Mihai Crucichevici

Conflictele armate ale secolului XXI se caracterizează printr-o dizolvare progresivă a monopolului statal asupra violenței organizate. Grupări armate neregulate, companii militare și de securitate private, organizații desemnate drept teroriste și, tot mai frecvent, sisteme tehnologice autonome, participă direct sau indirect la ostilități, fără a fi subiecți clasici ai dreptului internațional public. Prezentul articol examinează, dintr-o perspectivă doctrinară comparată, conceptul de actor nestatal în dreptul internațional umanitar (DIU), clasificarea acestor entități, statutul lor juridic limitat, temeiurile convenționale și cutumiare care le impun respectarea normelor umanitare, precum și mecanismele de tragere la răspundere penală individuală. Articolul se încheie cu o analiză a provocărilor contemporane generate de proliferarea actorilor nestatali și de introducerea sistemelor de arme autonome, propunând direcții de consolidare a cadrului normativ internațional.

I. Considerații introductive. Justificarea demersului științific

Transformările structurale ale conflictualității armate contemporane au impus, cu o forță greu de contestat, reconsiderarea premiselor clasice ale dreptului internațional umanitar. Concepute inițial pentru a reglementa raporturile dintre state suverane angajate în războaie interstatale, Convențiile de la Geneva din 1949 și dreptul cutumiar aferent au fost treptat confruntate cu o realitate în care majoritatea covârșitoare a conflictelor armate contemporane sunt neinternaționale sau transnaționale, opunând state unor grupări armate organizate, mișcări insurgente, organizații desemnate drept teroriste ori companii militare private.

Această schimbare de paradigmă nu este doar cantitativă, ci și calitativă: actorii nestatali nu se mai limitează la rolul de beligeranți ocazionali, ci devin, în numeroase teatre de conflict, Siria, Ucraina, Sahel, Republica Democrată Congo, actori centrali ai desfășurării ostilităților, capabili să controleze teritorii, să administreze populații și să influențeze decisiv respectarea sau încălcarea normelor umanitare. Doctrina contemporană este unanimă în a sublinia că absența unei reglementări coerente a statutului acestor entități generează viduri juridice, cu consecințe directe asupra protecției victimelor conflictelor armate și asupra posibilității de a angaja răspunderea juridică a celor vinovați de încălcarea DIU.

Prezentul articol își propune o analiză structurată a acestei problematici, urmărind patru obiective: (i) clarificarea conceptuală a noțiunii de actor nestatal, din perspectiva doctrinei ruse, franceze și române; (ii) sistematizarea principalelor categorii de actori nestatali implicați în conflictele armate contemporane; (iii) examinarea temeiurilor juridice, convenționale și cutumiare, care le impun respectarea DIU, precum și a mecanismelor de răspundere penală aplicabile; și (iv) identificarea provocărilor pe care diversificarea acestor actori și evoluția tehnologică, în special dezvoltarea sistemelor de arme autonome, le ridică pentru dreptul internațional umanitar de mâine.

II. Delimitări conceptuale. Noțiunea de actor nestatal în dreptul internațional umanitar

În sens larg, actorii nestatali (non-state actors) desemnează, în doctrina dreptului internațional public, orice entitate care participă la relațiile internaționale sau la un conflict armat fără a avea calitatea de stat suveran. Sfera acestei noțiuni este eterogenă, incluzând, alături de grupările armate organizate, organizații internaționale, organizații neguvernamentale, întreprinderi transnaționale și, în ultimele decenii, companii militare și de securitate private.

În doctrina rusă, Igor Lukașuk arată că actorii nestatali sunt entități lipsite de suveranitate statală, dar apte să participe la relațiile internaționale și să influențeze ordinea juridică internațională, inclusiv prin implicarea directă în conflicte armate. Această abordare este relevantă întrucât recunoaște actorilor nestatali o capacitate de influență normativă, fără a le atribui, totuși, personalitate juridică internațională deplină.

În doctrina franceză, Michel Bélanger subliniază că transformarea conflictelor armate moderne a determinat o extindere necesară a analizei dreptului internațional umanitar dincolo de state, întrucât numeroși actori nestatali participă, direct sau indirect, la ostilități și influențează modul de aplicare a normelor umanitare. Autorul distinge între dreptul umanitar clasic, dreptul de la Geneva și dreptul de la Haga, axat pe raporturile interstatale, și dreptul umanitar modern, care trebuie să integreze noii actori și noile mecanisme de protecție a populației civile specifice conflictelor contemporane.

În doctrina română, Ion Dragoman relevă că normele dreptului internațional umanitar generează obligații nu doar în sarcina statelor, ci și a celorlalți participanți la ostilități, ceea ce justifică includerea actorilor nestatali în sfera de aplicare a acestor reguli, independent de recunoașterea lor formală ca subiecți de drept internațional. Alexandr Cauia converge spre aceeași concluzie, arătând că extinderea sferei de aplicare a DIU la actorii nestatali reprezintă o condiție necesară a eficacității practice a acestui corp de norme.

Recunoașterea actorilor nestatali în dreptul internațional a evoluat treptat, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial și pe parcursul Războiului Rece, perioadă în care numeroase conflicte au îmbrăcat forma unor războaie prin intermediari (proxy wars), în care marile puteri sprijineau mișcări insurgente, grupări de gherilă sau mișcări de eliberare națională. Jurisprudența Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a consolidat această evoluție: în Decizia asupra excepției de necompetență din cauza Tadić (1995), Camera de Apel a stabilit criteriile de calificare a unui conflict ca fiind armat, recurgerea la forța armată între state sau violența armată prelungită între autorități guvernamentale și grupări armate organizate,  plasând astfel, pentru prima dată cu autoritate jurisprudențială clară, grupările armate nestatale în sfera propriu-zisă a dreptului conflictelor armate.

III. Clasificarea actorilor nestatali implicați în conflictele armate contemporane

Dreptul internațional umanitar recunoaște, în prezent, o pluralitate de actori nestatali, clasificați în doctrină în funcție de rolul și natura activității desfășurate în cadrul conflictului. Distingem patru categorii principale.

1. Grupările armate organizate

Acestea reprezintă structuri militare sau paramilitare independente de stat, care participă direct la ostilități și, adeseori, controlează teritorii sau populații. Doctrina le consideră principalii actori nestatali ai conflictelor moderne, întrucât nivelul lor de organizare, comandă responsabilă, capacitate de a purta operațiuni militare susținute și de a respecta (sau nu) DIU, determină în mod direct aplicabilitatea Protocolului adițional II. Exemple istorice relevante includ Contras din Nicaragua, Garda de Voluntari Sârbă („Tigrii lui Arkan”) în conflictele din fosta Iugoslavie sau formațiuni de o anvergură ceva mai mare, spre exemplu Talibanii din Afganistan, care astăzi au ajuns de la o grupare armată organizată, la un corp de control capabil să dețină de facto control asupra unui întreg stat.

2. Organizațiile neguvernamentale și umanitare

Spre deosebire de categoria precedentă, aceste entități nu participă la ostilități, ci joacă un rol esențial în protecția victimelor conflictelor armate și în monitorizarea respectării DIU. Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) ocupă o poziție singulară: este singura organizație căreia dreptul internațional umanitar convențional îi conferă expres un mandat de a vizita persoanele private de libertate, de a acorda asistență victimelor și de a promova respectarea Convențiilor de la Geneva, alături de alte organizații umanitare precum Action for Humanity.

3. Companiile militare și de securitate private

Aceste entități furnizează, în temeiul unor contracte comerciale, servicii militare sau de securitate statelor, organizațiilor internaționale ori actorilor privați — protecția obiectivelor, instruirea forțelor armate sau operarea unor sisteme de armament. Creșterea rolului lor este asociată în doctrină cu transformările geopolitice de după încheierea Războiului Rece și cu tendința statelor de a externaliza funcții tradițional militare. Cazul companiei ruse Wagner (ЧВК Wagner), activă în Siria, Sudan, Ucraina, Mali și Libia, ilustrează atât potențialul operațional al acestor entități, cât și dificultatea de a le atribui răspunderea juridică pentru eventualele încălcări ale DIU, mai ales atunci când raporturile lor cu statul de origine rămân neclare sau contestate. Evoluțiile recente, restructurarea acestei companii și rebranduirea unora dintre operațiunile sale africane sub denumirea de Africa Corps, sub controlul mai direct al Ministerului rus al Apărării confirmă caracterul fluid și greu de reglementat al acestei categorii de actori.

4. Organizațiile desemnate drept organizații teroriste

Unele grupări nestatale recurg la violență împotriva statelor sau a populației civile pentru atingerea unor obiective politice sau ideologice. Comunitatea internațională a desemnat anumite entități, precum Al-Qaeda sau ISIS (Statul Islamic), drept organizații teroriste, calificate în literatura de specialitate drept violent non-state actors. Particularitatea acestei categorii constă în tensiunea dintre calificarea lor drept infractori de drept comun, supuși exclusiv legislației penale interne, și eventuala lor calitate de parte la un conflict armat, supusă normelor DIU, problemă analizată pe larg în secțiunea VII.

IV. Statutul juridic al actorilor nestatali în dreptul internațional umanitar

1. Subiectivitatea juridică limitată

Actorii nestatali nu sunt subiecți deplini ai dreptului internațional, precum statele membre ale Organizației Națiunilor Unite sau organizațiile internaționale interguvernamentale precum NATO. Participarea lor la un conflict armat nu le conferă, prin ea însăși, personalitate juridică internațională. Totuși, atunci când devin părți la un conflict armat, normele dreptului internațional umanitar le impun anumite drepturi și, mai ales, obligații, necesare pentru respectarea regulilor umanitare aplicabile tuturor părților beligerante. Se conturează astfel o subiectivitate juridică funcțională și limitată, actorii nestatali pot fi ținuți să respecte DIU fără a beneficia de statutul complet de subiect de drept internațional.

2. Drepturi și obligații în cadrul conflictelor armate

Articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 1949 obligă „fiecare parte la conflict”, formulare care include, prin interpretare consacrată, și grupurile armate nestatale, să respecte standardele minime umanitare privind tratamentul persoanelor care nu participă (sau nu mai participă) la ostilități, fără ca aceasta să afecteze statutul juridic al părților la conflict. Protocolul adițional II din 1977 extinde aceste obligații la conflictele armate interne, atunci când grupările armate organizate acționează sub o comandă responsabilă și exercită un control asupra unei părți a teritoriului care le permite să desfășoare operațiuni militare susținute și concertate, impunând obligații suplimentare privind protecția victimelor.

În practică, actorii nestatali trebuie să respecte normele DIU chiar dacă nu au și nu pot semna tratatele internaționale respective, un grup insurgent nu are capacitatea de a deveni parte la un tratat interstatal, întrucât o parte semnificativă a acestor norme are caracter cutumiar și, prin urmare, se impune tuturor părților la conflict, indiferent de consimțământul lor formal. Camera de Apel a Tribunalului pentru fosta Iugoslavie a confirmat, în cauza Tadić (1995), acest principiu: aplicarea DIU nu conferă actorilor nestatali un statut juridic deplin, dar obligațiile care le revin, de exemplu, respectarea normelor privind protecția civililor sau a persoanelor scoase din luptă, sunt obligatorii de îndată ce aceștia devin părți la un conflict armat, asigurându-se astfel protecția umanitară a tuturor celor afectați.

O clarificare doctrinară suplimentară, relevantă pentru determinarea momentului și a întinderii acestor obligații, este oferită de Ghidul interpretativ al CICR privind noțiunea de participare directă la ostilități (2009). Documentul distinge între civilii care participă ocazional, spontan sau neorganizat la ostilități, care își pierd protecția doar pe durata actului respectiv, și membrii unor grupări armate organizate care îndeplinesc o funcție de luptă continuă (continuous combat function), care își pierd statutul de civil pe toată durata apartenenței la grupare. Deși nu are forță de izvor autonom de drept, acest Ghid reflectă poziția instituțională a CICR și este larg citat în literatura de specialitate ca instrument de interpretare a normelor cutumiare existente.

V. Reglementarea actorilor nestatali în instrumentele juridice internaționale

1. Convențiile de la Geneva (1949)

Prin articolul 3 comun celor patru convenții, dreptul internațional umanitar stabilește un standard minim aplicabil conflictelor armate fără caracter internațional, obligând toate părțile la conflict, inclusiv grupurile armate nestatale, să asigure un tratament uman persoanelor care nu participă activ la ostilități, indiferent de statutul lor juridic formal.

2. Protocolul adițional II (1977)

Acest instrument dezvoltă regimul juridic aplicabil conflictelor interne, condiționând aplicarea sa de existența unor grupări armate organizate care acționează sub o comandă responsabilă și exercită un control teritorial suficient pentru a desfășura operațiuni militare susținute și concertate. Protocolul impune obligații suplimentare privind protecția victimelor, inclusiv garanții fundamentale de tratament uman și interdicția pedepselor colective.

3. Normele dreptului internațional cutumiar

Dincolo de tratate, o parte substanțială a normelor dreptului internațional umanitar a dobândit caracter cutumiar, fiind opozabilă tuturor părților la conflict, inclusiv actorilor nestatali, chiar dacă aceștia nu au și nu pot ratifica instrumentele internaționale respective. Studiul CICR privind dreptul internațional umanitar cutumiar, coordonat de Jean-Marie Henckaerts și Louise Doswald-Beck, identifică peste 150 de reguli aplicabile deopotrivă conflictelor internaționale și neinternaționale, consolidând fundamentul juridic al obligațiilor ce revin actorilor nestatali.

Documentul de la Montreux (2008), elaborat sub egida Elveției și a CICR, reprezintă un exemplu relevant de instrument cu caracter reafirmativ: fără a crea obligații noi, acesta clarifică modul în care obligațiile deja existente din DIU și din dreptul internațional al drepturilor omului se aplică statelor și companiilor militare și de securitate private care operează în contextul conflictelor armate, contribuind la reducerea incertitudinii normative specifice acestei categorii de actori.

VI. Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor dreptului internațional umanitar

1. Răspunderea penală individuală

Un principiu fundamental al DIU constă în aceea că persoanele care comit crime de război sau alte încălcări grave ale normelor umanitare răspund penal cu titlu individual, indiferent de funcția sau poziția lor ierarhică. Această răspundere poate rezulta din comiterea directă a crimei, din ordonarea, planificarea sau facilitarea acesteia, precum și, în anumite condiții, din omisiunea comandanților de a preveni sau sancționa faptele subordonaților (răspunderea de comandă).

2. Rolul jurisdicțiilor penale internaționale

Aplicarea răspunderii penale este realizată atât de instanțele naționale, cât și de jurisdicțiile penale internaționale, printre care Curtea Penală Internațională, instituită prin Statutul de la Roma din 1998. Curtea are competența de a judeca persoane acuzate de crime de război, genocid, crime împotriva umanității și agresiune, funcția oficială a acuzatului neconferindu-i acestuia imunitate penală (art. 27 din Statutul de la Roma). Anterior instituirii Curții, tribunalele penale internaționale ad-hoc pentru fosta Iugoslavie și pentru Rwanda, precum și instanțele mixte pentru Sierra Leone sau Cambodgia, au consolidat un corpus jurisprudențial esențial pentru clarificarea elementelor constitutive ale crimelor de război comise de actori nestatali.

3. Studiu de caz: Procurorul c. Thomas Lubanga Dyilo (2012)

Liderul rebel congolez Thomas Lubanga Dyilo a fost prima persoană condamnată de Curtea Penală Internațională, în anul 2012, pentru crima de război constând în recrutarea și utilizarea copiilor sub 15 ani în cadrul ostilităților desfășurate în timpul conflictului din Republica Democrată Congo. Condamnat la 14 ani de închisoare, acest caz a demonstrat rolul concret al Curții în tragerea la răspundere penală a liderilor grupărilor armate nestatale pentru încălcarea DIU și a marcat, totodată, prima hotărâre de fond pronunțată de Curte de la înființarea sa.

VII. Provocări contemporane privind reglementarea actorilor nestatali

1. Diversificarea actorilor și dificultățile de calificare juridică

Conflictele contemporane sunt caracterizate de o diversificare accentuată a actorilor nestatali, grupări armate, organizații teroriste, companii militare private — a căror structură adesea instabilă, ierarhie neclară și lipsă de recunoaștere formală ca parte la conflict fac dificilă determinarea momentului și modului în care DIU devine aplicabil. Calificarea juridică a situațiilor de violență dintre state și organizații precum ISIS a fost, de exemplu, problematică din cauza absenței unor criterii unanim acceptate privind intensitatea violențelor și gradul de organizare al grupării, ambiguitate care a afectat aplicarea completă a normelor DIU și a generat, în anumite cazuri, o suprapunere dificil de gestionat cu paradigma justiției penale ordinare aplicabile terorismului.

2. Inteligența artificială și sistemele de arme autonome

Evoluția tehnologică ridică o provocare inedită pentru dreptul internațional umanitar: dezvoltarea sistemelor de arme autonome letale (Lethal Autonomous Weapons Systems — LAWS), capabile să identifice, să selecteze și să angajeze ținte cu o intervenție umană din ce în ce mai redusă. Potrivit CICR, absența unui control uman semnificativ asupra ciclului de selecție și angajare a țintei ridică probleme fundamentale privind respectarea principiilor de distincție, proporționalitate și precauție, precum și privind posibilitatea de a stabili răspunderea juridică pentru eventualele încălcări ale DIU comise prin intermediul unor asemenea sisteme. Aceste dezbateri sunt purtate în prezent, la nivel multilateral, în cadrul Convenției privind anumite arme convenționale (CCW) de la Geneva, fără a se fi ajuns încă la un instrument juridic obligatoriu dedicat.

Problema capătă o dimensiune suplimentară atunci când sisteme autonome sau semi-autonome sunt operate nu de state, ci de actori nestatali,  grupări armate sau companii militare private, care dispun de acces tot mai facil la tehnologii de tipul dronelor înarmate. Absența unei ierarhii de comandă clare și a unei subordonări față de un stat identificabil complică, în asemenea situații, atât imputarea răspunderii internaționale, cât și identificarea persoanei fizice răspunzătoare penal, motiv pentru care doctrina insistă asupra necesității menținerii unui control uman semnificativ asupra deciziilor de recurgere la forța letală, indiferent de natura statală sau nestatală a operatorului.

VIII. Concluzii și perspective privind consolidarea cadrului juridic internațional

Analiza întreprinsă confirmă că actorii nestatali joacă, în prezent, un rol central în desfășurarea conflictelor armate contemporane, iar dreptul internațional umanitar — prin Convențiile de la Geneva, Protocolul adițional II, Documentul de la Montreux și normele cutumiare consolidate în studiul CICR, le impune responsabilități specifice, chiar în absența unei subiectivități juridice internaționale depline. Mecanismele de răspundere penală individuală, valorificate prin jurisprudența Curții Penale Internaționale și a tribunalelor ad-hoc, demonstrează că aceste norme sunt susceptibile de aplicare efectivă, inclusiv față de liderii grupărilor armate nestatale.

Cu toate acestea, creșterea continuă a diversității actorilor nestatali, de la grupări armate tradiționale la companii militare private cu operațiuni transnaționale și, mai recent, la sisteme tehnologice autonome, generează dificultăți suplimentare de calificare juridică și de imputare a răspunderii, pe care instrumentele juridice existente, concepute în alte contexte istorice, nu le pot soluționa în integralitate. Consolidarea cadrului juridic internațional necesită, în opinia autorului, cel puțin trei direcții de acțiune: (i) clarificarea, la nivel convențional sau prin dezvoltare cutumiară, a criteriilor de calificare a grupărilor armate organizate ca părți la conflict; (ii) extinderea și actualizarea reglementărilor aplicabile companiilor militare și de securitate private, dincolo de caracterul reafirmativ al Documentului de la Montreux; și (iii) adoptarea, la nivelul Convenției privind anumite arme convenționale sau printr-un instrument dedicat, a unor limite juridice obligatorii privind gradul de control uman impus în utilizarea sistemelor de arme autonome, indiferent de natura statală sau nestatală a operatorului. Numai printr-o asemenea actualizare normativă poate fi asigurată, în mod efectiv, protecția victimelor conflictelor armate și poate fi redusă lacuna juridică generată de multiplicarea actorilor nestatali în conflictualitatea secolului XXI.

Bibliografie

1. Alexandr Cauia, Drept internațional umanitar, Chișinău, 2020.
2. Игорь Лукашук (Igor Lukașuk), Международное право (Drept internațional), Moscova, 2005.
3. Michel Bélanger, Droit international humanitaire, Paris, Dalloz, 2002.
4. Ion Dragoman, Tratat de drept internațional umanitar, București, 2018.
5. Jean-Marie Henckaerts, Louise Doswald-Beck, Customary International Humanitarian Law, Volumul I: Rules, Cambridge University Press, 2005.
6. Nils Melzer, Interpretive Guidance on the Notion of Direct Participation in Hostilities under International Humanitarian Law, CICR, Geneva, 2009.
7. Sandesh Sivakumaran, The Law of Non-International Armed Conflict, Oxford University Press, 2012.
8. Liesbeth Zegveld, The Accountability of Armed Opposition Groups in International Law, Cambridge University Press, 2002.
9. Andrew Clapham, Human Rights Obligations of Non-State Actors, Oxford University Press, 2006.
10. Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, articolul 3 comun.
11. Protocolul adițional II la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, 1977.
12. Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, Roma, 1998.
13. Documentul de la Montreux privind obligațiile juridice internaționale pertinente și bunele practici ale statelor referitoare la operațiunile companiilor militare și de securitate private în timpul conflictelor armate, 2008.
14. TPII, Procurorul c. Duško Tadić, Decizia Camerei de Apel asupra excepției de necompetență, cauza nr. IT-94-1-AR72, 2 octombrie 1995.
15. CPI, Procurorul c. Thomas Lubanga Dyilo, Hotărârea de condamnare, cauza nr. ICC-01/04-01/06, 14 martie 2012.
16. https://en.wikipedia.org/wiki/Contras
17. https://en.wikipedia.org/wiki/Serb_Volunteer_Guard
18. https://en.wikipedia.org/wiki/Organisation_of_Ukrainian_Nationalists
19. https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Lubanga_Dyilo
20. https://en.wikipedia.org/wiki/Wagner_Group
21. https://www.icrc.org/en/document/what-international-humanitarian-law
22. https://www.icrc.org/en/publication/0996-montreux-document-private-military-and-security-companies
23. https://casebook.icrc.org/case-study/icrc-interpretive-guidance-notion-direct-participation-hostilities

 Student, Anul II. Lucrare elaborată sub coordonarea științifică a conf. univ. dr. Olga Dorul în cadrul sesiunii naționale de comunicări studențești, ediția a XXX-a, certificată cu mențiune