Delincvența juvenilă rămâne una dintre cele mai complexe provocări ale sistemului de justiție, situată la intersecția dintre fragilitatea dezvoltării emoționale și influența mediului social. În spatele fiecărui comportament deviant se ascunde, adesea, o istorie de traumă, lipsă de atașament sigur și modele parentale inconsistente. În acest context, abordarea psihologică a minorilor aflați în conflict cu legea devine esențială pentru a înțelege nu doar actul infracțional, ci și mecanismele interioare care îl generează.

Despre dimensiunile profunde ale reabilitării și despre felul în care psihoterapia poate transforma impulsul agresiv în reflecție și comportamentul reactiv în alegere conștientă, am discutat cu Ina Vutcariov, psihoterapeut în cadrul proiectului „Cadru multidisciplinar de reintegrare pentru minorii aflați în conflict cu legea”, implementat de Fundația Regina Pacis în parteneriat cu Administrația Națională a Penitenciarelor și cu sprijinul Asociației Renovabis din Germania.

Cum pot fi concepute intervențiile psihologice și educaționale pentru adolescenții delincvenți astfel încât să stimuleze schimbarea reală a gândirii și a reacțiilor impulsive sau agresive?

Intervențiile psihologice și educaționale destinate adolescenților delincvenți trebuie concepute ca procese complexe de restructurare cognitivă și de recalibrare afectiv-comportamentală, ancorate în înțelegerea profundă a etapelor de dezvoltare neuropsihologică specifice vârstei.

Adolescența reprezintă un moment de plasticitate cerebrală majoră, în care sistemul limbic (sediul emoțiilor și al impulsurilor) este mult mai activ decât cortexul prefrontal, responsabil de controlul inhibițiilor și de anticipare a consecințelor. În acest context, conduita delincventă nu poate fi privită exclusiv ca o expresie a devianței morale, ci ca o manifestare a unei arhitecturi cerebrale încă nefinalizate, expusă influenței mediului și lipsei modelelor de autoreglare.

O intervenție eficientă trebuie, prin urmare, să îmbine dimensiunea psihoterapeutică cu cea formativă, urmărind nu doar reducerea comportamentului antisocial, ci transformarea modului de gândire care îl alimentează. Programele centrate pe analiza relației cauză-consecință, pe identificarea beneficiilor și costurilor deciziilor, oferă adolescenților o experiență de învățare reflexivă, prin care aceștia încep să perceapă libertatea de alegere ca pe o responsabilitate și nu ca pe o armă a sfidării. ,,Dreptul de a alege” devine, astfel, nucleul simbolic al schimbării – conștientizarea faptului că fiecare opțiune comportă o pierdere sau un câștig, iar echilibrul între acestea reflectă gradul de maturizare emoțională.

Rolul adultului – fie el psihoterapeut, formator sau consilier – nu este acela de a impune norme, ci de a oferi o prezență constantă și predictibilă, capabilă să reziste provocării și retragerii adolescentului. În spatele atitudinii distructive se află adesea nevoia profundă de atașament sigur, de validare și de încredere în propria capacitate de reparație. Relația terapeutică devine, astfel, primul model de legătură autentică, ce demonstrează adolescentului că poate conta pe un adult fără a fi judecat sau abandonat.

Adevărata schimbare nu este rezultatul constrângerii, ci al învățării continue, susținute de constanța relației terapeutice, de exercițiul conștient al alegerii și de reconstrucția treptată a sinelui interior.

În ce mod influențează atașamentul nesigur și stresul trăit în copilărie tendința adolescenților de a adera la grupuri sau modele delincvente?

Atașamentul nesigur și stresul cronic trăit în copilărie constituie factori determinanți în conturarea predispoziției adolescentului spre conduită delincventă și spre aderarea la grupuri cu valori deviante. Numeroase studii din neuropsihologie și teoria atașamentului arată că experiențele timpurii de neglijență, respingere sau inconsecvență afectivă pot modela în profunzime rețelele neuronale responsabile de reglarea emoțională, empatie și încredere interpersonală. Lipsa unei baze sigure în relația cu figurile parentale determină internalizarea unui model relațional anxios sau evitant, în care lumea este percepută ca imprevizibilă, iar ceilalți ca potențiale surse de durere sau de abandon.

Pe acest fond de vulnerabilitate afectivă, adolescentul caută, instinctiv, apartenență și protecție într-un alt tip de structură – grupul delincvent – care înlocuiește simbolic familia lipsă sau inconsecventă. Grupul oferă validare, sens de identitate și solidaritate emoțională, chiar dacă pe fundamente disfuncționale. Valorile sale – puterea, sfidarea, loialitatea necondiționată – devin repere substitutive care compensează eșecul experienței primare de atașament. Astfel, aderarea la un grup delincvent nu exprimă doar devianță socială, ci și o formă de adaptare afectivă la o lume percepută ca ostilă și lipsită de coerență emoțională.

Factorii genetici pot accentua vulnerabilitatea prin influența asupra reactivității sistemului, ceea ce sporește impulsivitatea și nevoia de stimulare. Însă mediul de referință timpuriu – familia, îngrijitorii, cercul social apropiat – are o pondere decisivă în configurarea tipului de răspuns comportamental.

Un copil crescut într-un climat de haos afectiv, lipsit de predictibilitate și control, dezvoltă adesea o stare de alertă permanentă care, în adolescență, se poate transforma în agresivitate reactivă sau retragere ostilă.

În momentul pubertății, când nevoia de identitate devine acută, aceste carențe relaționale se reactivează. Grupul delincvent oferă o iluzie de coeziune și un scenariu de control asupra unei lumi imprevizibile: prin sfidare și risc, adolescentul recuperează sentimentul de putere pierdut în copilărie. Apartenența devine, astfel, un răspuns la traumă, nu o alegere liberă.

Prin urmare, intervențiile psihologice trebuie să țintească nu doar comportamentul de suprafață, ci și structura afectivă a atașamentului. Reconfigurarea acesteia presupune reconstrucția treptată a încrederii, prin relații terapeutice sigure, medii stabile și experiențe corective de validare. Doar prin reînvățarea încrederii și a valorii personale, adolescentul poate renunța la ,,familia” fals protectoare a grupului delincvent și își poate redobândi autonomia identitară.

Cum poate analiza comportamentală ajuta la identificarea momentelor critice care duc la comportamente infracționale și la construirea unor intervenții preventive eficiente?
Analiza comportamentală a adolescentului delincvent nu poate fi separată de înțelegerea sistemului familial care l-a generat. Din perspectiva psihologiei sistemice, comportamentul deviant al minorului reprezintă adesea simptomul vizibil al unei disfuncționalități relaționale mai profunde, un ,,mesaj” al dezechilibrului afectiv transmis transgenerațional. Copilul devine, astfel, ,,dividentul” unui sistem familial tensionat, în care comunicarea este substituită de conflict, iar controlul parental oscilează între absență și autoritarism.

În aceste contexte, analiza comportamentală trebuie să se concentreze nu doar asupra simptomului – agresivitatea, opoziția, refuzul autorității – ci asupra matricii de relații care îl alimentează.

Minorii cu tulburări de opoziție, cu deficit de atenție și impulsivitate crescută manifestă, adesea, o incapacitate de a tolera frustrarea și un prag extrem de scăzut al auto-controlului. Ei nu dispun de mecanisme interne stabile de reglare emoțională, pentru că nu le-au putut interioriza din relațiile primare. În absența unui model de adult coerent, predictibil și conținător, copilul învață că puterea se afirmă prin dominare, nu prin argument, iar vulnerabilitatea se ascunde sub agresiune.

Momentul deciziei infracționale, aparent spontan, este, în realitate, rezultatul unui traseu predictibil: impuls, stimul, descărcare. Copilul reacționează, nu decide; acționează, nu anticipează. Consumul de substanțe, frecvent asociat acestor structuri de personalitate, accentuează deficitele de atenție și reduce și mai mult capacitatea de inhibiție, amplificând comportamentele distructive.

Pentru specialistul clinician și terapeutul implicat în reabilitare, provocarea majoră constă în a converti acest mecanism reactiv într-un proces reflexiv. Intervenția psihologică trebuie să fie una de cizelare a impulsurilor, nu prin constrângere, ci prin restructurarea cognitivă și prin reconstrucția sistemului de semnificații. Minorul trebuie învățat să recunoască ,,momentul critic” – acel spațiu dintre impuls și acțiune – și să introducă acolo o alegere conștientă.

Totuși, niciun demers terapeutic nu poate fi eficient dacă nu include dimensiunea familială. Psihologia sistemică afirmă că simptomul copilului nu dispare decât atunci când întregul sistem din care acesta face parte este vindecat. În absența unei transformări a dinamicii familiale, reabilitarea minorului rămâne provizorie. De aceea, este esențial ca și părinții să fie implicați în procesul terapeutic – pentru a învăța la rândul lor să își repare propriile tipare disfuncționale și să devină suport emoțional pe care copilul nu l-a avut.

Terapeutul are, astfel, o funcție dublă: una clinică, de intervenție asupra simptomului individual și una sistemică, de reechilibrare a rețelei relaționale din care acesta provine.

Analiza comportamentală, în această optică, nu mai este doar o metodă de descriere a actului infracțional, ci un instrument de reconstrucție umană. Ea oferă specialiștilor posibilitatea de a identifica nu doar unde s-a produs ruptura, ci de ce, și, mai ales, cum poate fi reparată.

Cum pot fi gândite programele de dezvoltare personală astfel încât să funcționeze continuu – de la detenție până în perioada de probațiune – și să prevină recidiva?

Reintegrarea socială a minorilor și tinerilor care au trecut prin detenție nu poate fi concepută ca o intervenție punctuală, ci ca un proces sistemic, continuu și stratificat, care îmbină dimensiunea psihologică, familială și juridică într-un format coerent. Experiența clinică și datele empirice arată că întreruperea intervenției la momentul eliberării echivalează cu o recidivă latentă. De aceea, programele de dezvoltare personală trebuie să fie gândite ca o linie de continuitate – de la detenție la probațiune – menținând aceeași viziune terapeutică și același fir al lucrului asupra identității personale.
În centrul acestei construcții trebuie plasat copilul care, adesea, nu este doar produsul propriilor alegeri, ci și ,,dividentul” relațiilor familiale tensionate. Diagnosticul de deficit de atenție, impulsivitatea și tulburarea de opoziție nu reprezintă simple etichete clinice, ci indicii ale unui dezechilibru sistemic mai amplu, în care familia, adesea nerezolvată emoțional, își proiectează fracturile asupra copilului. De aceea, tratamentul nu poate viza exclusiv individul, părinții trebuie incluși în procesul terapeutic, pentru a înțelege mecanismele relaționale care au generat haosul comportamental al minorului. Psihologia sistemică impune aici un principiu cardinal: copilul nu poate fi vindecat într-un mediu bolnav, iar terapia trebuie să repare conexiunile deteriorate ale întregului sistem familial.

În plan comportamental, copilul cu tulburare de opoziție și tendințele agresive față de cei mai slabi, impulsiv și refractar la autoritate, nu poate fi modelat prin sancțiune sau constrângere. El trebuie învățat să-și cizeleze impulsurile, să-și construiască mecanisme interne de control și să dobândească sentimentul responsabilității personale. Acest proces implică o intervenție terapeutică complexă, în care specialistul devine mai degrabă un artizan al echilibrului decât un corector de deviații. Prin exerciții de reflecție, prin antrenarea pauzei decizionale și prin restructurarea gândurilor justificate de agresiune, copilul începe să perceapă consecința și să internalizeze limita.

Această reconstrucție psihologică trebuie dublată de un cadru instituțional care oferă continuitate și protecție în momentele de tranziție. De la detenție, minorul trebuie condus spre programe de reinserție socială și formare profesională, apoi spre un mediu de tip ,,halfway house”, care să-i asigure sprijin locativ și mentorat constant. Angajarea devine parte a terapiei, nu o simplă formalitate. În paralel, serviciile de probațiune trebuie să acționeze nu doar ca instrumente de control, ci ca extensii ale sprijinului terapeutic, urmărind obiective clar definite și evaluabile.

Un astfel de model gravitează în jurul ideii de continuitate și responsabilitate partajată. Specialistul și terapeutul colaborează cu familia, cu probațiunea, cu angajatorii și cu rețeaua comunitară, formând un ecosistem de sprijin care înlocuiește vidul relațional al copilului.

Reeducarea devine, în acest sens, o reconstrucție a identității și o rearanjare a relațiilor dintre individ și sistemul său de apartenență. Numai prin această abordare gravitațională, în care psihologia se împletește cu dreptul și cu etica socială, putem vorbi despre o veritabilă reintegrare, nu despre o simplă revenire la libertate.

Cum influențează adaptarea la mediul penitenciar dezvoltarea identității morale și a sistemului de valori al tinerilor? Ce intervenții pot reorienta acest proces spre repere pro-sociale?

Adaptarea tinerilor la mediul penitenciar constituie un proces psihologic complex, care, departe de a reprezenta doar o ajustare la reguli instituționale, afectează în profunzime structura identității, sistemul valoric și percepția de sine. Spațiul închis, constrângeri de deplasare, competiție latentă pentru autoritate, devine un cadru de remodelare cognitivă și emoțională. În lipsa unui suport terapeutic și educațional consistent, această adaptare se transformă într-un mecanism de supraviețuire care, în loc să faciliteze reabilitarea, consolidează mecanismele de apărare disfuncționale.

Pentru tinerii aflați în detenție, adaptarea la regulile mediului de detenție poate fi resimțită ca o formă de auto-apărare identitară. Într-un spațiu unde vulnerabilitatea este percepută drept slăbiciune, iar controlul și dominarea asigură siguranța, valorile morale autentice – empatia, cooperarea, onestitatea – sunt treptat înlocuite de pseudo-valori ale forței, sfidării și neîncrederii. În plan psihologic, acest proces echivalează cu o reconfigurare defensivă a sinelui, în care tânărul își redefinește propriul rol pentru a corespunde normelor grupului și pentru a evita excluderea. Astfel, în locul unui model de dezvoltare personală centrat pe responsabilitate, se instalează unul al rezistenței și al supraviețuirii.

De-a lungul timpului, această acomodare forțată la reguli rigide și interacțiuni tensionate produce o internalizare inconștientă a ideii că autoritatea trebuie contestată, iar cooperarea cu sistemul este sinonimă cu vulnerabilitatea. Pe termen lung, consecința este formarea unei identități reactive, fragmentate, în care tânărul rămâne prins între nevoia de autonomie și incapacitatea de a relaționa sănătos cu normele și valorile sociale.

Pentru a contracara aceste efecte, intervențiile trebuie să fie centrate pe reconstrucția sistemului de sens și de repere interioare. În locul conformării pasive la regulile instituției, tânărul trebuie ghidat spre o internalizare activă a valorilor pro-sociale, prin experiențe concrete care le demonstrează utilitatea și sensul. Programele educaționale și terapeutice trebuie să-l ajute să înțeleagă că libertatea interioară nu se câștigă prin opoziție, ci prin auto-control și discernământ.

Terapia cognitiv-comportamentală, combinată cu activități reflexive – cum ar fi jurnalul de viață, teatrul psihologic, mentoratul individual sau proiectele de voluntariat – permite reconstruirea narațiunii personale dintr-o perspectivă de sens și de responsabilitate. Tânărul învață să-și reinterpreteze trecutul nu ca stigmat, ci ca lecție și să-și proiecteze viitorul în termeni de contribuție, nu de revanșă.

În paralel, intervențiile educaționale trebuie să depășească transmiterea mecanică de cunoștințe și să devină un exercițiu de reconectare cu realitatea socială. Activitățile colaborative, formarea profesională cu aplicabilitatea concretă și implicarea în proiecte comunitare pot transforma mediul carceral într-un spațiu de formare identitară pozitivă.

În esență, reorientarea dezvoltării morale a tinerilor din detenție presupune substituirea logicii de supraviețuire cu cea a sensului. Nu prin constrângere, ci printr-un proces educațional și psihologic care îi redă tânărului demnitatea alegerii conștiente și sentimentul apartenenței la un sistem de valori reale. Numai atunci adaptarea nu va mai fi o formă de defensă, ci un pas autentic spre reconstrucția sinelui și reintegrarea socială.

Din reflecție la acțiune: implementarea intervențiilor integrat

În cadrul proiectului implementat de Fundația Regina Pacis[1], intervenția asupra minorilor aflați în conflict cu legea combină formarea profesională cu suportul psihologic. Astfel, adolescenții aflați în detenție beneficiază de cursuri profesionale care le permit dobândirea unei meserii și dezvoltarea abilităților practice necesare reinserției sociale, dar și de sesiuni de consiliere individuală și de grup, menite să îi ajute să-și gestioneze emoțiile, să-și înțeleagă comportamentele și să dezvolte strategii de rezolvare a conflictelor într-un mod constructiv.

[1] Cadru multidisciplinar de reintegrare pentru minorii aflați în conflict cu legea