Curtea Supremă a interpretat instituția simulației actului civil, analizând efectele acesteia în raport cu validitatea convenției. În speță, o cotă-parte dintr-un apartament a fost donată de către un soț fiicei sale, în timp ce pe rol se afla litigiul de partaj al bunului cu celălalt soț. Reclamanta a invocat simulația absolută a donației și a cerut constatarea nulității absolute a contractului.
Prima instanță a admis acțiunea, a constatat faptul simulației contractului de donație și nulitatea absolută.
Curtea de Apel a respins apelul, menținând hotărârea primei instanțe. Curtea Supremă a admis recursul și a trimis cauza la rejudecare.
În motivarea soluției, Curtea s-a expus în urmărorul mod:
„42. În jurisprudența sa, Curtea Supremă de Justiție a subliniat că după modificările operate Codului civil în vigoare după 1 martie 2019, simulația nu mai este sancționată cu nulitatea absolută (a se vedea decizia nr. 2ra-874/23 din 20 noiembrie 2024, §73).
43. În consecință simulația nu atrage după sine nulitatea unei convenții, fiind supusă principiului neutralității simulației. Acest principiu poate fi exprimat prin următoarele două propoziții: „simulația nu face să fie nul ceea ce este valabil; ea nu face să fie valabil ceea ce este nul”.
44. În raport cu constatarea instanței de apel că neveridicitatea intenției de a dona atrage nulitatea contractului de donație, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție atestă o inconsecvență acesteia cu concluzia instanței de apel asupra nulității în calitate de efect al simulației. Or, nulitatea este o sancțiune care lovește actele juridice dorite de părți în mod real, dar încheiate în contradicție cu legea, ceea ce nu este cazul simulației, când actul nu este conceput de părți pentru a produce efecte juridice între ele, ci doar pentru a crea aparența unor raporturi juridice care, în realitate, nu există ori sunt diferite de acelea rezultând din actul aparent.„
Curtea concluzionează că simulația urmează să nu se mai supună nulității. În acest caz, reieșind din prevederile art. 1090 alin. (1) Cod civil, care ne spune că simulația nu produce efecte juridice între părți, în mod rezonabil, în loc de instituția nulității, ar urma să aplicăm pe cea a actului juridic ineficient. Or, art. 357 alin. (1) Cod civil, ne spune în următorul mod:
„Dacă, conform legii, actul juridic, fără a fi nul sau anulabil, nu produce, total sau parțial, efectele sale juridice, el este, în această parte, ineficient.”
Reținem că prin decizia din 20 noiembrie 2024, pronunțată pe marginea dosarului nr. 2ra-874/23, Curtea menționeză:
„73. Completul de judecată reține că efectul unui act juridic simulat (fictiv în termenii utilizați de Codul civil până la 1 martie 2019) îl reprezintă ineficiența acestuia. Totodată, remarcă că până la 1 martie 2019 ca efect era reglementată nulitatea absolută. Și, deși în esență ambele instituții (nulitatea și ineficiența) sunt similare după efecte prin faptul că-n ambele cazuri aceste acte nu pot fi invocate în raport cu terții pentru a se pretinde careva efecte juridice„
Astfel, din moment ce Curtea a statuat imposibilitatea aplicării nulității în cazul simulației, ar urma să aplicăm norma citată mai sus. În rezultat, avem de a face cu alte efecte asupra simulației, comparativ cu efectele care erau până la operarea modificărilor din 1 martie 2019.
Amintim că unul dintre efectele actului juridic declarat nul (art. 331 alin. (1) și (2) Cod civil) este anume efectul retroactiv pe care îl poartă, iar în rezultat sunt afectate toate rapoarte juridice ce au rezultat din actul respectiv, acesta fiind considerat invalid, iar ca urmare, orice drept dobândit în temeiul lui se consideră că nu au fost dobîndite pe acest temei. Pe de altă parte, actul simulat se consideră a fi în continuare valabil încheiat, problema ținând anume de efectele juridice pe care nu le realizează.
În continuare, dacă în cazul actului nul părțile nu mai dispun de vrun remediu, în cazul ineficienței – există. Astfel, art. 357 alin. (2) Cod civil prevede:
„Actul juridic devine eficient de îndată ce este înlăturat temeiul de ineficiență.”
Deci, ar rezulata că actul simulat poate deveni eficent odată cu înlăturarea neajunsului care a servit ca constatare a simulației.
Referitor la prescripție, chiar dacă atât acțiunea în constatare a nulității absolute, cât și ineficienței sunt imprescriptibile, acțiunile pentru aplicarea efectelor ineficienței se prescriu în 10 ani.
Rezultă că avem de a face cu un mecanism diferit de sancționare a actelor juridice simulate. Într-un caz, părțile urmăresc producerea efectelor juridice, dar prin încălcarea dispozițiilor legale imperative, actul este sancționat cu nulitatea, fiind lipsit de efecte încă de la încheiere. Iar în alt caz (simulația), părțile încheie în mod valabil un act juridic, însă intenționat nu doresc producerea anumitor efecte juridice, iar actul respectiv rămâne ineficient în măsura în care efectele nu se produc, fără a fi desființat retroactiv.
Sursă: https://t.me/practicaCSJ