că partea civilă, mama victimei, se retrăsese din proces, nu exista nici un dubiu: acuzata va purta, oricare ar fi verdictul juraţilor, „stigmatul de soţie adulteră şi amantă ucigaşă”.

În apărarea acuzatei, străluciţi reprezentanţi ai barei, ca George Costăchescu, Jean Th. Florescu, Osvald Teodoreanu, Radu Rosetti, I. Gr. Perieţeanu vor da prompt replica acuzării, cu talent, cu pasiune, cu ironie, cu rigoare logică, fiecare în stilul său propriu.

Jean Theodor Florescu (n. 2 decembrie 1871 – d. 1950) a fost un jurist și om politic român. A lucrat ca avocat. A fost membru al grupului de orientare conservatoare, aderând ulterior la formațiunea condusă de Take Ionescu. A trecut apoi la liberali, fiind vicepreședinte al Camerei Deputaților, în perioada cât această instituție s-a aflat la Iași (1916-1917). A fost ministru de Justiție (19 ianuarie 1922 – 30 octombrie 1923) în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu. Sursa informație: wikipedia.com; Sursă imagine: evenimentvalcean.ro

            „Ştiţi domnilor ce face absurdă orice învinovăţire a Arabelei Arimăşescu?” va întreba Jean Th. Florescu şi va răspunde imediat: „lipsa de mobil a presupusei crime de care este acuzată. Este arhibanal de cunoscut că nu există crimă fără mobil. Pentru ce să fi omorât acuzata pe acel pe care îl iubea şi pentru care părăsise un cămin conjugal ideal…”. Avocatul va sublinia faptul că, pentru a se putea susţine ipoteza acuzării, era necesară, de pildă, dovada geloziei acuzatei, care să fi culminat în scena din noaptea crimei. Mobilul crimei ar fi putut fi, în aceste condiţii, răzbunarea din gelozie. Apărarea va accentua însă imposibilitatea susţinerii acestei teze, întrucât – chiar din rechizitor – rezultă cu evidenţă că în acea noapte acuzata a avut cu M.U. o simplă discuţie de afaceri.

Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 30 iulie 1894, Dorohoi – d. 17 martie 1964) a fost un avocat și scriitor român, gastronom și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc. Sursă: wikipedia.com

Inculpată pe inspiraţie – va continua Osvald Teodoreanu apărarea acuzatei – şi arestată, pentru a fi intimidată şi constrânsă, a suferit, cu resemnarea unei martire, toate suplielile. N-a şovăit un singur moment şi, tare pe conştiinţa şi nevinovăţia sa, ea a spus atât de sincer, de simplu şi de mişcător când şi-a terminat spovedania-interogator: «Sunt nevinovată de faptul care mi se impută, dacă am vreo vină o am numai faţă de soţul meu». Susţinând că, în noaptea de 22 martie, Nicolae U. a fost acela care a tras cu revolverul (cu intenţia de a o ucide pe Arabela Armăşescu) şi că apoi (s-a sinucis, apărarea trece la atac, înlăturând concluziile dosarului întocmit la cabinetul de instrucţie. „Confundând o ipoteză cu o realitate, va afirma O. Teodoreanu, instrucţia a abandonat toate pistele care ar fi putut-o conduce la descoperirea adevărului sau, cel puţin, la stabilirea ipotezei celei mai verosimile şi n-a mai întreprins nici o cercetare, în nici o altă direcţie, silindu-se numai să. întărească ipoteza care o obseda, îndepărtâdu-se şi de adevăr, şi de verosimil”.

Ioan Grigore Periețeanu (n. 24 martie 1879, București – d. 1959) a fost un avocat și om politic român din perioada interbelică. Ca student în cadrul Facultății de Drept, fondează Societatea Studenților în Drept al cărei vicepreședinte a fost. În aceasta perioadă face parte din comitetul de redacție al Gazetei Juridice, publicație care, însă, a avut un ultim număr în 1 ianuarie 1901. În acea perioadă s-au organizat celebrele discuții contradictorii asupra unor probleme juridice importante, sub forma de tribunale studențești. Absolvă Facultatea juridică din București în 1902, cu teza: Excesele, cruzimile și injuriile grave în materie de divorț. După o scurtă perioadă în care a lucrat în postul de comisar-șef în Poliția Capitalei, I. Gr. Periețeanu s-a dedicat carierei de avocat, devenind celebru pentru pledoariile sale de excepție. Sursa: wikipedia.com

         Iar I. Gr. Perieţeanu va adăuga: „Domnilor, am toată stima pentru magistratul care a întocmit ordonanţa de trimitere în judecată, dar opera sa nu-mi inspiră nici un fel de admiraţie;şi aceasta pentru că… e pătată de toate viciile care pot să afecteze o ordonanţă de instrucţie. Prima datorie a unui judecător de instrucţie este să îndrumeze cercetările în toate direcţiile, să culeagă toate informaţiile, să le aştearnă pe hârtie, nepreocupat, neobsedat de vreo idee fixă, să introducă în ordonanţă toate ipotezele, să le examineze rând pe rând, fie pentru a le adopta, fie pentru a le respinge. Cea de-a doua datorie, nu mai puţin însemnată, constă în a nu omite niciuna din probele acumulate la dosar, mai ales atunci când sunt favorabile acuzatului. Or, ambele îndatoriri au fost nesocotite în speţa supusă, judecăţii”.

Apărarea va demonstra concret lacunele instrucţiei, înfăţişând toate ipotezele posibile, dar care nu fuseseră niciuna analizate. De asemenea, se va susţine că toate indiciile, pe care acuzarea îşi întemeiază concluzia de vinovăţie a acuzatei, nu pot fi luate în consideraţie, întrucât nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege. „Drama s-a petrecut la orele 6 sau 6 jumătate, va spune O. Teodoreanu. Magistraţii sosesc la faţa locului pe la orele 8 a.m. Trecuseră pe acolo atâtea persoane. Mai fiecare pusese mâna pe diferite obiecte din cameră. Starea lucrurilor nu a fost respectată în poziţiile avute în momentul imediat următor dramei”.

Iar I. Gr. Perieţeanu adaugă că greşeala judecătorului de instrucţie, care n-a cercetat toate ipotezele posibile, este agravată şi de culpa iniţială a auxiliarilor săi, a agenţilor de poliţie, care, dovedind o totală lipsă de pregătire profesională, au alergat la faţa locului „nu pentru a păstra lucrurile în starea în care se aflau în momentul comiterii infracţiunii, pentru a le feri de accesul publicului şi de propriile lor atingeri, în aşa fel încât indiciile să nu dispară…” ci care, dimpotrivă, „dau năvală la locul săvârşirii faptului, pentru a cotrobăi prin corpurile delicte, pentru a le deplasa şi, ceea ce este mai grav când este vorba de o crimă, percheziţionează cadavrul, îl mişcă din locul său. Şi astfel se întâmplă că probe de o importanţă extraordinară: pete de sânge, urme de paşi şi de mâini, şi altele de felul acesta, se pierd pentru totdeauna…”

Iată indicile pe care se sprijină acuzarea, indicii care au fost puternic combătute de apărătorii Arabelei Armaşescu. Cel dintâi indiciu de natură a exclude ipoteza sinuciderii lui M.U. ar fi fost, în versiunea acuzării, comportarea sa în ziua de 21 martie 1929. N. U. şi-a petrecut această zi în mod obişnuit: acasă, la doamna P. şi la tribunal. Ieşind din tribunal se întâlneşte cu un prieten, Prosper Constantinescu, pe care îl roagă să-l întovărăşească la croitor, unde îşi comandase un costum de haine. La plecarea de acasă, M.U. îşi luase carnetul de ofiţer de rezervă pentru a-l viza. La aceste amănunte, care excludeau orice idei funebre, se adaugă grija pentru sănătatea sa, medicamentele luate şi pe care le purta în buzunar, pentru a-şi trata o uşoară răceală. Nici o atitudine neobişnuită cu cei din jurul său, în felul de a se îngriji personal sau în modul de a urmări interesele clienţilor săi, nu trăda la victimă vreo preocupare mai curioasă.

Dar iată acum, cât de diferită este descrisă în pledoariile apărării starea de spirit a lui M.U., din zilele premergătoare dramei: Rămas fără siguranţa pe care i-o oferea colaborarea cu Stravolca, izbindu-se de dificultăţile opuse de acesta la încheierea actului de donaţie în condiţiile sperate (şi pe care chiar el le indicase Arabelei Armăşescu), umilit în tribunal, ocolit de colegi, M.U. – pentru a fugi de această atmosferă deprimantă – căuta să scape de toate procesele în curs, tre-cându-le colegilor săi, Tuduri şi Vicol. Acesta din urmă, audiat ca martor, relatează că îl întâlnise pe M.U. la Capsa, foarte abătut, şi că, întrebându-l ce mai face, i-ar fi răspuns cu cuvintele: „o să fiu mai bine pe lumea cealaltă” . În această stare de spirit, certitudinea eşecului aşteptărilor sale, pe care o are când Arabela Armaşescu soseşte cu tranzacţia care îi limita posibilitatea de a dispune de cele 2 milioane donate de Stravolca, este picătura care face să se reverse paharul amărăciunii lui M.U., determinându-l la sinucidere.

În versiunea acuzării, faptele petrecute în aceste împrejurări ar fi fost cu totul altele: M.U. hotărât să dea înapoi – atât din cauza condiţiilor actului, cât şi din cauza afecţiunii reale pentru doamna P., dorea să decidă pe Arabela Armaşescu să se reîntoarcă la soţul ei. Discuţiile au durat până la 12 noaptea. La această oră, inculpata, în culmea tulburării, a voit să plece acasă. Victima, dându-şi seama că nu e momentul unei rupturi violente, a spus că o va conduce pe inculpată, cerând mamei sale să-l aştepte că se va întoarce. Ieşiţi din casă au mers pe jos spre camera fatală şi, probabil, antrenaţi în discuţie, au intrat în cameră, unde, încă la orele 5 dimineaţa, tot mai vorbeau, cum declară martora, care deşteptându-se întâmplător – i-a auzit. Întrucât camera era neîncălzită, iar timpul răcoros, M.U. şi Arabela Armăşescu s-au întins pe pat, îmbrăcaţi. Şi iată cum continuă ordonanţa judecatorului de instrucţie: „Surprins de oboseala nesomnului, de cearta îndelungată, de enervare victima a adormit în revărsatul zorilor, pentru a nu se mai scula niciodată. Inculpata, fire orgolioasă, violentă şi impulsivă, la vederea calmului somn al victimei, în care vedea probabil dispreţul faţă de ea şi de dragostea sa, se hotărăşte să se răzbune, în-lăturându-l din calea sa…Cu o hotărâre fulgerătoare şi un revolver ce-l avea sub pernă, ca armă de apărare, înţelege să-şi aducă la îndeplinire răzbunarea. Ca victima să nu-i prindă gestul, scoate revolverul de sub pernă cu mâna stingă şi cu aceeaşi mână, fără a se mişca din locul unde era culcată, îi descarcă un glonte în tâmpla stângă. În urmă, inculpata, în supraexcitarea provocată de sentimentul de răzbunare, cât şi de urmările faptei ce comisese, şi pentru a da aparenţa unui gest de desperare, îşi descarcă cu aceeaşi mână un alt glonte în partea dreaptă a pieptului, în direcţia de la stânga la dreapta, paralel aproape cu corpul, arma fiind aproape lipită de piept. Proiectilul, trecând pe sub muşchii pieptului şi străbătând braţul drept (după ce a fracturat osul, fără să atingă plămânul), a fost găsit jos lângă pat”.

Apărarea va respinge însă această versiune, demonstrând, pe de o parte, inconsistenţa indiciilor pe care se sprijină versiunea îmbrăţişată de acuzare, iar, pe altă parte, existenţa posibilă a altor trei ipoteze, pe care instrucţia era datoare să le verifice. În sfârşit, unul dintre apărători va susţine în pledoaria sa, acceptând teza acuzării, iresponsabilitatea acuzatei.

Una dintre probele pe care s-a întemeiat acuzarea a fost traiectoria glontelui. Argumentul a apărut în ordonanţa definitivă, în chiar fragmentul reprodus mai sus. El a fost întărit prin demonstraţia că acuzata era stângace sau, în orice caz, că putea folosi mâna stângă tot atât de bine ca mâna dreaptă, fapt dovedit în timpul instrucţiei prin audierea ca martor a femeii de serviciu, Lenuţa Rădulescu. În rechizitoriul său, procurorul general va începe prin a examina ipoteza că M.U. ar fi fost cel care a tras în acuzată şi apoi s-a sinucis, lucru pe care l-ar fi putut face fie cu mâna dreaptă, fie cu mâna stângă.

 „În prima ipoteză: dacă M.U. ar fi tras cu mâna dreaptă, nu se poate explica nici într-un chip că M.U. a putut, trăgând de la dreapta spre stângă, să provoace acuzatei o rană cu direcţiunea cu totul opusă, adică de la stângă spre dreapta. Dacă M.U. cu aceeaşi mână dreaptă s-ar fi ucis apoi pe sine, gestul lui ar fi urmat normele fireşti, care vor ca individul să întrebuinţeze pentru o muncă anumită, minimum de sforţare fizică posibilă. Ei bine, domnilor, pentru ca cineva (când ţine revolverul în mâna dreaptă) să se împuşte în tâmpla stângă, trebuie să întreprindă sforţări infinit mai mari decât sforţările pe care le-ar face dacă ar pune gura ţevei în tâmpla dreaptă. Această din urmă mişcare este normală, este naturală, este instinctivă, pe câtă vreme cea dintâi nu poate să-şi găsească nici un fiel de explicaţie. Dar dacă, prin imposibil, am admite aceasta, pentru ca traiectul urmat de proiectil – în interiorul cutiei craniene – să fi fost acela pe care medicul legist l-a constatat la autopsia făcută la Institutul medico-legal, trebuie ca arma să fi fost sprijinită cu ţeava perpendicular pe tâmpla stângă, căci, altfel, dacă poziţiunea armei pe tâmpla ar fi fost înclinată, orificiul de ieşire al glontelui s-ar fi găsit în ceafă sau în orice altă parte a craniului, dar numai în tâmpla dreaptă nu.

În a doua ipoteză: dacă admitem că M.U. ar fi tras cu mâna stângă, nu se poate explica, iarăşi, direcţiunea de la stângă spre dreapta a rănii constatate în corpul acuzatei, dată fiind împrejurarea că aceasta din urmă s-a găsit, în momentul când M.U. ar fi tras în ea, în stângă amantului sau „Dacă admiteţi, va continua procurorul general, că acuzata putea să întrebuinţeze mâna stângă, dacă a ţinut un moment – când a săvârşit crima şi când a vrut să-şi răpună viaţa – revolverul în mâna stingă, nu există nici o dificultate, nici o imposibilitate materială pentru a reconstitui această crimă şi ateastă tentativă de sinucidere. Ce lucru mai firesc, domnilor juraţi, decât direcţia glontelui de la stânga spre dreapta, a unei răni pe care şi-o provoacă o persoană când încearcă să se sinucidă ţinând în mâna stângă un revolver pe care şi l-a pus în piept. Dacă, pentru a admite că M.U. este acel care a vrut să comită o crimă şi care apoi s-a sinucis, se ridică logica brutală – dar elocventă – a faptelor, aceeaşi logică şi acelaşi raţionament explică, într-un mod aşa de limpede ca lumina zilei, crima pe care a săvârşit-o acuzata şi încercarea de sinucidere pe care a făcut-o în urmă. Se poate corupe un martor, se poate denatura şi interpreta eronat arătarea pe care acesta a făcut-o în faţa justiţiei, dar faptele, atunci când sunt constatate cu o preciziune matematică… nu pot să fie nici denaturate, în ceea ce priveşte existenţa lor, nici răstălmăcite, în ceea ce priveşte desfăşurarea lor logică”.

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale. Sursa: wikipedia.com

Promptă, apărarea va demonstra însă că „sinuciderile ca şi accidentele n-au legi, că nu se desfăşoară după norme fixe, ci, dimpotrivă, în cele mai ciudate şi uneori inexplicabile împrejurări”. De altfel, la întrebările avocaţilor apărării, dr. Minovici, medicul legist, a fost silit să recunoască că nu există „nimic mai paradoxal decât drumul unui glonte. Tragi în cap şi el iese prin călcâi”.  Apărarea înfăţişează de altfel în instanţă două relatări din ziare, din care rezulta că doi sinucigaşi şi-au provocat moartea, trăgându-şi un glonte de revolver în tâmpla stângă, cu mâna dreaptă. În consecinţă, susţin apărătorii, direcţia rănii nu poate constitui singură un argument, ci numai în măsura în care ar fi coroborată cu alte indicii.

G. Costăchescu – (17 mai 1893, Călărași – ) Începe Dreptul la București și în timpul stagiului militar în 1915 se activează în armată. Rănit și decorat în război, se reînscrie în 1918 la Facultatea de Drept din Iași, obținând diploma de licență în 1923. Demosionat din armată, profesează avocatura în București de la 1926.

M.U. era întins în pat în dreapta acuzatei. În această poziţie (va demonstra avocatul G. Costăchescu) el nu putea să tragă decât cu mâna dreaptă în acuzată şi apoi în el, în tâmpla stângă, pentru că „sub efectul primei detunături, oricât de hotărât ai fi fost să te siniucizi, sub impresia pocniturii, nu mai alegi mişcări studiate şi de detaliu, întorci arma şi tragi”. Avocatul Costăchescu se va întreba cum ar fi putut acuzata să ridice cu mâna stângă piedica revolverului şi, mai ales, dacă a tras în tâmpla stângă a lui M.U., deci de jos în sus (după ce scosese revolverul de sub perna unde susţine acuzarea că se afla), „de ce glontele lui M.U. merge de sus în jos, adică exact traiectul pe care trebuia să-l aibă, dacă ar fi tras el singur cu mâna dreaptă”.

La aceasta, J. Th. Florescu va adăuga: „toţi cei ce voiesc să se sinucidă îşi pun revolverul în tâmpla, pentru ca posibilitatea de scăpare să nu existe. Este gestul lor clasic şi cunoscut. Cel care vrea să omoare o altă persoană trage însă direct în piept, cum a făcut M.U. descărcând arma în Arabela Armăşescu şi, apoi… îşi lipeşte revolverul de tâmpla…”.

Acuzarea a mai invocat, în susţinerea tezei sale, o serie de indicii: poziţia revolverului în momentul descoperirii cadavrului lui U., existenţa sub pernă a unei adâncituri care indica locul unde stătuse revolverul, precum şi poziţia glontelui care a lovit-o pe acuzată.

Să reluăm firul faptelor din momentul în care, în camera închiriată de acuzată, s-au auzit două detunături. Martora Adina Culoglu, locuind în camera de alături, este trezită de zgomot şi se repede spre locul de unde auzise împuşcăturile. În pragul camerei, acuzata rănită cere ajutor. Femeia de serviciu, Lenuţa Rădulescu, fuge în goană după un medic şi se întoarce cu dr. M. Kitzis. între timp, acuzata s-a întins din nou în pat, învelindu-se cu plapuma. Doctorul, văzând spectacolul care i se înfăţişa, înştiinţează poliţia şi se reîntoarce în grabă pentru a pansa pe acuzată şi a o transporta apoi la sanatoriu. Iată declaraţia doctorului M. Kitzis: „Intrând în cameră, o doamnă, din pat, a început să ţipe şi să-mi ceară ajutor, spunând că a folst împuşcată de domnul de lângă ea, care s-a sinucis. Doamna se văita de mâna dreaptă şi că are hemoragie internă. Văzând că la ţipetele sale persoana de alături nu mişcă, m-am apropiat de el să văd ce are. L-am văzut ca şi când dormea, învelit cu plapuma până la gât, cu mâinile sub plapumă, iar pe cap avea căciulă. Cercetându-l, deşi cald, era însă mort. În acest timp, pe măsuţa de noapte de lângă pat, am văzut un revolver de care nu m-am atins… Am trimis pe servitoare după pansamente şi cum lampa a fost aprinsă de servitoare… am văzut la capul patului, unde erau picioarele doamnei, jos pe duşumea, lângă multe urme de sânge, un glonte de revorver de care nu m-am atins”. Din faptul că revolverul se afla pe măsuţa de noapte, acuzarea deduce că el n-a putut fi pus acolo decât de acuzată, căci moartea lui M.U. fiind fulgerătoare, dacă el este acela care ar fi tras, era firesc ca revolverul să fie găsit căzut pe jos.

Dar iată că apărarea audiază în instanţă pe comisarul de poliţie, care a sosit primul la faţa locului. Or, acesta declară că era prima sa cercetare şi că a făcut greşeala de a ridica revolverul de pe jos şi de a-l pune pe măsuţa de noapte Această declaraţie îl obligă pe dr. Kitzis, cu prilejul confruntării, să precizeze că a văzut revolverul pe măsuţă, nu prima dată când a intrat în cameră, ci atunci când a revenit, după ce anunţase poliţia. Dar apărarea, prevăzătoare, cere expertului, prof. dr. Minovici, să precizeze dacă este sau nu posibil ca un sinucigaş, cu creierul perforat, să mai facă vreun gest ca acela de a pune revolverul alături de el pe masă. Răspunsul omului de ştiinţă este afirmativ.

Sosit la faţa locului, judecătorul de instrucţie făcuse o constatare pe care a consemnat-o într-un proces-verbal, şi anume că – ridăcând una dintre pernele din patul în care se afla victima – „s-a văzut imprimat în saltea şi cearceaf semnul unde fusese ţinut un corp tare, de forma revolverului” şi „aşezând revolverul în acel loc, s-a aşezat perfect pe forma imprimată pe cearceaf şi saltea, ceea ce denotă că revolverul a fost ţinut în acel loc un timp şi că perna a fost presată cu capul…” . De aici acuzarea trage concluzia premeditării: Arabela Armăşescu îşi pregătise revolverul, punându-l sub pernă.

Apărarea însă acuză instrucţia că n-a început prin a cerceta cui aparţinea revolverul şi a pornit de la ideea preconcepută că era al Arabelei Armăşescu. Într-adevăr, în faţa Curţii cu juraţi, mama victimei recunoaşte că revolverul aparţinea fiului ei. În această situaţie, problema amprentei revolverului pe pernă este considerată ca o dată inexactă.

În ceea ce priveşte glontele pe care dr. Kitzis l-a văzut pe jos, la picioarele patului, acest indiciu a determinat pe medicul legist să explice gesturile acuzatei într-un mod care, combinat cu versiunea acuzării, duce la o situaţie neverosimilă pe care o relevă apărarea.

„Lacunele sunt numeroase, de aceea reprezentantul Ministerului Public a trebuit să părăsească, rând pe rând, toate concluziile care puteau fi trase în mod necesar din faptele cauzei şi a deviat spre o analiză de ordin psihologic a crimei şi a persoanelor care pot fi bănuite de această crimă. Trebuia să părăsească unele fapte, deoarece nu mai erau sigure, nu întăreau ipoteza d-sale, ba încă provocau dubiul în care toate explicaţiile şi toate ipotezele îşi găsesc locul.

Pentru a pune în evidenţă această situaţie, se descompun mişcările acuzatei, aşa cum au fost văzute de reprezentantul parchetului şi de medicul legist care l-a secondat în cursul instrucţiei. Acuzata Arabela Armăşescu stângace, presupunând că acest fapt atât de contestat ar fi stabilit, a descărcat un glonte de revolver în tâmpla avocatului M.U. Moartea acestuia a fost fulgerătoare, judecând după poziţia în care cadavrul a fost găsit. Acuzata s-a gândit apoi să se sinucidă şi şi-a tras un glonte de revolver care a provocat o rană gravă, din pricina căreia a trebuit să stea atâta vreme în îngrijire medicala. Unde se găsea în acest moment? în pat? Nu. Domnul doctor Mina Minovici nu admite această ipoteză. După domnia sa, acuzata Arabela Armăşescu s-a dat jos din pat şi a descărcat revolverul stând în picioare. Numai aşa se explică de ce glontele a fost găsit jos pe podele. Nu văd de ce trebuia să se dea jos din pat şi de ce această încercare de sinucidere nu putea să aibă loc şi în pat. Dar această poziţie era necesară ca să justifice bănuielile domnului expert. Altminteri, dată fiind direcţia rănii, trebuia să presupunem neapărat că altcineva a tras în Arabela Armăşescu şi că la mijloc n-a fost vorba de o sinucidere, ci de o adevărată crimă. Dar iată şi motivul care a reţinut în mod deosebit atenţia domnului procuror general. Revolverul a fost găsit pe o măsuţă, într-o direcţie cu totul opusă aceleia în care se găsea acuzata în momentul în care a încercat să se sinucidă. Primind versiunea parchetului, trebuie să presupunem, prin urmare, că după ce s-a împuşcat, acuzata Arabela Armăşescu, plină de sânge de sus până jos, a făcut de jur împrejur ocolul patului, pentru ca să aşeze frumos şi calm revolverul pe măsuţă, cu intenţia generoasă ca să găsească ceva şi domnul judecător de instrucţie. În cele din urmă, reprezentantul Ministerului Public şi-a dat seama că nu poate coordona elementele acuzaţiei, că ele duc la neverosimil şi, înlăturându-le, s-a retranşat într-o amplă analiză de ordin psihologic, pentru a lămuri domnilor juraţi că numai acuzata a putut săvârşi această crima

Dar acuzarea mai avea un indiciu pe care îl considera foarte puternic. În procesul-verbal încheiat la 22 martie 1929, judecătorul de instrucţie consemnase: „cu ocazia examinării d-nei Arabela Stravolca am observat o pată rotundă de arsură recentă, pe partea cărnoasa a mânii stângi între degetul cel mare şi cel arătător.

Radu Rosseti – (1874 – 1964) a fost poet, dramaturg, epigramist, memorialist, traducător, publicist român, care s-a distins și ca avocat și activist. Rosetti a avut o carieră îndelungată ca avocat al apărării, o experiență care s-a văzut în producțiile sale literară, inclusiv memorii precum „Din sala pașilor pierduți” (1922). Așa cum notează atât Călinescu, cât și Eftimiu, el a fost unul dintre oratorii români inspirați de ideologia și stilului justiției sociale a lui François Coppée. Decan al Baroului din județul Ilfov, el a fost implicat în special în a pleda pentru activiștii de stânga urmăriți în justiție de stat. Sursă: www.wikipedia.com

            Arsura avea formă rotundă şi interesa numai pielea, deopotrivă, pe toată întinderea arsă şi fără a fi vreun punct de arsură sângerândă…”  G. Costăcehescu va semnala faptul că data de 22 martie, de pe acest proces-verbal, a fost rectificată în 27 martie. R. Rosetti sublinia – la rândul său – că depoziţia femeii de serviciu, Lenunţa Rădulescu, a fost de două ori denaturată, în primul rând nu se luase în consideraţie declaraţia sa că Arabela Armăşescu se arsese la sobă şi, de asemenea, se interpretaseră greşit relatările sale, pentru că ea declarase, în realitate, nu că Arabela Armăşescu ar fi stângace, ci doar că a văzut-o odată folosind mâna stângă”.

Aşadar, susţine apărarea, arsurile – pe care acuzarea le considera o urmă a focului de revolver – erau anterioare şi aveau altă cauză. În sfârşit, tot Radu Rosetti va atrage atenţia asupra faptului că expertiza efectuată a conchis că arsurile de la mâna acuzatei nu pot proveni de la o armă de foc.

Un ultim indiciu folosit de acuzare a fost poziţia cadavrului, care fusese găsit acoperit cu plapyma. S-a subliniat faptul că M.U. nu putea să se acopere singur, după ce şi-ar fi tras un glonte în creier. Apărarea a reamintit însă că acuzata, rănită, s-a ridicat pentru a cere ajutor şi apoi s-a întins din nou pe pat, învelindu-se. Este evident că, făcând acest lucru, a tras plapuma, acoperindu-l şi pe M.U., astfel încât din poziţia plăpumii nu se poate trage nici o concluzie.

Apărarea combate, de asemenea, afirmaţia acuzării ca Arabela Armăşescu ar fi simulat o sinucidere, întrucât rana provocată de glonte era mult prea gravă. „Nu se joacă cineva cu moartea pentru ca să-şi facă o eventuală apărare”, va spune Jean Th. Florescu.  „Glontele intrat în pieptul Arabelei Armăşescu nu este o glumă şi nici o înscenare. Ea a fost timp de 3 luni între moarte şi viaţă şi nu este permis nimănui să-şi bată joc şi să se îndoiască de imensa ei suferinţă fizică, alături de uriaşa durere morală”. Starea acuzatei în închisoare fusese atât de gravă, încât medicul închisorii ceruse internarea într-un spital. Iar când în urma avizului unei comisii alcătuite din trei profesori universitari, s-a aprobat internarea în sanatoriul central, acuzata avea o febră de 40°C. 

Analizând ipoteza ordonanţei definitive – crimă de omor urmată de o tentativă de sinucidere din partea acuzatei – ipoteză sprijinită pe o serie de indicii, constând în împrejurările de fapt semnalate mai sus, I. Gr. Penieţeanu – din partea apărării – atrage atenţia juraţilor că nu este suficientă existenţa unor indicii. „Pentru ca ele să poată servi drept premise unui raţionament – va spune – şi a se ajunge, pe baza lor, la o concluzie logică, trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială, aceea de a fi neîndoielnice”. Or, aşa cum a demonstrat apărarea, indiciile pe care se sprijină acuzarea sunt departe de a întruni această condiţie. Astfel îneât prezumţiile deduse din ele nu sunt nici grave, nici precise, nici concludente. Fiecare indiciu în parte este analizat în această lumină.  Astfel, se susţine că argumentul acuzării, dedus din faptul că revolverul fusese găsit pe măsuţa de noapte, trebuie înlăturat în baza demonstraţiei ştiinţifice că leziunile grave ale creierului mai pot îngădui unele acte şi gesturi din partea victimei.

 „Aşa fiind, va spune I. Gr. Perieţeanu, chestiunea de a şti decă M.U. a putut să pună sau nu revolverul pe masa, căpătând o soluţie afirmativă, prezenţa acelui revolver pe masă (abstracţie făcândd de intervenţia subcomisarului) nu mai constituie un indiciu sigur, din care s-ar putea trage concluzia că M.U. a fost omorât. Locul în care s-a găsit revolverul nu exclude ipoteza sinuciderii”

În ce priveşte un alt indiciu invocat de acuzare – poziţia cadavrului lui M.U. – şi acesta este îndoielnic, va arăta avocatul apărării „Poziţia cadavrului are, domnilor, o importanţa netăgăduită în toate procesele criminale, dar cu o singură condiţie, aceea de a fi neîndoielnică, de a fi rezultatul dramei, iar nu al imixtiunilor străine ei. În speţă, aţi auzit ce s-a petrecut. Până să sosească magistratul instructor, mortul a fost tras,de picioare de sergent, scotocit prin buzunare, apoi învelit iarăşi până la bărbie, cu mâinile de-a lungul trupului. Mă prinde mirarea că agentul forţei publice nu i-a făcut toaleta mortuară… apoi a dat buzna în cameră domnul subcomisar, care a dereticat, la rândul său, deplasând corpul delict, fără a putea să ne spună unde l-a găsit! Se mai poate vorbi serios, în asemenea condiţii, de poziţia cadavrului? Nu domnilor, ne găsim în faţa unor simple ipoteze fanteziste şi nu cred că juriul îşi poate forma convingerea pe bază de fantezii”.

Scoţând în evidenţă caracterul îndoielnic al aşa-ziselor indicii folosite de acuzare, apărarea va semnala totodată şi omisiunile instrucţiei. O asemenea omisiune este aceea de a nu fi trimis revolverul spre examinare, pentru a se constata dacă nu poartă urme de pete de sânge. În legătură cu aceasta, I. Gr. Perieţeanu va observa: „E de neconceput că acuzata a putut să se servească de revolver, în chipul în care se pretinde că s-a servit, fără să lase pe el nici cea mai mică pată de sânge? Bănuiesc, că nici domnul procuror general nu admite că revolverul a fost pus pe măsuţă, mai înainte ca acuzata să fi tras cu el!

Ei bine, când toată camera a fost presărată cu pete de sânge, când uşa poartă urmele sângelui de pe mâinile acuzatei, e posibil ca singur revolverul să fi rămas imaculat, dacă este adevărat că l-a ţinut în mână şi s-a servit de el şi pentru a omorî, şi pentru a se sinucide? Această împrejurare nu constituie o probă evidentă în favoarea acuzatei? Şi, în tot cazul, nu se desprind din ea îndoieli, nelămuriri, de natură să-i profite? Rămâne ca dv. să chibzuiţi, în această privinţă, atunci când veţi lua în cercetare susţinerea acuzatei că nu ea a tras în M.U. şi că, dimpotrivă, a fost victima unui atentat din partea acestuia.

Dar judecătorul de instrucţie omisese să cerceteze şi amprentele de pe revolver, săvârşind astfel „o mare şi regretabilă greşeală”, aşa cum, de asemenea, a omis să stabilească al cui era revolverul, va spune Jean Th. Florescu: „Domnul judecător era dator să cerceteze, din magazin în magazin, din fabrică an fabrică, şi să stabilească de unde îşi de cine s-a cumpărat revolverul. Era aceasta o datorie elementară… n-aţi făcut-o. Nu aveţi dar dreptul să afirmaţi, prin copilăreşti deducţii, că, neştiind al cui era revolverul, trebuie să fi fost al Arabelei…”.

Apărarea va insista, de asemenea, asupra faptului că, în declaraţiile sale, acuzata n-a prezentat variante deosebite, cu toate presiunile exercitate asupra ei în timpul instrucţiei şi cu toată starea gravă în care se găsea.  „Nu poate să existe interogatoriu mai clar, mai precis, mai lung şi în acelaşi timp mai lipsit de contraziceri, decât acela al acuzatei”, va spune G. Costăchcscu.

Se scoate în evidenţă şi culpa instrucţiei de a nu fi examinat toate ipotezele posibile, deoarece ea s-a mărginit numai la cercetarea a două eventualităţi. Cea, dintâi a fost aceea că M.U. ar fi tras un glonte asupra Arabelei Armaşescu şi apoi s-ar fi sinucis, ipoteză pe care o admite la început, pentru a o respinge ulterior (ceea ce explică arestarea acuzatei abia la 28 martie); cea de a doua ipoteză, că acuzata l-ar fi împuşcat pe M.U. şi apoi s-ar fi sinucis sau mai exact ar fi simulat o sinucidere, a fost reţinută, pe baza unor indicii şi prezumţii a căror valoare era atât de discutabilă.

Exista însă şi o a treia ipoteză (susţine apărarea) pe care instrucţia a ignorat-o cu desăvârşire. Este aceea a unui al treilea autor al faptei care ar fi tras gloanţele, pe când cei doi dormeau. Camera din str. Precupeţii Noi avea trei chei. Nu au fost găsite decât două dintre ele şi în schimb toate uşile erau deschise. Judecătorul de instrucţie era obligat, va spune apărarea, să se întrebe unde se află cea de a treia cheie (cea pe care în mod obişnuit o purta M.U.) şi să-şi îndrepte cercetările şi în această direcţie. Ipotetic, acest al treilea putea fi avocatul Stravolca, doamna P. sau altcineva.

Se subliniază faptul că instrucţia n-a cercetat nici starea uşilor şi ferestrelor odăii în care s-a produs crima. „Instrucţia, a spus O. Teodoreanu, care nu s-a oprit un singur moment asupra acestei ipoteze şi care nu avea în faţa sa decât pe supravieţuitoarea dramei misterioase, n-a considerat-o victimă, cum era şi este, ci obligată sau să producă dovezi că nu e vinovată, fiindcă a scăpat, deşi n-a acuzat-o un singur moment că ar fi simulat o sinucidere, sau să indice pe autorul faptelor. Nimeni însă nu poate fi obligat să se apere. Dar nimeni nu poate fi învinovăţit din senin şi fără probe sau indicii”. Dacă s-ar fi luat în considerare această a treia ipoteză – spune apărarea – s-ar fi putut explica şi loviturile de revolver trase de la stângă spre dreapta, deci dintr-o singură direcţie.

 „Cineva a putut privi grupul acesta, arată apărarea, femeia şi bărbatul care dormeau alături şi tabloul a fost suficient ca să dezlănţuie drama. Se explică mai uşor în chipul acesta şi direcţia rănii acuzatei Arabela Armaşescu, pe care medicul legist nu o poate lămuri, în prima ipoteză. Veţi spune, domnilor juraţi, că tot ce v-am expus este verosimil, dar n-am făcut dovada că este şi adevărat. Desigur! Este o ipoteză însă în care toate elementele de fapt se coordonează de minune şi care nu prezintă lacunele celorlalte ipoteze. Sunt simple coincidenţe? Şi aceasta este posibil! Dar, din momentul în care atâtea ipoteze pot să aibă crezământ, se naşte dubiul şi nimeni nu mai are curajul de a se pronunţa hotărât pentru vinovăţia acuzatei. Nimeni nu poate afirma, cu o perfectă siguranţă, că numai versiunea Ministerului Public concordă cu adevărul şi nu veţi avea tăria morală de a întemeia un verdict de condamnare pe dibuirile acuzaţiei. Domnul procuror general a simţit greutatea invincibilă de a fixa probele sigure ale acuzaţiei sale şi a încercat să vă prindă în mrejele frumosului său talent. A voit să destrame toate fibrele sufletului uman, pentru a vă prinde în jocul unei analize în care fineţea se împletea de minune cu insinuarea. Astfel a reuşit, dar numai aparent, să înlăture ipoteza sinuciderii, susţinută de unii reprezentanţi ai apărării”.

Apărarea a mai invocat şi depoziţiile celor 80 de martori, aproape unanim (favorabile acuzatei, şi, mai ales, sistemul de intimidare a unor martori, ca Lenuţa Rădulescu, pe care parchetul a mers până la încercarea de a o aresta în ajunul depoziţiei ce urma să o facă în faţa Curţii.

În sfârşit, apărarea se situează (în ultimă analiză) în ipoteza acuzării, pentru a demonstra că, şi în acest caz, acuzata n-ar putea fi condamnată, deoarece nu poate fi considerată responsabilă de fapta săvârşită.

„Aţi fost foarte aspru, va spune apărarea, cu acuzata, domnule procuror general, n-aţi cruţat nici expresiile, nici cele mai crude reflecţii privitoare la crima pe care i-o imputaţi. Aţi pierdut din vedere că este vorba de o crimă pasională, iar nu de o crimă obişnuită, izvorâtă din cupiditate. Gr. Perieţeanu va dezvolta această teză a crimei pasionale, săvârşită într-o stare de tulburare, de deznădejde şi de dezechilibru, sprijinindu-şi susţinerile pe numeroase citate din tratatele de psihiatrie.

Apărarea încheie imputând procurorului general explozia violentă, crudă şi nedreaptă din peroraţia sa. Zadarnic va răspunde acesta la acuzaţia de a fi numit pe Arabela Armăşescu „soţie adulteră”, deşi ea nu era trimisă în faţa juraţilor pentru adulter, ci pentru crima săvârşită împotriva lui M.U.: „dacă este adevărat că nu mă priveşte viaţa intimă a unei femei, în genere, nu am însă dreptul să neglijez toate antecedentele, tot ce face parte din viaţa unei femei, atunci când ea se înfăţişează ca acuzată înaintea justiţiei. Şi aceasta pentru că ea nu vine înaintea judecăţii numai pentru a se discuta fapta pentru care este acuzată, ci pentru a fi privită această faptă în funcţie de toate elementele care au putut să o determine. Atunci când această femeie a făcut din viaţa ei particulară prilejul unui scandal public, care a ofensat societatea, care a tulburat-o, ea nu mai are dreptul să pretindă discreţie şi nici să se plângă că secretele ei au fost date în vileag cu ocazia judecării omorului pe care l-a înfăptuit” Şi zadarnic va aminti el juraţilor rolul social al pedepsei, spunând: „Se uită însă că rostul unei condamnări nu este acela de a se răzbuna în mod crud, fie chiar împotriva celui care a săvârşit o crimă. Rostul social al pedepsei trebuie să-l vedeţi – în primul rând – în nevoia de a reacţiona, din partea societăţii, de a reacţiona împotriva acelor fenomene periculoase pentru existenţa ei, cum este îndeobşte o crimă. Şi, dacă este dăunător pentru existenţa societăţii un asemenea fapt, mi se pare că este cu mult mai de plâns societatea, atunci când nu găseşte – în nevoia ei de a se apăra, în aspiraţiile ei către un ideal de dreptate – energia morală necesară pentru a reacţiona împotriva crimelor. Este nevoie, domnilor juraţi, de sancţiunii împotriva acelor care tulbură ordinea socială, de sancţiuni pe care le cer şi dreptatea, şi nevoia de a împiedica, printr-un exemplu, rătăcirile viitoare!”.

Juraţii se vor întoarce cu un verdict negativ: Arabela Armăşascu nu aste vinovată de crima pentru care a fost trimisă în faţa Curţii!