Maria Pîslaruc

Un voucher cadou este, în mod obișnuit, perceput ca un beneficiu simplu: o sumă de bani transpusă într-un instrument de plată, menit să ofere consumatorului libertatea de a alege. În practică însă, utilizarea acestuia poate ridica întrebări atunci când condițiile comerciale nu sunt suficient de clare.

În ajunul unei sărbători, în calitate de salariată, am primit din partea angajatorului un voucher cadou cu o valoare nominală la comerciantul VN (abreviatură pe care o voi folosi în cele ce urmează). Un gest răspândit, cu miză pe o experiență plăcută de cumpărături. Aparent.

Având în vedere acest context, am decis să valorific voucherul, identificând produsul dorit pe site-ul agentului economic. Prețul de bază al acestuia era de X lei, însă, în perioada promoțională, produsul era afișat la prețul redus de Y lei, ofertă publică, disponibilă tuturor consumatorilor.

Prezentându-mă în punctul comercial al vânzătorului, am ales produsul și m-am adresat la casierie cu așteptarea legitimă de a beneficia de prețul redus. Totuși, vânzătorul-consultant mi-a comunicat că reducerile nu se aplică în cazul achitării cu voucher, fiind valabile doar pentru plățile efectuate cu numerar sau card bancar, din care considerent trebuie să achit prețul integral.

În acel punct, cadoul s-a transformat într-o dilemă  juridică, iar o simplă experiență de cumpărături începea să ridice întrebări despre limitele reale ale promoțiilor comerciale și despre transparența condițiilor aplicate consumatorilor.

Achitând prețul integral al produsului (o parte cu voucher și diferența cu cardul bancar), a doua zi am adresat o reclamație către agentul economic cu solicitarea de compensare a diferenței achitate, argumentând că acesta din urmă nu a asigurat informarea corespunzătoare a consumatorului despre preţul sau modalitatea de calcul al preţului așa cum prevede Legea nr.105/2003 privind protecția consumatorului, fapt ce presupune o practică comercială incorectă.

Reclamația rămasă fără răspuns, a determinat adresarea către Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Produselor Nealimentare și Protecția Consumatorilor (în continuare ISSPNPC), cu solicitarea de (1) compensare a diferenței achitate nejustificat, (2) emiterea deciziei de încetare a practicii comerciale incorecte de către VN și (3) constatarea încălcării de către VNa regulilor privind protecţia consumatorilor prin neînregistrarea reclamației consumatorului și nesoluționarea acesteia în termenele stabilite de lege.

Pe parcursul examinării circumstanțelor, agentul economic a justificat practica aplicată prin faptul că limitările privind utilizarea voucherelor, inclusiv neaplicarea reducerilor, sunt comunicate consumatorilor prin mai multe canale:

– pe site-ul companiei, într-un compartiment dedicat certificatelor cadou;
– prin informarea oferită de consultanții din magazine;
– printr-un cod QR imprimat pe voucher, care direcționează către condițiile de utilizare.

În pofida justificărilor invocate de agentul economic, analiza situației a impus examinarea critică a modului în care aceste argumente corespund exigențelor legale privind informarea și protecția consumatorului.

În sensul Legii nr.105/2003 privind protecția consumatorului, o practică comercială este considerată ca fiind acţiune înşelătoare în cazul în care conţine informaţii false sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu şi, în orice situaţie, determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să ia o decizie de tranzacţionare pe care nu ar fi luat-o în altă situaţie, chiar dacă informaţia este corectă de fapt cu privire la unul sau mai multe dintre elementele esențiale cum ar fi, existenţa sau natura produsului, principalele caracteristici ale produsului, preţul sau modalitatea de calcul al preţului ori existenţa unui avantaj specific în ceea ce priveşte preţul, necesitatea unui serviciu, a unei piese separate, a înlocuirii sau remedierii, etc.

De asemenea, în temeiul legii menționate supra, o practică comercială este considerată ca fiind omisiune înşelătoare dacă, în contextul situaţiei de fapt şi ţinând cont de toate caracteristicile şi circumstanţele, precum şi de limitele de spaţiu şi de timp impuse mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea informaţiei, această practică omite o informaţie esenţială necesară consumatorului mediu, ţinând cont de context, pentru luarea unei decizii de tranzacţionare în cunoştinţă de cauză şi, prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine consumatorul mediu să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.

În subsidiar, modalitatea de indicare a prețului de vânzare și a prețului pe unitatea de măsură (unitar) la produsele oferite consumatorilor expuse în suprafețele comerciale sau în cazul comerțului electronic ori al prestării serviciilor societății informaționale este reglementată de Regulamentul privind modul de indicare a prețurilor produselor oferite consumatorilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 206/2023.

Refuzul comerciantului de a aplica reducerea comercială pentru produsele achitate cu voucher (certificat nominal) poate fi catalogat ca o practică comercială incorectă din mai multe considerente.

Voucherul sau certificatul cadou reprezintă, în esență, o formă de preplată efectuată de consumator ori de o terță persoană în favoarea comerciantului. Emiterea unui voucher presupune că comerciantul a încasat deja suma respectivă în numerar sau prin transfer bancar la momentul procurării certificatului, iar consumatorul dobândește dreptul de a utiliza acea valoare ca mijloc de plată pentru produsele sau serviciile oferite de comerciant.

Practic, prin refuzul aplicării reducerii la achitarea cu voucher, comerciantul creează două categorii artificiale de consumatori:

– consumatori care achită cu bani (numerar sau card) și beneficiază de prețul promoțional afișat;
– consumatori care achită cu bani deja plătiți în avans (voucher) și sunt privați de aceeași reducere, fiind obligați să achite un preț mai mare.

A exclude o categorie de consumatori (cei care achită cu voucher) de la beneficiul reducerilor reprezintă un comportament discriminatoriu, care creează un dezechilibru semnificativ și inexplicabil între drepturile părților și încalcă principiul tratamentului egal al consumatorilor.

În esență, consumatorul nu a avut nicio posibilitate reală de a influența sau de a negocia această condiție. Ea i-a fost comunicată la momentul plății, când decizia de cumpărare fusese deja luată, ceea ce echivalează cu o clauză impusă unilateral de comerciant.

Prin refuzul de a accepta voucherul la plata produselor promoționale (aflate la reducere), agentul economic neagă însăși valoarea sumei încasate pentru achiziționarea certificatului. Suma achitată pentru acesta, reprezentând o plată anticipată efectivă, guvernată de regimul juridic al avansului, conferă consumatorului o putere de cumpărare identică cu cea a numerarului. Acest fapt constituie un beneficiu pentru agentul economic, întrucât îi conferă certitudinea încasării unei sume de bani destinate exclusiv utilizării de către consumator la cumpărarea produselor sale (la rândul său, consumatorul beneficiază de dovada existenței unui avans, ușor transportabil și transmisibil, de exemplu, sub formă de cadou).

Condiționarea utilizării certificatului cadou pentru achiziția exclusivă a produselor la preț întreg (fără reducere sau promoție) constituie o devalorizare nejustificată a creanței consumatorului). Per a contrario, aceasta ar conduce la o situație absurdă în care consumatorul este penalizat pentru faptul că a plătit în avans, fiindu-i refuzat accesul la oferte disponibile oricărui alt client care plătește prin alt mijloc de plată (numerar sau card).

Cu toate că agentul economic a indicat pe site, la compartimentul „Certificate” și prin cod QR imprimat pe certificat că reducerile nu se aplică la utilizarea voucherelor, o astfel de practică nu poate fi justificată printr-o informare indirectă și insuficient de clară, realizată într-un moment în care consumatorul se află deja în procesul de achiziție.

În dreptul protecției consumatorilor, criteriul determinant nu este dacă informația poate fi accesată eventual, ci dacă aceasta este prezentată clar, direct și imediat la momentul și în contextul deciziei de cumpărare. Codul QR nu conține informația propriu-zisă, ci doar o trimitere către o secțiune separată a site-ului, transferând în mod nelegal sarcina informării de la comerciant către consumator. Legea nu impune consumatorului obligația de a investiga suplimentar condițiile unei promoții prin scanarea unor coduri sau navigarea în pagini distincte. Mai mult, informarea prin QR-cod presupune, în mod implicit, accesul la un smartphone, conexiune la internet și competențe digitale minime, condiții care nu sunt universal îndeplinite de toți consumatorii. Standardul legal este cel al consumatorului mediu, nu al consumatorului digitalizat.

O informație esențială privind aplicabilitatea unei reduceri nu poate fi considerată „accesibilă” atunci când depinde de un instrument tehnologic facultativ, inaccesibil unei părți a publicului. În plus, mențiunea generică de pe voucher, potrivit căreia „condițiile pot fi consultate pe site sau la consultanți”, nu indică existența unei excluderi de la reduceri și nu avertizează consumatorul asupra impactului direct asupra prețului. O astfel de trimitere vagă nu satisface obligația de informare completă și nu poate înlătura caracterul de omisiune înșelătoare.

Informațiile privind neaplicarea reducerilor la plata cu voucher ar fi fost accesibile anterior tranzacției. Or, accesibilitatea formală nu echivalează cu transparența efectivă cerută de lege. Informațiile esențiale care influențează decizia de cumpărare trebuie să fie: clare, imediate și direct asociate ofertei concrete.

Ascunderea unei condiții esențiale într-un compartiment separat al site-ului sau pe un suport fizic generic nu satisface exigențele art. 13 alin. (9) din Legea nr. 105/2003 și constituie o omisiune înșelătoare, mai ales în contextul unei promoții de preț.

Poziția agentului economic potrivit căreia voucherul ar fi fost achiziționat de o altă persoană juridică, care ar fi beneficiat de o reducere la momentul procurării acestuia, nu doar că a fost irelevantă pentru analiza practicii comerciale față de consumatorul final, ci intră în contradicție cu principiile consacrate privind egalitatea de tratament și natura economică a voucherelor. Valoarea voucherului nu poate fi relativizată sau diminuată ulterior prin raportare la identitatea celui care l-a achiziționat. Odată emis, voucherul are aceeași valoare economică și aceeași funcție juridică, indiferent dacă a fost procurat de o persoană fizică sau de o persoană juridică. O asemenea practică instituie o discriminare indirectă, bazată pe calitatea cumpărătorului inițial al voucherului, care nu este nici obiectiv justificată, nici proporțională. Tratamentele diferențiate între categorii comparabile de destinatari sunt admisibile doar dacă se întemeiază pe criterii obiective și rezonabile și urmăresc un scop legitim, ceea ce nu este cazul în speță. Orice tratament diferențiat aplicat ulterior beneficiarului final contravine principiului egalității de tratament, consacrat de legislația națională.

La nivelul european, voucherele și certificatele cadou sunt recunoscute ca mijloace de plată care încorporează o valoare monetară deja achitată comerciantului. Această abordare reiese atât din legislația fiscală, cât și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

Directiva (UE) 2016/1065 în ceea ce privește tratamentul aplicat cupoanelor valorice stabilește expres că voucherul reprezintă un instrument care conferă dreptul de a primi bunuri sau servicii și care implică obligația comerciantului de a accepta acel voucher drept mijloc de plată. Aceasta confirmă natura juridică a voucherului ca echivalent al banilor deja încasați de comerciant.

CJUE a subliniat că, din moment ce valoarea unui voucher a fost deja achitată comerciantului, utilizarea acestuia la cumpărarea unui bun constituie doar o modalitate de exercitare a unui drept patrimonial dobândit de consumator. Cu alte cuvinte, voucherul nu este o reducere sau o facilitate, ci o creanță a consumatorului împotriva comerciantului. Emiterea voucherelor implică încasarea unei sume de bani de către comerciant, iar utilizarea ulterioară a voucherului este doar o formă de consum a valorii deja achitate.^[1]

Practicile comerciale care creează confuzie sau dezechilibre între consumatori aflați în situații comparabile sunt incompatibile cu principiile protecției consumatorilor, chiar dacă acestea sunt prezentate sub forma unor condiții contractuale acceptate formal.

La nivel național, practica comercială descrisă este des întâlnită, însă aceasta diminuează încrederea consumatorului în comportamentul agenților economici. Plata avansului constituie asumarea unei obligații a consumatorului de a utiliza o anumită sumă de bani exclusiv pentru bunurile/serviciile acelui agent economic (un avantaj evident pentru comerciant, care îi asigură lichiditate și viitori cumpărători), iar refuzul acestuia de a permite consumatorului să dispună de facilitățile pe care le-ar fi avut dacă ar fi achitat cu numerar sau card bancar, îl penalizează tocmai pentru faptul că a oferit încredere agentului economic.

Concluzie.

Rezumând câteva luni de ,,ping pong administrativ”, după respingerea succesivă a petițiilor de către ISSPNP, inclusiv în procedura prealabilă, cauza a fost examinată în repetate rânduri de ministerul de resort, care într-un final a anulat răspunsurile emise de ISSPNP  și a obligat autoritatea să emită o decizie de încetare a practicilor comerciale incorecte utilizate de către agentul economic VN.

^[1] Cauzele CJUE: Argos Distributors Ltd, C-288/94, C-427/98, Commission v. Germany;  C-250/14 Air France; C-419/02 Bupa Hospitals Ltd.; C-122/10 Konsumentombudsmannen v. Ving Sverige AB