În perioada 17–19 decembrie 2025, Curtea Supremă de Justiție a emis trei decizii relevante, după cum urmează:
I. Remunerarea muncii suplimentare și de noapte nu este condiționată de ordinul angajatorului de atragere la muncă suplimentară
În speță, un angajat al unui penitenciar a cerut în instanță achitarea salariului restant, susținând că a prestat muncă suplimentară și muncă pe timp de noapte, însă a fost remunerat doar la tariful obișnuit. În susținerea cererii, acesta a prezentat tabelele de pontaj și evidență a timpului de muncă, eliberate chiar de administrația angajatorului.
Angajatorul a invocat în apărare lipsa unui ordin privind atragerea salariatului la muncă suplimentară și de noapte. Curtea Supremă de Justiție a dat câștig de cauză angajatului.
Motivarea CSJ:
„77. În opinia Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție, instanța de apel a dat o interpretare eronată normelor de drept material incidente, reținând în mod greșit că lipsa ordinelor de atragere la muncă suplimentară exclude obligația angajatorului de a remunera reclamantul pentru munca suplimentară și cea de noapte. Or, obligația emiterii ordinelor de atragere la muncă suplimentară, prevăzută de art. 104 alin. (7) din Codul muncii, incumbă exclusiv angajatorului și are rolul de a asigura legalitatea organizării muncii, dar nicidecum nu condiționează nașterea dreptului salariatului la remunerarea muncii suplimentare deja prestate.”
„79. Astfel, neemiterea ordinelor de atragere la muncă suplimentară a reclamantului constituie o omisiune imputabilă exclusiv angajatorului, iar acceptarea contrariului ar echivala cu recunoașterea posibilității ca angajatorul să 14 beneficieze de propria culpă și să eludeze plata drepturilor salariale prin simpla omisiune de a-și îndeplini propriile obligații legale. Acest fapt este inadmisibil într-un stat de drept și contrar principiilor bunei-credințe, echității și protecției salariatului, principii care guvernează raporturile de muncă.”
II. Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu. La constatarea nulității, instanța este obligată să verifice buna-credință a dobânditorilor.
În cauza dată, la 24 iulie 2008, LM în calitate de vânzător a încheiat contractul de vânzare-cumpărare asupra a două terenuri agricole către cumpărătorul TB. Contractul nu a fost înregistrat în Registrul bunurilor imobile (RBI).
La 28 iunie 2016, același LM a înstrăinat din nou aceleași terenuri agricole către OS. Contractul a fost înregistrat în RBI. La 19 iulie 2016, OS a vândut subsecvent terenurile agricole către NM. Contractul a fost înregistrat în RBI. Primul cumpărător [TB] solicită „anularea” contractelor din 28 iunie și 19 iulie 2016.
Prima instanță a respins acțiunea reclamantei. Curtea de Apel a admis apelul declarat de TB și a constatat nulitatea absolută a contractelor subsecvente. Relevant este faptul că, deși în dispozitiv a fost reținută nulitatea absolută, Curtea de Apel a invocat în motivare și existența dolului, viciu de consimțământ sancționat cu nulitatea relativă.
Curtea Supremă de Justiție a admis recursul depus de NM (ultimul cumpărător).
Motivarea CSJ:
Cu privire la disponibilitatea în drepturi și deosebirea dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă:
„74. Din analiza deciziei contestate rezultă că instanţa de apel a procedat la anularea actelor juridice prin aplicarea concomitentă atât a nulității absolute şi anume că acestea contravin normelor imperative, că au fost încheiat cu intenția de a ascunde un alt act juridic, cât și a nulității relative şi anume acte juridice încheiate prin dol
75. Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie evidențiază că potrivit principiilor generale ale dreptului civil și cadrului normativ aplicabil, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, precum și de instanță din oficiu, întrucât protejează un interes general și ordinea publică. În schimb, nulitatea relativă are un caracter eminamente personal, putând fi invocată exclusiv de partea al cărei consimțământ a fost viciat sau al cărei interes privat este ocrotit, prin urmare, ea nu poate fi ridicată din oficiu de instanță.”
„78. Instanţa de recurs conchide că intervenția instanței de apel dincolo de limitele investirii reprezintă o aplicare discreționară și nelegală a normelor de drept material.”
Cu privire la buna-credință al cumpărătorului subsecvent:
„80. Instanţa de apel urma să determine dacă ultimii cumpărători ai terenurilor cu destinație agricolă […] sunt de bună-credinţă sau, dimpotrivă, de rea-credinţă, or, această împrejurare are un caracter determinant în soluționarea cauzei și în efectele juridice ale nulității.
81. Buna-credinţă subzistă atunci când dobânditorul nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască viciile actelor juridice anterioare sau lipsa dreptului vânzătorului. În schimb, reaua-credinţă se reţine atunci când se dovedește că dobânditorul a cunoscut cauza de nulitate, neregularităţile titlului ori existenţa unor litigii, sau când acesta a ignorat în mod nejustificat indicii evidente privind incertitudinea dreptului de proprietate. Stabilirea bunei sau relei-credinţe trebuie realizată atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv, raportat la diligenţa minimă pe care un cumpărător prudent ar fi exercitat-o în circumstanţe similare.”
„84. Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că această omisiune afectează însăși legalitatea soluției, întrucât instanţa nu poate anula un contract de vânzare-cumpărare fără a stabili dacă dobânditorul final beneficiază sau nu de protecția juridică a bunei-credinţe. Prin urmare, decizia instanței de apel este prematură, insuficient fundamentată și pronunţată cu aplicarea eronată a legii.”
III. Sarcina probei incumbă celui care afirmă, nu celui care neagă. Netemeinicia pretențiilor poate fi invocată prin referință, fără a fi necesară acțiunea reconvențională
În cauză, reclamanta a solicitat încasarea contravalorii unor servicii, prezentând în susținerea acțiunii contractul de prestări servicii, un act de verificare semnat unilateral și facturi fiscale care nu erau semnate de pârâtă.
Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată. Curtea de Apel a casat hotărârea primei instanțe și a admis acțiunea. Curtea Supremă a admis recursul, a casat decizia Curții de Apel și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Motivarea CSJ:
„69. Potrivit art. 123 alin. (6) din Codul de procedură civilă, faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsură în care cealaltă parte nu le-a negat.
70. Per a contrario, faptele invocate de către o parte și care sunt negate de cealaltă parte, rămân în obligația părții care le invocă de a fi probate.”
„76. După cum a fost subliniat în jurisprudența Curții Supreme de Justiție, în mod evident, nu se poate aștepta de la pârât să probeze un fapt negativ – și anume că nu a beneficiat de marfă sau de un serviciu – în condițiile în care reclamantul este cel care pretinde livrarea și prestarea, în consecință, îi revine sarcina exclusivă de a dovedi acest fapt (decizia 2ra-875/23, §40). „
„78. Instanța de recurs apreciază critic considerațiunile Curții de Apel Chișinău și relevă că, în general, prin contract se poate proba doar existenţa și întinderea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților nu, însă, și executarea efectivă a acestora. Asumarea unei obligații contractuale nu echivalează cu dovada executării ei ulterioare, iar instanța de judecată urma să determine corect obiectul probațiuni – verificarea executării în fapt a contractului.”