Av. dr. Ion Cojocari

La 23 august 2026 intră în vigoare Legea nr. 195/2024 privind protecția datelor cu caracter personal, care abrogă Legea nr. 133/2011 și transpune GDPR aproape textual. Cercetez acest domeniu, am lucrări în curs de publicare și discut tema în activitatea academică și de instruire. Sunt rezervat față de felul în care este înțeleasă la noi, unde se vorbește aproape numai despre conformare și amenzi.

Aici, în opinia mea, începe problema. Am preluat norma, dar nu și mecanismul prin care sensul ei este uniformizat. Republica Moldova nu face parte din ordinea juridică a Uniunii, instanțele noastre nu pot folosi trimiterea preliminară din articolul 267 TFUE, iar Curtea de Justiție nu este interpretul jurisdicțional obligatoriu al Legii nr. 195/2024. Jurisprudența ei nu devine însă irelevantă: când legiuitorul preia concepte aproape cuvânt cu cuvânt, hotărârile de la Luxemburg rămân un reper interpretativ serios, dar reper, nu autoritate. Aceeași asimetrie e la transferuri: fluxul spre Spațiul Economic European e deschis fără autorizare specială, cel invers depinde de mecanisme ale Uniunii pe care nu le controlăm.

O diferență față de GDPR merită atenție. Articolul 72 alin. (2) prescrie plângerea la Centru într-un an de la data la care persoana putea lua cunoștință de încălcare și, oricum, în cel mult trei ani de la data acesteia, iar alin. (4) obligă Centrul să respingă plângerea tardivă. Într-o prelucrare opacă persoana poate afla foarte târziu, iar plafonul absolut de trei ani poate închide mecanismul administrativ indiferent de momentul real al descoperirii. Acțiunea în instanță rămâne distinctă, articolul 74 prevăzând-o fără a aduce atingere articolului 72. Ce valoare are însă un drept a cărui apărare administrativă se poate prescrie înainte ca titularul să afle de el?

Pe mine mă interesează însă altceva. Discuția noastră despre inteligența artificială este prea mult despre instrument, achiziție și instruire, și prea puțin despre ingerință, obligația statului, cauzalitate, standard de probă, transparență, intervenție umană reală și remediu. Din cauzele SCHUFA Holding, C-634/21, și Dun & Bradstreet Austria, C-203/22, rezultă o idee importantă pentru discuția noastră: decizia poate fi deja determinată în substanță înainte ca omul să adopte actul formal, iar persoana are dreptul la o explicație inteligibilă a procedurii efectiv aplicate, nu la algoritm. Actul formal poate fi ultimul lucru care mai decide ceva.

Standardul jurisdicțional european care ne obligă deja direct este articolul 8 din Convenție. În Big Brother Watch și alții c. Regatului Unit, hotărârea Marii Camere din 25 mai 2021, Curtea a analizat ingerința pe etape succesive și a cerut garanții de la un capăt la altul al lanțului. Un exemplu: autoritatea construiește un profil de risc din mai multe baze de date, sistemul atribuie un scor ridicat, funcționarul refuză prestația socială fără să poată explica de ce sistemul a ajuns acolo. Întrebarea juridică nu trebuie căutată numai la semnarea refuzului: ingerința poate apărea deja la colectare, la profilare sau în momentul în care outputul devine determinant. În cauza SyRI, Tribunalul din Haga a arătat în anul 2020 că opacitatea unui sistem de evaluare a riscului împiedică chiar verificarea necesității ingerinței. Iar dacă algoritmul spune risc 92 la sută și funcționarul sau judecătorul doar confirmă rezultatul, fără informația, timpul sau competența de a-l reevalua, semnătura omului nu rezolvă problema. Intervenția umană formală nu este intervenție umană reală.

Articolul 58 alin. (2) prevede că Centrul nu supraveghează prelucrările instanțelor în activitatea de înfăptuire a justiției, la fel ca articolul 55 alineatul (3) din GDPR. Considerentul 20 spune că supravegherea lor ar trebui să poată fi încredințată unor organisme din interiorul sistemului judiciar, dar nu obligă. Întrebarea noastră este cine o exercită efectiv, cu ce competențe și cu ce garanții, fără a atinge independența judecătorului. Regimul special adoptat pentru prelucrările din sfera penală oferă un răspuns parțial; pentru restul activității de judecată, întrebarea rămâne deschisă.
Al doilea exemplu al aceleiași probleme este dreptul de a fi uitat. Articolul 17 îl consacră, dar articolul 51 înlătură competența Centrului pentru prelucrările în scopuri jurnalistice, lăsând doar calea instanței. Punerea în balanță dintre articolele 8 și 10 din Convenție o va face deci judecătorul moldovean, iar reperul este Hurbain c. Belgiei, hotărârea Marii Camere din 4 iulie 2023.

Consiliul Superior al Magistraturii și instanțele ar trebui să stabilească reguli privind utilizarea acestor instrumente, divulgarea utilizării lor, contestarea lor de către părți, standardele de motivare și de citare și, unde este necesar, modificări procedurale. Standardul unitar de citare nu este un moft: dacă nu putem identifica sursa pe care s-a bazat judecătorul, nu putem controla motivarea. Problema nu se rezolvă nici printr-o nouă instruire despre beneficiile inteligenței artificiale. Pregătirea trebuie să schimbe felul în care judecătorul identifică sursa unui rezultat, o verifică, își motivează hotărârea și permite părților să o conteste.

Automatizarea poate muta decizia reală înaintea actului formal. Jurisprudența de la Strasbourg conține elementele unei metode, examinarea pe etape și garanțiile de la un capăt la altul, dar nu a cristalizat încă o doctrină explicită pentru localizarea ingerinței într-un lanț în care colectarea, profilarea, rezultatul sistemului, controlul uman și actul final sunt momente diferite. Judecătorul va trebui să aplice și să dezvolte prin interpretare garanțiile existente acolo unde cadrul normativ rămâne incomplet. Răspunderea judecătorului crește enorm și crește exact acolo unde instrumentele lipsesc.