Guzun Alexei

INTRODUCERE

Cu titlu introductiv, prezentul articol își propune să ofere o perspectivă orientată spre reflectarea jurisprudenței în materia defăimării. Scopul principal constă în realizarea unei sinteze care să poată fi valorificată în mod efectiv.

Pentru început, asemănător altor aspecte ale dreptului contemporan, cel mai vechi fundament juridic doctrinar al defăimării în Europa se regăsește în dreptul roman, prin delictul numit injuria. Totuși, definiția iniuria nu era foarte clară în dreptul roman, aceasta depindea de context. În primul rând, iniuria se referea în general la absența dreptului (sine iure), de asemenea, iniuria semnifica și imoralitatea. Acesta cuprindea o gamă de comportamente delictuale care erau considerate contrare bunelor moravuri (contra bonos mores).

Dreptul roman prevedea posibilitatea de a recurge la actio iniuriarum, care era o acțiune în justiție intentată împotriva iniuria. Această acțiune proteja inițial interesele juridice asupra corpului (corpus). Cu toate acestea, în epoca clasică, fusese extinsă la protejarea reputației (fama) și a demnității (dignitas). Juriștii romani au construit această arhitectură juridică care în primul rând proteja „sinele interior”. Aceștia acordau protecție juridică împotriva discursurilor defăimătoare, insultelor, blestemelor sau oricăror alte tipuri de abuzuri verbale care puteau dăuna sinelui interior al victimei.

Totuși, în prezent, legiuitorul nostru face o distincție între defăimare și injurie. Referitor la defaimare, art. 2 din Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare (LLE) ne oferă următoarea definiție:

“răspîndire a informaţiei false care lezează onoarea, demnitatea şi/sau reputaţia profesională a persoanei”

Se conturează necesitatea de a oferi unele explicații inclusiv cu privire la noțiunile de onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională. Astfel,  prin hotărârea explicativă a Plenului CSJ nr. 7 din 24.12.2012 cu privire la practica aplicării LLE, Curtea a precizat că instanţele urmează să ofere următoarele aprecieri:

-Onoarea – este respectul și aprecierea pe care o persoană le primește din partea societății, id est, modul în care ceilalți văd și evaluează calitățile și comportamentul unei persoane. 

-Demnitatea – este respectul de sine al unei persoane, cum ea însăși se vede și se apreciază, bazat pe percepția societății. 

-Reputația profesională – modul în care calitățile și competențele profesionale ale unei persoane sunt recunoscute și apreciate de societate.

Prin urmare, după cum s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție (CSJ) în practica sa, orice atingere adusă demnităţii şi reputaţiei persoanei, o expune pe aceasta excluderii într-o măsură mai mare sau mai mică din sfera relaţiilor sociale, iar lezarea onoarei presupune că persoana simte schimbarea opiniei societății despre sine (a se vedea Decizia nr. 2ra-2420/16 din 21 decembrie 2016 a CSJ, pag. 10).

Nu în ultimul rând, trebuie de precizat că în materia dreptului de exprimare se impune a face o distincție dintre declarațiile de fapt și judecățile de valoare. Dacă aspectul primelor poate fi dovedit, cele din a doua categorie nu se supun la demonstrarea exactității lor. Obligația probei este așadar imposibilă pentru judecățile de valoare și încalcă însăși libertatea de opinie (a se vedea Ghidul privind art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului,  pct. 185 și 186). În acest context, LLE oferă următoarea explicație: 

“opinie, comentariu, teorie sau idee care reflectă atitudinea faţă de un fapt, a cărei veridicitate este imposibil de dovedit”

Acest aspect nu constituie o simplă categorizare doctrinare, or, în cazul în care instanțele greșit califică aceste aspecte, se aduce atingere iminentă dreptului la liberă exprimare. Or, după cum s-a expus CSJ prin Decizia nr. 2ra-567/20 din 3 iunie 2020:

“Nimeni nu poate fi chemat în judecată conform legilor cu privire la defăimare pentru exprimarea unei opinii. (…) Acolo unde o judecată de valoare se bazează pe fapte, ea nu trebuie considerată defăimătoare atât timp cît faptele sunt rezonabil de exacte şi comunicate cu bună credință şi cât judecata de valoare nu are intenția de a conduce la o concluzie falsă, chiar dacă aceasta este posibilă.”

Tosuși, se impun anumite cerințe și pentru judecățile de valoare (a se vedea Decizia nr. 2ra-925/18 din 7 noiembrie 2018):

„orice declarație, chiar şi atunci când constituie o judecată de valoare, trebuie să fie susținută de un substrat factologic suficient, în caz contrar ea va avea o natură excesivă”

De asemenea, chiar dacă CSJ recunoaște că exercitarea libertății de exprimare presupune anumite obligații și responsabilități, ce sunt de o importanță majoră în cazul atacului asupra reputației persoanelor, totuși, înainte de a afirma dacă suntem sau nu în prezența defaimării, se impune următorul test (a se vedea Decizia nr. 2rac-136/15 din 1 iulie 2015):

„Astfel, pentru a se stabilit dacă a fost defăimată reputația profesională în raport cu libertatea de exprimare prin prisma standardelor CEDO, este necesar de a fi aplicată procedura triplului test și a verifica dacă ingerința în libertatea de exprimare este prevăzută de lege, dacă are un scop legitim și dacă este necesară într-o societate democratică.”

ASPECTE PRACTICE

Imunitatea în cauzele cu privire la defăimare

Trebuie de menționat că art. 8 din LLE impune o imunitate cu privire la o anumită categorie de subiecți. Acest lucru fiind explicat prin necesitatea ca, în anumite circumstanţe, unele persoane să aibă un discurs absolut liber. Astfel, art. 8 prevede:

“Nu poate fi intentată o acţiune cu privire la defăimare pentru declaraţia făcută:
a) de către Preşedintele Republicii Moldova şi deputaţii în Parlament în exercitarea mandatului;
b) de către participanţii la proces, inclusiv martorii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cadrul urmăririi penale sau al unui proces judiciar;
c) în cererile, scrisorile sau plîngerile cu privire la încălcarea drepturilor şi a intereselor legitime, expediate autorităţilor publice pentru examinare.”

Prin urmare, în cazul preşedintelui Republicii Moldova şi deputaţilor în Parlamentul Republicii Moldova le este acordată imunitate în cauzele privind defăimarea. Însă imunitatea se referă doar la discursurile ce ţin de exercitarea mandatelor. Prin “exercitarea mandatului” urmează a fi înţeleasă exercitarea atribuţiilor funcţionale, şi nu durata mandatului pentru care au fost aleşi (a se vedea în acest sens hotărârea Curţii Constituţionale nr.8 din 16 februarie 1999). Deşi uneori este greu de a distinge cînd defăimarea nu este făcută în exercitarea mandatului, contextul, conţinutul, scopul şi momentul în care este făcută declaraţia vor uşura această sarcină. Astfel, o declaraţie făcută în şedinţa Parlamentului sau în cadrul unui discurs oficial va fi una în exercitarea mandatului. Dacă însă e vorba de o sărbătoare cu caracter privat sau un interviu care se referă la aspecte ce nu ţin de atribuţiile funcţionale, nu putem vorbi de “exercitarea mandatului”. Astfel de imunităţi nu contravin dreptului de acces la justiţie garantat de art.6 CEDO.

Cît priveşte categoria de relaţii prevăzută la lit.c) a art.8 din lege, se menţionează că aceasta se referă la toate tipurile de adresări (cereri, scrisori, plângeri etc.) către autorităţi pentru a examina şi soluţiona diferite aspecte legate de încălcarea unor drepturi şi interese legitime. În acest scop este irelevant dacă scrisoarea a fost satisfăcută sau nu.

Totuși, privitor la aplicabilitatea art. 8 lit. c), trebuie de evidențiat că este inter legat de natura informației din conținutul unor astfel de adresări către autoritățile publice. În practica națională, pe marginea acestui aspect, s-a stabilit că acest tip de imunitate poartă un caracter relativ. Astfel, prin Decizia nr. 2r-1453/25 din 3 noiembrie 2025 (a se vedea pag. 6-7), Curtea de Apel Centru  a stabilit că în momentul în care cele imputate prevăd acuzații de natură să prejudicieze demnitatea ori reputația profesională a unei persoane, fără careva argumente convingătoare în acest sens, persoana în cauză nu mai poate beneficia de protecția normei date: 

“Aici, instanța de recurs relevă că dispozițiile menționate instituie o imunitate relativă, nu absolută, pentru declarațiile adresate autorităților publice, în măsura în care acestea sunt făcute cu bună-credință și în scopul legitim de protejare a unor drepturi sau interese proprii. În momentul în care conținutul unei plângeri depășește cadrul firesc al unei sesizări și conține expresii sau acuzații de natură să prejudicieze demnitatea ori reputația profesională a unei persoane, fără un suport factologic suficient, aceste afirmații nu se mai bucură de protecția conferită de lege.”

În cauza citată, Curtea de Apel Centru a concluzionat că instanța de fond a interpretat în mod formal și eronat dispozițiile art. 8 lit. c), echivalând orice plângere adresată unei autorități publice cu un act automat protejat de imunitate. În rezultat, aceasta a dispus casarea încheierii instanței de fond de refuz a primirii cererii de chemare în judecată.

O poziție asemănătoarea a fost adoptată și-n Decizia nr. 2a-4385/21 din 2 noiembrie 2022. Prin urmare, Curtea de Apel a statuat că imputarea unor afirmații defăimătoare, lipsite de careva suport factologic, privează de posibilitatea de a se afirma despre revendicarea unui drept propriu, în sensul art. 8 lit. c). Totodată, CSJ s-a pronunțat, prin Decizia nr. 2ra-2107/15 din 11 noiembrie 2015, asupra faptului că executarea dreptului constituțional la liberă exprimare, inclusiv prin petițiile adresate unor persoane de rang înalt, cu rea-credință și în scop de defăimare,  încalcă în mod direct dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale (a se vedea pag. 10 și 11 din decizie).

Totuși, această abordare nu este una uniformă. Or, prin Decizia nr. 2ra-479/19 din 17 aprilie 2019, CSJ a considerat că, chiar și în cazul unei plângeri penale formulate cu rea-credință, persoana poate beneficia de imunitatea prevăzută la lit. c):

“textul normei date se desprinde cu claritate că legiuitorul a stabilit o categorie de relaţii de ordinea răspândirii informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, ce se bucură de imunitate în raport cu procesele de defăimare, şi nu vor putea fi judecate prin prisma Legii cu privire la libertatea de exprimare”

În jurisprudența CtEDO s-au apreciat drept pasibile de răspundere juridică afirmațiile făcute în plângerile adresate autorităților. Astfel, în cauza Medžlis Islamske Zajednice Brčko and Others v. Bosnia and Herzegovina, din 27 iunie 2017, Curtea afirmă faptul că acuzațiile transmise unui număr limitat de funcționari ai statului nu elimină potențialul lor efect prejudiciabil asupra reputației profesionale (§ 105). Chiar și în cazul în care acuzațiile sunt comunicate prin corespondență privată, acest fapt nu conferă  o libertate complet nelimitată de a formula acuzații fără ca acestea să fie verificate. Obligația autorităților de a verifica asemenea acuzații nu poate fi considerată un substitut al obligației obișnuite de verificare a afirmațiilor cu caracter defăimător, chiar și atunci când acestea vizează funcționari publici (§ 109). Iar în rezultat, cel mai important factor, în opinia Curții, în astfel de cauze, care trebuie pus în balanță cu dreptul la libertatea de exprimare, îl reprezintă autenticitatea informațiilor transmise autorităților (§ 107). Curtea subliniază că, cu cât acuzația este mai gravă, cu atât este necesar un grad mai ridicat de diligență înainte de a o aduce la cunoștința autorităților competente (§ 115). În plus, Curtea oferă o importanță distinctă posibilității de a comenta acuzațiile care se aduc la cunoștința autorităților (§ 116).

Din aceste considerente, se impune o diligență din partea instanțelor naționale în momentul examinării aplicabilității imunității legale oferite de art. 8 din LLE, în special când spre examinare se află declarațiile făcute în cuprinsul unor adresării înaintare autorităților publice.

Totuși, în cazul primirii unei cereri de chemare în judecată din care reiese clar că declaraţiile au fost făcute în circumstanţele menţionate în art.8, urmează a fi refuzată primirea cererii în temeiul art.169 alin.(1) lit.a) CPC. În cazul în care judecătorul nu este sigur, acesta va pune cererea pe rol, va clarifica acest aspect ulterior şi, dacă va constata că imunitatea urmează a fi aplicată, va înceta prin încheiere procesul în temeiul art.265 lit.a) CPC.

Limita de admisibilitate a criticii

De menționat că în sensul art.10 din Convenţia Europeană, art.32 din Constituţia RM şi art.9 din LLE, persoanele particulare se bucură de un drept larg de a critica liderii politici, oficialităţile, guvernele şi instituţiile statale, dar nu se exclude posibilitatea răspunderii de ordin civil în cazul în care criticile lor sunt false din punct de vedere factologic sau sunt excesiv de ofensatoare. 

Limitele criticii acceptabile în adresa personalităţilor publice sau a organismelor guvernamentale sunt mai largi decât ale celei în adresa persoanelor particulare, şi, în general, sunt mai largi atunci când nu sunt criticate persoane nominalizate. În acest sens, CEDO s-a expus de nenumărate ori, ca exemplu, în cauza Lingens v. Austria (a se vedea pct. 42) din 8 iulie 1986, aceasta a reținut că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în ceea ce privește un politician decât în ​​ceea ce privește un individ privat. Spre deosebire de cel din urmă, primul se expune inevitabil și în mod conștient unui control atent al fiecărui cuvânt și acțiune a sa, atât din partea jurnaliștilor, cât și a publicului larg și, în consecință, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranță.

Într-un mod similar s-a expus și CSJ prin Decizia nr. 2ra-731/20 din 12 august 2020 (a se vedea pag. 10), iar prin Decizia 2ra-22/20 din 5 februarie 2020, aceasta a stipulat că:

“personalitățile politice, care se străduie să-şi impună opinia politică, prin însăși acest fapt, îşi exprimă acordul de a fi supuși aprecierilor publice şi criticii în mass-media.”

Pe marginea dialogului cu o persoană publică, categorie în care poate fi inclus inclusiv un academician, CSJ, prin Decizia nr. 2ra-567/20 din 3 iunie 2020, a precizat că:

“O persoană publică are dreptul la protecţia reputaţiei, chiar atunci când el nu acţionează ca o persoană privată, dar cerinţele acestei protecţii trebuie să cedeze în faţa intereselor unei discuţii deschise.”

Într-o ordinea asemănătoare, în cauza Castells v. Spania din 23 aprilie 1992 (a se vedea pct. 46), Curtea a statuat că  în privința guvernului, limitele criticii permise sunt mai largi chiar decât în raport cu un politician. Or, într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernării trebuie să fie supuse controlului atent nu numai al autorităților legislative și judiciare, ci și al presei și al opiniei publice. În plus, poziția dominantă pe care o ocupă Guvernul face necesar ca acesta să dea dovadă de reținere în recurgerea la proceduri legale, în special atunci când există alte mijloace pentru a răspunde atacurilor și criticilor nejustificate.

Totuși, în cadrul aceleași cauze, Curtea se expune asupra faptului că libertatea criticilor politice nu este, fără îndoială, de natură absolută. Un stat membru al Convenției poate impune anumite „restricții” sau „sancțiuni”, dar Curtea are sarcina de a se pronunța cu privire la compatibilitatea unor astfel de măsuri cu libertatea de exprimare consacrată de art. 10.

În mod asemănător, prin Decizia nr. 2ra-1368/23 din 19 noiembrie 2025, într-o cauză vizând declarațiile făcute de către un candidat la funcția de deputat în parlament, Curtea Supremă de Justiție a reținut:

“La caz, instanța de apel a reținut în mod abstract că reclamanta este persoană publică și trebuie să tolereze un grad mai mare de critică, însă nu a explicat în ce măsură declarațiile pârâtului, la care face referire reclamanta, se încadrează în limitele criticii politice admisibile și în ce măsură sunt depășite aceste limite, prin formularea unor acuzații verificabile de corupție și delapidare. Curtea Europeană a menționat în cauza A. c. Norvegiei (hotărârea din 09 aprilie 2009, § 66-67) că libertatea de exprimare în context politic este largă, dar nu acoperă afirmații factuale grave lansate fără fundament probatoriu.“

CSJ precizează că simplul fapt că un subiect este mediatizat în presă nu exonerează instanța de obligația de a verifica existența unui nucleu factologic minim, astfel cum impune art. 24 alin. (2) lit. b) din LLE. În astfel de cauze, instanțele au sarcina de a elucida și motiva dacă afirmațiile  pot fi calificate ca simple opinii politice sau constituie acuzații de fapt. În jurisprudența CtEDO, în special în cauzele Petrina c. României (§ 36-39) și Rubio Dosamantes c. Spaniei (§ 46-48), Curtea a stabilit că acuzațiile care sugerează comiterea unor infracțiuni sau acte de corupție nu pot fi reduse la „critici politice”, ci necesită un grad înalt de diligență și un suport factologic adecvat.

Potrivit jurisprudenței naționale, restabilirea persoanei în drepturi se va face doar dacă s-a constatat că informaţia este falsă, iar verificarea trebuie să se facă în raport cu momentul răspândirii acesteia. Acest fapt, potrivit art. 24 alin. (1) din LLE, trebuie dovedit de reclamant. De regulă, defăimătoare sunt considerate acele informaţii care relatează despre încălcarea legilor şi a normelor de convieţuire (normelor morale), şi astfel fac ca persoana să fie condamnată moral de opinia publică sau de unii indivizi în particular. Este de menţionat că, legislatorul nu concretizează care sunt informaţiile defăimătoare. Astfel, pentru că „defăimarea” este un fenomen relativ, stabilirea acesteia necesită o examinare minuţioasă, analiza riguroasă a argumentelor părţilor. Doar în cazul existenţei unor dubii rezonabile cu privire la caracterul defăimător al informaţiei, situaţia se va interpreta împotriva restricţionării libertăţii de exprimare (a se vedea Decizia nr.2ra-1124/20 a CSJ din 7 octombrie 2020).

Spațiul online

Pe marginea conflictelor din mediul online între persoane de drept privat, jurisprudența reține că afirmațiile care fac parte dintr-un schimb polemic de replici, generat de un conflict profesional anterior între părți, atunci când sunt făcute în contextul unei dezbateri publice pe o rețea de socializare, chiar și cu un limbajul dur și exagerat, trebuie analizate în contextul conflictului respectiv, iar în mod obișnuit, astfel de fapte nu depășesc limitele libertății de exprimare protejate de art. 10 din Convenție. În lipsă succesului de a demonstra că afirmațiile contestate ar fi lipsite de orice substrat factologic, pretențiile urmează a fi respinse. În acest sens, prin Decizia nr. 2a-2388/25 din 22 octombrie 2025 (cauza se află în ordine de recurs), Curtea de Apel Centru a menționat:

“Judecățile de valoare, chiar excesive sau ofensatoare, nu sunt susceptibile de probă, iar protecția reputației nu poate conduce la suprimarea dezbaterii publice, în special atunci când reclamantul are un rol activ în spațiul public și profesional.”

Priviror la afișele satirice

În jurisprudență s-a constatat că inclusiv afișele care ar purta un caracter umoristic sunt susceptibile de a fi catalogate drept defăimătoare în momentul în care natura lor depășește limitele rezonabile. Astfel, prin Decizia nr. 2ra-437/17 din 3 mai 2017, CSJ a concluzionat:

„Materialul probator anexat la actele cauzei, denotă incontestabil faptul că informaţia din afiş aduce atingere onoarei şi demnităţii reclamantei, utilizatorii paginii electronice asimilând acest personaj anume cu ea şi nu cu alte persoane. 

În susținerea concluziei date instanța de recurs reține că numele Domnicăi Cemortan a fost mediatizat larg în mai multe publicaţii, legate de naufragiul care a avut loc la data de 13 ianuarie 2012 cu nava de croazieră ,,Costa Concordia”, pe care se afla şi Domnica Cemortan, iar în presa naţională şi cea internaţională au figurat diferite informaţii legate de persoana ei. 

De altfel, afișul în esenţa sa constituie o publicitate la o eventuală producţie cinematografică din seria James Bond în stilul thriller-ului „A 007 Dalla Russia con amore”, care este asociat de public cu un film de acţiune cu scene erotice, în care în rolul principal ar apărea în sens imitativ Alfredo Lorenzo Ferrari şi Domnica Cemortan.

În consecinţă, afişul este orientat să atragă atenţia cititorilor din Italia, cât şi din Repubica Moldova, în contextul în care numele Domnicăi Cemortan este legat de naufragiul navei de croazieră ,,Costa Concordia”.

Context social 

Un alt element important pe care instanțele ar trebuie să îl aibă în vedere este contextul istoric, social și/sau politic, deoarece unele subiecte, prin natura lor, pot suscita un interes sporit al publicului. Excepție pot face exprimările cu caracter sarcastic sau umoristic, care trebuie apreciate în funcție de context. 

De exemplu, asocierea unei persoane cu o entitate sau organizație percepută negativ într-o societate poate avea un impact semnificativ asupra reputației acesteia. Deși presa are rolul și chiar datoria de a informa și de a alerta publicul atunci când apar suspiciuni privind, ca exemplu, abuzuri comise de aleși locali sau funcționari publici, formularea unor acuzații directe la adresa unor persoane identificate prin nume și funcție implică pentru jurnaliști obligația de a se baza pe o fundamentare factuală suficientă (a se vedea cauza Petrina c. României din 14 octombrie 2008, pct. 43-45). Or, astfel de cazuri reprezintă nu doar o problemă de speculaţie, ci o circumstanţă istorică, capabilă a fi demonstrată prin probe pertinente, iar afirmații de așa natură nu pot fi considerate doar judecăţi de valoare (a se vedea cauza Petrenco c. Moldovei din 30 martie 2010, pct. 65).

Trecutul istoric aparent își pune amprenta inclusiv în concluzionarea unor fapte ca fiind notorii și care nu necesită a fi dovedite, chiar dacă nu este cazul, iar logica ar impune o altă abordare. Astfel, în viziunea CSJ, KGB din fosta Uniune Sovietică era un oragn absolut în ce privește promovarea în funcțiile statului, or, prin Decizia nr. 2ra-1006/16 din 8 iunie 2016, aceasta a menționat:

„Or, faptul că în perioada sovietică nimeni nu putea acceda la funcţii de răspundere, inclusiv şi în calitatea de angajat al aparatului propagandistic al URSS fără a fi verificaţi de către organele KGB-ului, este un lucru cunoscut şi nu trebuie demonstrat. Controlul partidului şi ale organelor securităţii statului asupra societăţii în perioada sovietică era absolut.”

Mass-media 

Referitor la libertatea de exprimare a mass-media, aceasta se bucură de garanții suplimentare prevăzute de art. 11, alin. (3), art. 13 alin. (1), art. 28 alin. (2). Astfel, s-a statuat că stilul jurnalistic constituie o parte a comunicării ca formă de expresie, fiind astfel protejat, împreună cu conţinutul expresiei, iar exprimarea jurnalistică poate fi asezonată cu percepții personal-subiective sau cu formule nu întotdeauna adecvate, esențial fiind ca pentru a rămâne sub protecţia art. 10 din Convenţie, limbajul utilizat să nu fie subordonat unicului scop de a insultă, nefiind permis ca satira să conducă la mesaje jignitoare, la atacuri personale. Altfel spus, satira se menţine în limitele sferei licitului dacă respectă drepturile personalității şi, ca atare, trebuie să păstreze o anumită măsură şi mai ales, nu trebuie să se apeleze la această formă de exprimare cu intenţia de a prejudicia.

CEDO a consacrat în practica sa rolul proeminent al presei într-o societate democratică de a comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de interes public, în special în cauzele cu privire la politicieni de rang înalt (a se vedea cauza Flux c. Moldovei din 20 noiembrie 2007, pct. 32).

În cauza RISE Moldova și Sanduța c. Moldovei (2021) o organizație non-guvernamentală și jurnalistul Iurie Sanduța au fost considerați răspunzători pentru defăimare după publicarea unui articol care investiga legăturile financiare între o companie offshore și Partidul Socialist din Moldova înainte de alegerile prezidențiale din 2016. La data de 4 noiembrie 2016, PSRM a acționat în instanța de judecată atât RISE Moldova, cât și autorul investigației jurnalistice, Iurie Sanduța. Reclamantul a solicitat dezmințirea informației „mincinoase și denigratoare” care îi lezează „onoarea, demnitatea și reputația profesională”. Instanța de fond a considerat necesar să admită cererea de chemare în judecată în partea ce ține de dezmințirea informației care „lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională” a PSRM.

Ironia însă este că statuarea faptului că publicarea unei informații poate leza onoarea și demnitatea unui partid politic reprezintă un absurd juridic. Or, în cazul persoanelor juridice, poate fi vorba doar despre lezarea reputației profesionale. La fel, instanța da judecată a catalogat afirmațiile pe care pârâtul RISE Moldova nu le-a răspândit de fapt, însă pe care a fost obligat să le dezmintă, drept relatări „lipsite de substrat factologic și care nu corespund realității”.

Curtea a concluzionat că dreptul reclamanților a fost încălcat din cauza răspunderii inițiale pentru defăimare (restricție nejustificată asupra dreptului de a se exprima liber) subliniind că instanțele interne nu au efectuat un exercițiu adecvat de echilibrare între protecția reputației și libertatea de exprimare.

Prejudicierea numelui 

Dacă mesajele defăimătoare nu se limitează la activitatea unei entități juridice, ci  fac trimitere clară și la un individ care are calitate de afiliat — informațiile vizând iminent și persoana privată — atunci răspunderea pentru defăimare se extinde și asupra prejudiciului adus numelui și reputației personale a acestuia. Or, prin Decizia nr. 2ra-925/18 din 7 noiembrie 2018, CSJ a expus:

„orice persoană are dreptul la respectul numelui său. Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. 

Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar încălca dreptul titularului numelui, care constă în respectarea numele acestuia.

(…)

În situația în care reclamantul nu şi-a exprimat acordul cu privire la includerea numelui său în declarațiile şi comunicatele din sursele mass-media enunțate supra, instanța de recurs consideră că utilizarea numelui, Alexandr Bilinkis, fără consimțământul acestuia se califică ca ingerință în dreptul reclamantului la onoare şi demnitate.”

Administarea justiției

Referitor la domeniul justiției, în cauza Manole c. Moldovei (2023), Domnica Manole, judecătoare la Curtea de Apel Chișinău, a fost revocată din funcție de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) pentru dezvăluirea motivelor opiniei sale separate în cadrul unui post de televiziune înainte ca decizia completă să fie publicată. CSM a constatat că această acțiune a încălcat regulile de conduită judiciară, care cer judecătorilor să mențină discreția și confidențialitatea în ceea ce privește motivele deciziilor până când acestea devin accesibile publicului.

În ceea ce privește funcționarii din sistemul judiciar, Curtea a reamintit că poate fi de așteptat din partea acestora să exercite cu reținere libertatea de exprimare ori de câte ori autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești pot fi puse sub semnul întrebării. În exercitarea funcției lor judiciare, autoritățile trebuie să exercite cea mai mare discreție și vigilență în cauzele pe care trebuie să le soluționeze, pentru a garanta imaginea lor de judecători imparțiali (a se vedea Ghidul, pct. 426).

CEDO a constatat că, deși acțiunile lui Manole au constituit o abatere disciplinară, sancțiunea destituirii a fost disproporționat de severă. Instrumentele și opiniile internaționale relevante, precum și legea și practica statelor membre ale Consiliului Europei, prevedeau că testul proporționalității trebuie să evalueze și severitatea sancțiunii alese dintr-o gamă de sancțiuni disponibile în raport cu conținutul și contextul remarcilor contestate. În prezentul caz, nu a fost efectuată o astfel de evaluare și Guvernul nu a susținut că vreo circumstanță excepțională justifica impunerea unei singure sancțiuni de o asemenea gravitate. Astfel, în hotărârea Curții din 18 iulie 2023 s-a constatat în unanimitate că a avut loc violarea art. 10 al Convenției. Curtea a recunoscut obligația judecătorilor să se abțină de la expunerea opiniei în comunicările publice, dar a subliniat că sancțiunea impusă ar trebui să fie proporțională cu încălcarea.

În practica națională, CSJ evidențiază că în cazul în care nu se depășește limitele impuse în interesul bunei administrări a justiției, raportarea, inclusiv comentariile, cu privire la procedurile judiciare contribuie la publicitatea acestora și, prin urmare, este perfect în concordanță cu cerința prevăzută la articolul 6 § 1 din Convenție. Astfel, într-o cauză ce viza declarațiile făcute de către un procuror în cadrul unei conferințe de presă, prin Decizia nr. 2ra–1574/22 din 9 decembrie 2025, CSJ a menționat: 

“un procuror poate, ba chiar trebuie în cazurile de interes sporit pentru societate, să informeze publicul cu privire la cercetările penale în curs, or art. 10 din Convenție include libertatea de a primi sau de a comunica informații. Totuși, deși art. 6 § 2 nu poate să împiedice publicarea informațiilor despre procedurile penale, acesta impune autoritățile să facă acest lucru cu toată discreția și toată rezerva impuse de respectarea prezumției de nevinovăție (a se vedea spre exemplu cauzele Allenet de Ribemont împotriva Franței, pct. 38, hotărâre din 10 februarie 1995; Fatullayev împotriva Azerbaidjanului, pct. 159, hotărâre din 22 aprilie 2010; Garycki împotriva Poloniei, pct. 69, hotărâre din 06 februarie 2007).
(…)
Potrivit jurisprudenței Curții, trebuie făcută o distincție între declarațiile care reflectă sentimentul că persoana respectivă este vinovată și cele care doar descriu o stare de suspiciune; primele încalcă prezumția de nevinovăție, în timp ce ultimele sunt considerate a fi conforme cu spiritul art. 6 din Convenție (a se vedea, inter alia, Marziano v. Italia, pct. 31, hotărârea din 28 noiembrie 2002)”

Privitor la avocați, aceștia joacă un rol esențial în asigurarea încrederii publicului în acțiunea instanțelor, a căror misiune este fundamentală într-o democrație și într-un stat de drept (a se vedea cauza Schöpfer c. Elveției din 20 mai 1998, pct. 29). Deși sunt supuși unor restrângeri privind conduita profesională, avocații beneficiază totodată de drepturi și privilegii exclusive, care pot să varieze de la o jurisdicție la alta, ca de exemplu în general o oarecare latitudine privind afirmațiile pe care le fac în fața instanțelor. În plus, Curtea consideră că avocatul nu poate fi asimilat unui jurnalist. Or, aceștia acționează în calitate de actori al sistemului justiției direct implicați în funcționarea acestuia și în apărarea unei părți (a se vedea Ghidul, pct. 437).

Remedii și despăgubiri 

Art. 17 alin. (4) stabileşte obligaţia reclamantului de a formula toate pretenţiile sale cu privire la compensarea prejudiciilor în cererea depusă în instanţa de judecată. După depunerea cererii nu vor putea fi formulate pretenţii noi cu privire la compensarea prejudiciului material sau moral. Totuşi, dacă aceste pretenţii au fost formulate în cererea de chemare în judecată, ele pot fi ulterior majorate sau micşorate. Astfel, dacă concomitent cu depunerea cererii principale, nu au fost înaintate pretenţii cu privire la compensarea prejudiciilor, instanţa de judecată va respinge cererea pentru compensarea prejudiciilor depusă ulterior ca fiind tardivă.

Un aspect de o relevanță deosebită îl reprezintă stabilirea mărimii prejudiciului moral. Determinarea acestuia este, în mod inerent, mai dificilă, având o natură preponderent subiectivă și depinzând în mod direct de un ansamblu complex de circumstanțe specifice fiecărei cauze. Din acest motiv, evaluarea întinderii prejudiciului moral, precum și stabilirea despăgubirilor care ar trebui acordate persoanei vătămate, constituie un proces mai delicat. Or, prin Decizia nr. 2ra-2107/15 din 11 noiembrie 2015, CSJ a reținut: 

„instanţa de judecată la aprecierea prejudiciului moral ţine cont de caracterul individual al fiecărei cauze, iar aceasta se face luînd în consideraţie principiul general al echităţii.”

Compensarea prejudiciul moral în cazul defaimării este reparat în expresie bănească şi în mărimea determinată de către instanţa de judecată conform art.29 din LLE, art.16 alin.(1) lit. g), 2036 şi 2037 din Codul civil.

Totodată, prin prisma art. 23 a LLE, dacă reclamantul a decedat pînă la pronunţarea hotărîrii, succesorul în drepturi nu poate succeda suferinţele cauzate defunctului prin defăimare şi, prin urmare, nu va putea să solicite repararea prejudiciului moral. 

O modalitate de a identifica nivelul despăgubirilor care urmează a fi acordate de instanțele de judecată în astfel de cauze constă în realizarea unei analize comparative a cuantumurilor stabilite în practica judiciară. Prin urmare, se identifică următoarele sume: 

– În cazul defăimării realizate prin intermediul rețelelor sociale sau al altor platforme online, instanțele acordă, de regulă, despăgubiri cuprinse între 3.500 și 5.000 MDL, în cauzele obișnuite ce privesc afirmații făcute între persoane fizice, inclusiv atunci când una dintre ele are un anumit renume în societate. Totuși, în anumite situații, în funcție de contextul concret și de gravitatea afirmațiilor, sumele pot ajunge la 15.000–30.000 MDL, în special atunci când sunt vizate aspecte sensibile care pot afecta în mod direct activitatea profesională a persoanei vizate, cum ar fi reputația unei clinici medicale sau a unor specialiști din domeniul sănătății. Există și situații în care instanțele acordă despăgubiri simbolice de 1 MDL, ca formă de constatare a încălcării dreptului la reputație.

– În cazul defăimării prin intermediul mass-media (de exemplu, în jurnale sau buletine de știri, pe pagini de știri ori prin informații difuzate pe rețelele sociale care aparțin unor instituții media), despăgubirile acordate sunt, în general, mai ridicate, situându-se de regulă între 10.000 și 20.000 MDL, având în vedere impactul mai larg asupra publicului.

– Referitor la defăimarea constatată prin săvârșirea unei contravenții, cuantumul despăgubirilor poate varia între 2.500 și 20.000 MDL, fiind vorba despre cazuri ce vizează injuria sau calomnia.

– Privitor la cazurile de defăimare constate prin folosirea imaginii persoanei într-un context satiric pe fundalul unor imagini indecente, fără acordul acesteia, drept suma pentru despăgubire se regăsește cuantumul de 10.000 MDL.

– În ce ține de răspândirea unui număr mare de articole defăimătoare, sumele pot ajunge la 40.000 MDL (pentru persoana fizică) și 150.000 MDL (pentru persoana juridică).

În ceea ce privește cuantumurile acordate de CEDO pentru compensarea prejudiciului moral, acestea variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de gravitatea ingerinței în drepturile persoanei și de impactul produs asupra reputației sau vieții private. Curte se conduce după principiul proporționalității rezonabile dintre despăgubirea oferită și prejudiciul cauzat, iar în unele cazuri, chiar și sumele prea mari pentru prejudiciul moral pot fi considerate inechitabile (a se vedea auza Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, pct. 49.). Astfel, în practica sa, Curtea oferă următoarele sume: 

– Flux c. Moldova – acțiune în defăimare intentată împotriva unui ziar pentru publicarea unui articol referitor la un politician (3.000 EURO);

– RISE și Sanduța c. Moldovei – activitatea jurnalistică și ingerința autorităților în libertatea de exprimare a unei organizații media (2.300 EURO);

– Manole c. Moldova – revocarea unui magistrat din funcție pentru declarațiile făcut (4.500 EURO);

– Petrina c. Romania și Petrenco c. Moldovei –  publicarea unui articol în care reclamantul era asociat cu fosta Securitate/KGB (5.000/1.200 EURO).

– Tănăsoaică c. României – instanțele naționale, în mod neîntemeiat, l-au găsit responsabil pe reclamant pentru insultă și defăimare (7.500 EURO).

În aceste condiții apare întrebarea dacă sumele acordate de instanțele naționale trebuie să fie echivalente cu cele ale CEDO. Astfel, ceea ce există în jurisprudența Curții nu este un standard de egalitate, ci unul de proporționalitate și non-excesivitate. Curtea intervine când sumele interne sunt, ca exemplu, disproporționat de mari — nu pentru că ar fi diferite de sumele CEDO, ci pentru că produc efect de intimidare, cuantumul trebuind determinat de la caz la caz.

CONCLUZII 

Libertatea de exprimare constituie, fără îndoială, unul dintre drepturile fundamentale ale individului și reprezintă un pilon esențial al unei societăți democratice moderne. Ea funcționează ca un mecanism de control social, permițând criticarea autorităților și evidențierea unor fenomene de interes general.

Cu toate acestea, exercitarea acestui drept nu poate fi privită în mod absolut. Or, dreptul reprezintă suma libertăților, iar acestea se limitează reciproc, prin urmare, libertatea de exprimare trebuie exercitată cu un anumit grad de responsabilitate.

De asemenae, se recomandă spre citire: Aspecte teoretico-practice privind libertatea de exprimare