Pe data de 19 și 23 martie, Curtea Supremă de Justiție a emis două decizii relevante în vederea uniformizării practicii judiciare, după cum urmează:

I. Creditorul care întârzie să preia bunul supus restituirii după rezoluțiunea contractului suportă riscul deteriorării acestuia

Speța: SRL „RG” a confecționat și montat mobilă de bucătărie la domiciliul LȚ. Ulterior, contractul a fost rezoluționat din vina SRL „RG” (mobilă necalitativă), iar LȚ a fost obligată să restituie mobila. Încă din 2017, LȚ a solicitat SRL „RG” să ridice mobila, însă aceasta a fost preluată abia în 2022. SRL „RG” a solicitat încasarea unei recompense pentru reducerea valorii mobilei în perioada cât aceasta s-a aflat la LȚ.

Prima instanță a respins acțiunea SRL „RG”. Curtea de Apel a admis-o și a încasat de la LȚ suma de 2 169,20 euro. CSJ a admis recursul și a menținut hotărârea primei instanțe.

Motivarea CSJ: 

„37. Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție consideră că obligația de restituire a mobilei, în speța concretă, urma să fie executată de consumatorul Lidia Țurcan prin punerea bunului la dispoziția SRL „Ruspin Grup”, adică prin oferirea accesului la mobilă pentru ca aceasta să fie demontată și ridicată de către profesionist.

(…)

55. Prin urmare, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție indică asupra faptului că contrar poziției instanței de apel, recurenta nu putea fi pusă în situația de a realiza singură acțiunile necesare restituirii mobilierului, imputabile creditorului, cu eforturi și resurse proprii, în condițiile în care nici montarea mobilei nu a fost efectuată de Lidia Țurcan, ci de SRL „Ruspin Grup”.

(…)

57. Or, în astfel de raporturi, se impune regula simetriei prestațiilor – dacă profesionistul a intrat în raportul juridic prin confecționarea, transportarea, montarea și fixarea mobilei în locuința consumatorului, tot el trebuia, ca efect al rezoluțiunii, să asigure și operațiunile inverse, și anume demontarea preluarea și evacuarea bunului. Mai ales, aceste concluzii sunt aplicabile în situațiile în care rezoluțiunea contractului a fost determinată de o neconformitate a produsului livrat.”

II. Dobânda legală de întârziere este neaplicabilă ca alternativă în prezența unei clauze penale contractuale exclusive

Speța: SRL „IE” a livrat bunuri către ÎS „CFM”, care nu a achitat contravaloarea acestora. SRL „IE” a solicitat, pe lângă datoria principală, și dobânda legală de întârziere, deși contractul conținea o clauză penală exclusivă limitată la 2% din suma neachitată. Clauza a fost redactată astfel:

„Pentru achitarea cu întârziere a bunurilor, cumpărătorul poartă răspundere materială în valoare de 0,1% din suma bunurilor neachitate pentru fiecare zi întârziată, dar nu mai mult de 2% din suma neachitată. […] Penalitatea prevăzută […] acoperă integral prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.„

Instanțele de fond și apel au admis integral pretențiile. ÎS „CFM” a declarat recurs. CSJ a admis recursul și a substituit dobânda legală cu penalitatea contractuală de 57 003 lei (2% din suma restantă).

Motivarea CSJ:

„91. Prin urmare, existența unei clauze penale contractuale nu exclude automat aplicabilitatea art. 942. Excluderea poate interveni doar în cazul în care contractul prevede expres că penalitatea reprezintă singura formă de reparație pentru întârzierea în executare, adică dacă părțile au convenit expres asupra unei limitări a răspunderii contractuale în acest sens.

(…)

94. Pe acest segment, Completul de judecată desconsideră argumentul SRL „Indagro Export” precum că în speță alegerea dobânzii legale de întârziere ar fi una justificată. În speță, contractul (pct. 9.6–9.7) prevede expres că penalitatea de 0,1% pe zi (maxim 2%) „acoperă integral prejudiciul”. Această formulare constituie o limitare convențională valabilă a despăgubirii, ceea ce exclude aplicarea art. 942.

95. În context, este exclus și argumentul SRL „Indagro Export” că penalitatea de 2% este insuficientă în contextul inflației și instabilității financiare, iar dobânda de întârziere este una mai echitabilă, or, justificarea economică nu poate prevala asupra principiului forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda). Dacă părțile au agreat o limitare a prejudiciului la o penalitate maximă de 2%, instanța nu poate interveni asupra voinței contractuale doar pe baza inflației, în lipsa unei clauze abuzive sau a dezechilibrului vădit. De altfel, creditorul a acceptat acea limitare contractuală, ceea ce îl obligă.

97. Potrivit art. 993 alin. (1) din Codul civil, părțile contractante sunt libere să stabilească conținutul contractului, în limitele legii, ale ordinii publice și ale bunelor moravuri. Acest principiu fundamental al dreptului civil reflectă autonomia de voință a părților și permite acestora să își reglementeze raporturile juridice în mod particularizat, adaptat intereselor lor. Conform art. 993 alin. (3), părțile pot deroga de la dispozițiile cuprinse în cartea a treia a Codului civil privitoare la efectele contractelor, inclusiv art. 942 Cod civil. Din însuși art. 942 alin. (6) rezultă că de la el nu se poate de derogat prin contract doar în detrimentul consumatorului. Pentru 18 contractele dintre profesioniști art. 942 nu are caracter imperativ, iar includerea unei clauze penale exclusive exclude de la aplicare art. 942 și exclude dreptul la dobânda legală de întârziere.”