Dr. Radu Rizoiu

„I ain’t happy, I’m feeling glad
I got sunshine in a bag
I’m useless but not for long
The future is coming on
It’s coming on, it’s coming on
It’s coming on, it’s coming on
Finally someone let me out of my cage
Now time for me is nothin’, ‘cause I’m countin’ no age
Now I couldn’t be there, now you shouldn’t be scared
I’m good at repairs, and I’m under each snare”[1]

În primul rând, câteva avertismente. Nu va fi vorba despre garanții (reale), ca mare parte dintre prezentările mele. De asemenea, nu va fi vorba despre teoria actului juridic ca în intervențiile mele mai vechi (inclusiv de la Chișinău). Este vorba despre persoane, iar principalul merit pentru care am ajuns eu să discut despre această tematică i se datorează profesorului Marian Nicolae. Dumnealui m-a „păcălit” acum vreo 15 ani că aș putea să transform pasiunea mea pentru dreptul afacerilor într-o teoretizare a persoanei juridice. Acum 10 ani, insistența profesorului a dat roade și apăruse prima ediție a cursului de persoane[2]. Dar m-am răzbunat și eu, în felul meu: l-am convins pe profesorul Marian Nicolae să fie mai mult decât un coordonator al cărții și să scrie o porțiune consistentă din ea (de fapt, din partea pe care mi-o repartizase mie) – personalitatea juridică a statului și unităților administrativ-teritoriale. După un deceniu, tot prin insistența dumnealui, a apărut ediția a doua a cărții cu pricina[3]. Așa cum au precizat și colegii mei coautori (profesorii Marian Nicolae, George Ilie și Cristian Paziuc), este de fapt o carte nouă în multe privințe. De aceea a și durat atât de mult să apară o nouă ediție. Legislația s-a modificat, jurisprudența a evoluat, iar doctrina s-a multiplicat. Așa că a fost nevoie de o integrare a noilor surse de drept în această ediție.

Așa că nu vă lăsați păcăliți de faptul că numele profesorului Marian Nicolae apare pe copertă doar în calitate de coordonator. Pentru că multe din ideile din această carte, chiar dacă apar sub numele nostru, sunt ideile lui Marian Nicolae. Și, mai departe, așa cum spune și dedicația de pe prima pagină a cărții, sunt la bază ideile profesorului nostru – Gheorghe Beleiu. Aceste idei i-au fost foarte dragi Profesorului Beleiu, de vreme ce într-o epocă extrem de tulbure, și anume la începutul anilor ’80, a scris o monografie dedicată persoanelor care avea undeva la 650 de pagini (din care peste 300 de pagini dedicate persoanei juridice)[4]. Pentru cei care nu (mai) cunosc situația din România anilor ’80, este poate util să precizăm că a fost cea mai neagră perioadă din istoria recentă a țării. Controlul asupra instituțiilor devenea unul total, exercitat din ce în ce mai mult într-un mod centralizat de un lider devenit paranoic. Într-o asemenea atmosferă, Profesorul Beleiu reușește să scrie (și să publice!) un manual care argumenta teoria autonomiei funcționale a organizațiilor socialiste și personalitate (juridică) separată a fiecărei întreprinderi de stat. Într-un fel, profesorul Beleiu a construit teoria realității persoanei juridice într-o epocă în care Partidul-stat pretindea că orice instituție este dizolvată în substanța sa omnipotentă. Era un act de revoltă pe care cu greu îl putem înțelege astăzi. Legislația de după 1990 (în special Legea nr. 15/1990, Legea societăților nr. 31/1990 și Ordonanța Guvernului nr. 26/2000) nu a reușit decât fragmentar să readucă o anumită autonomie normativă în acest domeniu. Abia Codul civil din 2009 (unde secțiunea dedicată persoanelor a fost elaborat de profesorul Marian Nicolae) reușește să elimine concepția centralistă (a ficțiunii persoanei juridice) instituită de Decretul nr. 31/1954 și să dea în sfârșit formă pozitivă tezelor profesorului Beleiu. Codul civil operează o veritabilă emancipare a persoanei juridice (de drept privat) de sub hegemonia statului.

Marian Nicolae este un coordonator extrem de exigent. Iar acest volum este unul dintre jaloanele pe drumul acestor provocări la care ne supune Marian în mod continuu. Noi, ceilalți, doar încercăm să ținem pasul cu el. Nimic mai mult. În plus, structura cărții a suferit unele modificări impuse de noua componență a echipei de autori. Pentru mine, în afara părții dedicate persoanei juridice (private), a apărut și provocarea tratării capitolului (inițial) care ține de drepturile personalității. Așa că a trebuit să mă aventurez și într-un domeniu mai apropiat de filosofia dreptului, dincolo de chestiunile extrem de pragmatice ale activității organizațiilor. Pornind de la aceste două porțiuni (care cumva se află în extremele cărții), voi face cumva o paralelă, pentru că am identificat două idei mari, două valori universale, care mie mi se pare să se bat cap în cap și în continuare nu cred că le-am dat de cap. Cele două idei cred că pot fi cumva împăcate, doar că eu nu stăpânesc foarte bine acest instrument prin recursul la dialectică. „Dialectică” este un cuvânt despre care sunt convins că și pe malul acesta al Prutului, ca și pe malul celălalt, în mod sigur, până acum vreo 40 de ani, se afla în orice discurs posibil și imposibil. Eu însă nu mă refer la acea dialectică a materialismului științific și a luptei de clasă, ci la dialectica originară, grecească mai degrabă decât la cea hegeliană.

Dar care sunt cele două valori universale despre care vreau să discut aici? Prima valoare și aceasta, credeți-mă, oricât ni se pare nouă de evidentă aici în acest spațiu, este o valoare care astăzi se află sub asediu și trei sferturi din Globul pământesc o neagă (sau o reneagă) este aceea că cea mai importantă valoarea este individul uman, „omul privit în individualitate sa”, cum spune articolul 25 alineatul (2) din Codul civil român. Faptul că individul este pe primul loc nouă ni se poate părea normal, natural. Dar să știți că această idee este considerată reacționară la nivel internațional astăzi, pentru că cel de-al doilea curent, cea de-a doua mare idee este aceea că și colectivitățile ar trebui să aibă drepturi, că și colectivitățile sunt importante. Acest curent ajunge la forme extreme (în așa-numitul Sud global) care susțin că, de fapt, colectivitatea este cea importantă, iar individul este doar o parte a acelei colectivități, doar o rotiță, doar o furnicuță. Prin urmare, interesul colectivității este cel căruia să i  subordoneze toate interesele individuale. Și acum, în loc de colectivitate puteți pune orice termen specific: de la departament de facultate până la stat sau, ca să-i zic așa, „cooperarea interstatală”. Or, aici mi se pare că profesorul Beleiu la finalul mileniului trecut a avut o intuiție extraordinară. Dumnealui definea persoana juridică drept „colectivul de persoane fizice”. Deci el spunea cumva insidios (pentru că scria, repet, în cei mai negri ani ai totalitarismului comunist românesc) că, de fapt, în spatele oricărei persoane juridice se află niște persoane fizice. Și tot el spunea (lezmajestate supremă!) că statul, instituțiile de stat sunt doar persoane juridice (și sunt distincte una de celelalte). Să scrii așa ceva la acel moment era o dovadă de maxim curaj. Astăzi ni se pare o banalitate [art. 222/224 NCC]. Teza Profesorului Beleiu era că, de fapt, în spatele „colectivității” se află tot niște indivizi, sunt niște oameni în carne și oase.

Ei bine, observăm acum această idee, cumva dusă într-o direcție pe care eu n-o agreez în mod particular. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deja de peste 30 de ani, are o linie de gândire în care a început să aplice protecția drepturilor omului și în beneficiul persoanelor juridice. A început cătinel, cătinel. De exemplu, a spus că sediul unei persoane juridice merită protecția articolului 8 (dreptul la viață privată) atunci când persoana juridică nu este altceva decât o entitate, o structură corporativă înființată de un individ (echivalentul unei societăți cu răspundere limitată cu asociat unic de la noi), la care asociatul este eventual și administrator[5]. Argumentul se baza pe faptul că sediul unei asemenea persoane juridice este chiar la domiciliul persoanei fizice care acționează ca asociat unic. Există mai multe decizii referitoare la percheziții domiciliare ale unor asemenea „sedii”.

Ulterior, a tot extins această breșă, și a aplicat și protecția dreptului de proprietate în favoarea persoanelor juridice într-o speță mai veche împotriva Ucrainei[6]. Îmi place mie să spun că a exagerat și a spus că persoana juridică are și un „drept la viață” pentru că a criticat anumite proceduri care au dus la desființarea unei societăți de către autoritățile ucrainene. Apoi, într-o speță împotriva României, tot așa, când era vorba despre înființarea unui partid politic (Partidul Comuniștilor Nepeceriști)[7], a asimilat înființarea unui partid politic cu un drept al omului. Adică un fel de drept de a se naște al unei persoane juridice care ar putea face obiectul protecției stabilite de CEDO[8]. Evident, în motivare spunea că este vorba despre dreptul la asociere[9]. Doar că raționamentul sună foarte similar cu cel de la dreptul la viață[10].

Până când, acum 2 ani de zile, când Curtea de la Strasbourg a făcut un pas enorm într-o direcție pe care eu o consider greșită. În Verein KlimaSeniorinnen Schweiz[11], Curtea a spus că există un drept la un mediu curat pe care acea asociație îl cererea împotriva Elveției. Până aici nimic spectaculos, doar că a argumentat că acest drept, deși nu poate fi justificat printr-un interes particular al membrilor asociației (care erau persoane în vârstă, care nu mai puteau beneficia de o curățare a aerului în următoarele decenii), este totuși un drept care trebuie să fie apărat pentru asociație (ca persoană juridică). Curtea s-a chinuit foarte mult cu argumentarea și a folosit o serie de contorsiuni juridice în partea de analiză a capacității procesuale a reclamantelor. Dar, simplificând foarte mult acel raționament, rezultă practic că se recunoaște un drept la sănătate al persoanei juridice, al acelei asociații, al acelui ONG. Mie mi se pare că această discuție, această deraiere a recunoașterii unor drepturi fundamentale ale omului către niște colectivități umane ne poate aduce într-o situație în care o să se recunoască niște drepturi ale unor colectivități publice, de exemplu.

Din fericire, aici jurisprudența Curții Europene a pus deocamdată niște bariere. Atunci când o localitate din Ungaria a cerut o protecție pentru că fusese calomniată într-un ziar local, Curtea de la Strasbourg a spus: îmi pare rău, tu ești o colectivitate publică, și nu poți să pretinzi demnitate. Și acesta mi se pare mie punctul de legătură. Am impresia că, totuși, Curtea Europeană a pus piciorul în prag și a spus că totul este permis până la demnitate. Demnitatea nu poate să aparțină decât individului uman, orice colectivitate fie ea publică[12] sau privată nu poate pretinde așa ceva (ci cel mult reputație[13]). Există o cauză tot împotriva Ungariei, cu o societate comercială care a cerut tot așa protecția dreptului la demnitate și i s-a refuzat[14]. Orice structură colectivă nu prezintă demnitate[15]. Și iată cum progresismul acesta al drepturilor omului se întâlnește cumva cu teoria clasică dezvoltată, mă rog, pe structura aristotelico-tomistă.

Principala valoare care trebuie protejată este individului privit ca individ, nu ca parte a unei colectivități, nu ca o rotiță într-un mecanism, ci omul ca scop în sine, ca să folosesc un termen kantian. Avem această idee este exprimată cumva și în Codul civil român, când la articolul 206, alineatul (1) vorbește despre capacitatea de folosință a persoanei juridice și spune că aceasta poate avea toate acele drepturi și obligații pe care le are și persoana fizică, mai puțin cele care prin natura lor sau potrivit legii nu pot aparține persoanei juridice. Deci, totuși, persoana juridică nu poate fi pusă pe aceeași treaptă cu persoana fizică și, adaug eu, trebuie pusă pe o treaptă inferioară, iar de aici rezultă o serie întreagă de consecințe. Sau poate că mie îmi place să citesc aceste consecințe. Diferența dintre interesul privat și interesul public pentru că tot se vorbește, de exemplu, la noi în dreptul administrativ despre cum interesul public este superior interesului privat. Nu, nu întotdeauna interesul public este mai important decât interesul privat. Atunci când interesul public se vădește a fi un interes al unei instituții pentru supraviețuirea ei (pentru că acum s-a tot discutat despre reducerea personalului din administrație și instituțiile vizate au dat în judecată Guvernul afirmând că există un drept al instituției de a avea mai mulți angajați decât consideră Guvernul că este necesar). Aici deja este greu să mai vorbim despre un veritabil interes public. Este, de fapt, interesul acelei instituții văzute ca persoană juridică de a supraviețui, nu interesul general al publicului.

Și multă lume pune semnul egalității între „interesul general” și „interesul public” și vă dau un exemplu foarte pregnant în care această distincție este importantă. În materie de nulități, se spune că nulitatea absolută intervine atunci când se apără un interes general, nu un interes public. Mulți autori însă echivalează criteriul cu existența unor norme imperative de ordine publică sau cu apărarea unui interes public. Se amestecă astfel planurile și se extind cazurile de nulitate absolută dincolo de zona atingerii unui interes general, adică un interes care poate fi revendicat de fiecare dintre indivizii din acea colectivitate. Nu un interes al colectivității ca entitate distinctă, a persoanei juridice. Există, de exemplu, acum o discuție în derulare în fața instanțelor românești care implică o instituție publică, organizată de fapt ca persoană juridică de drept privat, și care a acordat o garanție (în numele statului) pentru o persoană privată și beneficiarul garanției cere executarea acelei garanții, instituția respectivă se apără și spune că, fiind o instituție publică, garanția emisă de ea este și ea o garanție publică. Deci nu se poate cere executarea în fața instanțelor de drept comun, ar trebui să fie competente instanțele de contencios administrativ. Este adevărat că, de fapt, doar partea de constituire a garanției respective ține de unele mecanisme de drept public. Dar executarea garanției deja constituite rămâne supusă dreptului privat. (Iată, am ajuns până la urmă și la garanții.)

O să închei spunând că, apropo de faptul că această carte este considerată de noi și manual pentru studenți, și de aceea am preferat ca mare parte din materialul nou de la persoana juridică să-l pun în notele de subsol. Ca să le explic după aceea studenților că n-a crescut foarte mult volumul pe care trebuie să-l învețe în anul întâi, ci e suficient să citească fără notele de subsol. Acestea din urmă sunt acolo mai mult pentru studenții de la master și pentru practicieni, întrucât sunt pline cu jurisprudență și cu tot felul de discuții practice. Dar ideea principală pe care eu încerc să o transmit și studenților în materie de persoane poate fi rezumată în versul lui Beastie Boys: „You have to fight for your right to party!”. Prin urmare, drepturile fundamentale ale omului, inclusiv dreptul la petrecere, trebuie să fie recunoscute în principal indivizilor umani. Aceasta cred că este cheia de obținere a echilibrului dintre primordialitatea individului și recunoașterea existenței persoanelor juridice.

*Prezentare susținută la lansarea de carte (Drept civil. Persoanele) din cadrul conferinței internaţionale  ştiinţifico-practice „Dreptul afacerilor în contextul integrării europene și al transformării digitale”, Chișinău, 24 aprilie 2026

[1] Gorillaz, Clint Eastwood, „Gorillaz” (2001)
[2] M. Nicolae (coord.), G.-Al. Ilie, V. Bîcu, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2016
[3] M. Nicolae (coord.), G.-Al. Ilie, C. Paziuc, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, ed. a II-a, Ed. Solomon, București, 2025
[4] Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, T.U.B., București, 1982
[5] CEDO, cauza Niemietz c. Germaniei, cererea nr. 13710/88, Hotărârea din 16 decembrie 1992
[6] CEDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei
[7] CEDO, cauza Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu c. României, cererea nr. 46626/1999, Hotărârea din 3 februarie 2005, §48 et seq.
[8] CEDO, cauza Mitropolia Basarabiei și alții c. Moldovei, cererea nr. 45701/99, Hotărârea din 13 decembrie 2001, §118 și §129; CEDO, cauza Hasan și Chaush c. Bulgariei, cererea nr. 30985/96, Hotărârea din 26 octombrie 2000, §62
[9] CEDO, cauza Comitetul pentru organizarea și înregistrarea Partidului Comunist Român c. României, cererea nr. 20401/15, Hotărârea din 30 noiembrie 2021, §14-15
[10] CEDO, Sindicatul „Păstorul cel Bun” c. României
[11] CEDO, Verein KlimaSeniorinnen Schweiz ș.a. c. Elveției
[12] CEDO, Maria Somogyi c. Ungariei
[13] CEDO, cauza Firma EDV Für Sie, EfS Elektronische Datenverarbeitung Dienstleistungs GmbH c. Germaniei, §20-21: CEDO, cauza Ärztekammer für Wien c. Austriei, §62
[14] CEDO, cauza Uj c. Ungariei
[15] R. Rizoiu, Demnitatea demnității. Despre afectarea demnității persoanei juridice, în „Revista română de drept privat” nr. 4/2024, p. 86-124