Sursă imagine: www.gala.fr

Thiam v. Franța – 80018/12 

Hotărârea din 18.10.2018 [Secția a V-a] 

Articolul 6. Proceduri penale. Articolul 6-1. Proces echitabil. Egalitatea de arme. Tribunal imparțial. Tribunal independent

Constituirea ca parte civilă a Președintelui Republicii în exercițiu în cadrul procedurii în care a fost condamnat un escroc de carduri bancare: nicio încălcare

În fapt – Ca urmare a unei plângeri depuse de către directorul unei bănci și a punerii în mișcare a acțiunii publice de către procurorul Republicii, dl Nicolas Sarkozy, Președintele în exercițiu al Republicii (infra «Președintele»), s-a constituit ca parte civilă în procedura penală pentru fraudarea de carduri bancare care a condus la condamnarea reclamantului. Acesta s-a plâns în fața Curții Europene că constituirea Președintelui ca parte civilă aduce atingere principiului egalității de arme și subminează dreptul la un tribunal independent și imparțial.

În drept – Articolul 6 § 1

a)Cu privire la egalitatea de arme– În măsura în care reclamantul s-a plâns de dezechilibrul creat în raport cu Președintele, pentru că acesta din urmă ar fi fost protejat de articolul 67 din Constituție de orice acțiune prevăzută pentru sancționarea abuzurilor în constituirea sa ca parte civilă, condițiile demarării acestor acțiuni nu erau întrunite și, dacă ar fi fost întrunite, reclamantul ar fi putut da curs la acestea în termen de o lună după încetarea funcțiilor Președintelui, conform alineatului 3 al articolului în discuție.

Absența Președintelui de la proces, având în vedere faptul că nu i se putea cere să depună mărturii, în virtutea statutului său care îl proteja, se baza pe un motiv juridic serios, prevăzut la alineatul 2 din articolul 67 al Constituției, și pe considerente obiective de protecție legate de funcția guvernamentală, fapt care nu contravenea, în sine, articolului 6 din Convenție. De asemenea, pentru a-l condamna pe reclamant, tribunalele naționale nu au făcut trimitere la nicio probă decisivă pe care partea civilă putea să o prezinte și a cărei credibilitate și fiabilitate trebuia verificată în cadrul interogatoriului sau al ședinței. Astfel, natura cauzei, probele disponibile și versiunile necontradictorii ale acuzatului (reclamantului) și ale părții civile nu impuneau, în orice caz, audierea acesteia din urmă.

Niciun element din dosar nu a indicat faptul că intervenția Președintelui în timpul procedurii ar fi încurajat ministerul public la acțiuni care aveau ca scop sau ca efect influențarea nepotrivită a tribunalului penal sau împiedicarea reclamantului de a se apăra în mod efectiv. În fine, nimic nu a sugerat faptul că acesta din urmă nu a beneficiat de garanțiile contradictorialității.

Astfel, intervenția Președintelui în calitate de parte civilă în cadrul procedurii nu a avut ca efect concret crearea unui dezechilibru între drepturile părților și derularea procedurii.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate)

b)Cu privire la independența și imparțialitatea tribunalului

1. Cu referire la parchet– În calitate de parte a acuzării, procurorul nu fusese chemat să «hotărască asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală» în sensul articolului 6 § 1. De asemenea, ministerul public nu era constrâns de obligațiile independenței și imparțialității pe care articolul 6 le impune unei «instanțe», unui organ jurisdicțional «chemat să decidă, în baza unor norme juridice și a unei proceduri organizate, orice chestiune relevantă care ține de competența sa».
2. Cu referire«instanța» chemată să judece cauza reclamantului – În privința susținerilor privind părtinirea judecătorilor, vinovăția reclamantului a fost stabilită prin elemente probatorii independente de acțiunea civilă a Președintelui. Mai mult, reclamantul nu a susținut că judecătorii instanței de fond și ai Curții de Casație au acționat conform instrucțiunilor Președintelui sau au dat dovadă de părtinire într-un alt mod. Astfel, desfășurarea procesului nu dezvăluie nimic care să fi adus atingere imparțialității procedurilor.

Cu privire la independența «instanței», inamovibilitatea magistraților instanței era garantată la nivel constituțional și îi proteja de eventualele atacuri asupra independenței lor. Ea constituia o garanție a independenței fundamentale a membrilor unei instanțe împotriva arbitrariului puterii executive.

Mai mult, judecătorii instanței nu se aflau în subordinea ministerului justiției și nu erau supuși niciunei presiuni sau instrucții în exercitarea funcției lor judiciare.

În fine, deciziile care afectează numirea membrilor judiciarului și evoluția carierei lor, transferul și promovările erau luate după intervenția Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) și după desfășurarea unor proceduri în contradictoriu. În materie disciplinară, CSM acționa ca un consiliu disciplinar și impunea sancțiuni în mod direct, astfel încât deciziile sale în acest domeniu prezentau un caracter judiciar.

Cu privire la la independența instanței din perspectiva competenței Președintelui de a numi judecătorii în funcție, simpla numire în funcție a judecătorilor de către un membru al executivului nu crea, în sine, o dependență, dacă, odată numiți, acești judecători nu erau supuși presiunilor sau instrucțiunilor în exercitarea funcției lor judiciare.

Faptul că Președintele semna decretele de numire în funcție a noilor judecători, de promovare sau de numire a acestora într-un post nou marca încheierea formală a procesului de luare a deciziilor și nu implica, ca atare, subminarea independenței celor interesați. Mai mult, exercițiul colegial al competențelor CSM de a „propune” și emite o „opinie” oferea o garanție esențială împotriva riscului presiunilor asupra judecătorilor din partea executivului. De altfel, aceasta era și poziția Comisiei de la Veneția.

Totuși, chiar dacă competențele CSM erau de natură să înlăture temerile exprimate cu privire la independența funcțională a judecătorilor, Președintele, care era parte în litigiu, era încă președinte al CSM atunci când judecătorii instanței penale și ai curții de apel s-au pronunțat în cauza reclamantului. Astfel, la acea dată, Președintele era deopotrivă președinte al CSM și parte civilă în litigiu. Intervenția Președintelui în cadrul procedurilor putea crea îndoieli din partea reclamantului în privința influenței acestuia asupra viitorului profesional al judecătorilor la a căror numire a contribuit și cărora li se cerea să se pronunțe în cazul unei cereri referitoare la interesele sale private. Totuși, o asemenea impresie nu era suficientă pentru a se constata lipsa de independență.

Reclamantul, care a fost obligat să-i plătească Președintelui doar un euro cu titlu de prejudiciu moral, plus cheltuielile de judecată, nu a oferit niciun element concret, apt să demonstreze că putea avea temerea obiectiv justificată că judecătorii de la tribunal de grande instance și din apel erau sub influența Președintelui. Cazul prezentat judecătorilor nu a avut nicio legătură cu funcțiile politice ale Președintelui, iar acesta nici nu a inițiat proceduri, nici nu a oferit dovezi care să sugereze vinovăția reclamantului. Mai mult, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre în care a examinat pretențiile reclamantului privind egalitatea armelor și independența și imparțialitatea instanței, la o dată la care Președintele nu mai deținea președinția CSM. După pronunțarea hotărârii curții de apel, revizuirea Constituției franceze a intrat în vigoare și a transferat președinția CSM de la președintele Republicii la Prim-președintele Curții de casație, cu scopul consolidării independenței judiciarului.

Participarea, ca reclamant în cadrul unor proceduri, a unei figuri publice care juca un rol instituțional în evoluția carierei judecătorilor era aptă să creeze o îndoială legitimă privind independența și imparțialitatea celor din urmă. Totuși, în prezenta cauză, nu existase niciun motiv să se conchidă că tribunalele chemate să decidă în cazul reclamantului nu erau unele independente în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

(A se vedea, de asemenea, Sramek v. Austria, 8790/79, 22 octombrie 1984 ; Sacilors Lormines v. Franța, 65411/01, 9 noiembrie 2006, Nota informativă 91 ; Moulin v. Franța, 37104/06, 23 noiembrie 2010, Nota informativă 135 ; Henryk Urban și Ryszard Urban v. Polonia, 23614/08, 30 noiembrie 2010, Nota informativă 135; și Urechean și Pavlicenco v. Republica Moldova, 27756/05 și 41219/07, 2 decembrie 2014, Nota informativă 180)

© Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova.