Nicoleta Iftodi, Master 2 Arbitraj și dreptul comerțului internațional (MACI), Université de Versailles, Paris Saclay

 Chiar și într-un context economic dificil, ruperea unei relații comerciale de lungă durată cu un distribuitor, furnizor, prestator de servicii sau cu un subcontractant trebuie să fie anticipată cu maximă diligență pentru a nu cădea sub incidența normelor cu privire la răspunderea delictuală. Altfel, ruperea abuzivă a raporturilor comerciale implică consecințe grave pentru partenerul de afaceri, dar și sancțiuni aspre pentru prejudiciile cauzate. Cum să caracterizăm un astfel de comportament comercial? Care este natura răspunderii juridice într-o asemenea situație? Cum să determinăm legea aplicabilă într-un raport juridic cu un element de extraneitate? Aceste întrebări au declanșat dezbateri animate în doctrina de drept privat, dar au generat și o jurisprudență densă în cadrul Uniunii Europene.

Libertatea contractuală, libertatea de a alege partenerul de afaceri, dar și de a determina conținutul contractului propriu-zis, dreptul de a rezoluționa contractul, schimbarea partenerilor comerciali – toate aceste drepturi sunt principii fundamentale care stau la baza libertății economice. Cu toate acestea, este absolut necesar ca încetarea raporturilor comerciale de lungă durată să se producă după un termen de preaviz rezonabil, iar orice încetare spontană să fie sancționată cu obligarea la plata de daune-interese. În cele ce urmează, vom analiza noțiunea de întrerupere intempestivă  a relațiilor comerciale de lungă durată (I) pentru a determina, ulterior, regimul juridic al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de aceasta (II).

I – Noțiunea de întrerupere intempestivă  a relațiilor comerciale de lungă durată

În ultimele decenii, în Franța, răspunderea pentru întreruperea intempestivă  a relațiilor comerciale a condus la nenumărate litigii, astfel încât acest domeniu a devenit din ce în ce mai reglementat de către legiuitorul francez (doar Curtea de Apel de la Paris este competentă să examineze în apel acest gen de litigii[1]).

Articolul L.442-6 I-5° din Codul comercial francez dispune: „este angajată răspunderea autorului și este instituită obligația de a repara prejudiciul cauzat de către producător, comerciant, industriaș sau persoană înregistrată în registrul comerțului (…) pentru prejudiciul cauzat prin ruperea intempestivă , chiar și parțială, a unei relații comerciale de lungă durată, fără o notificare scrisă, luând în considerare durata relației comerciale și respectând perioada minimă de preaviz determinată, cu referire la practicile comerciale, prin acorduri interprofesionale”[2].

    Analizând acest articol, 2 elemente esențiale se impun pentru a interpreta natura acestei noi instituții juridice:

1. Nu este interzisă încetarea unor relații comerciale, ci este interzis faptul de a le rupe brusc, fără un termen de preaviz.
2. Această spontaneitate este caracterizată fie prin absența unui preaviz scris, fie prin perioada prea scurtă în care a fost făcut preavizul.

Așadar, pentru a înțelege care a fost intenția legiuitorului când a instituit interdicția în cauză, este necesar să stabilim domeniul de aplicare al acestui articol (A), pentru a determina, ulterior, condițiile de aplicare (B).

1. Domeniul de aplicare: ruperea unei relații comerciale de lungă durată

Ruperea intempestivă  a relațiilor comerciale de lungă durată este o instituție relativ nouă în dreptul francez, în Republica Moldova și România fiind mai puțin cunoscută, probabil și datorită unui nivel mai scăzut al relațiilor comerciale internaționale. Legiuitorul francez, intenționând să reechilibreze relațiile comerciale între marii distribuitori (Auchan, Carrefour, Leclerc ș.a.) și furnizorii acestora, dar mai ales să-i protejeze pe aceștia din urmă de o încetare abuzivă spontană a relațiilor comerciale, a instituit în premieră un dispozitiv de protecție juridică în anul 1996 prin Legea Galland[3]. Ulterior, în urma reformelor și modificărilor aduse Codului Comercial, în anul 2016 a fost modificat și articolul L.442-6, I-5° a Codului Comercial. Domeniul de aplicare al acestui articol a fost lărgit extrem de mult, astfel încât, cu unele mici excepții, sunt vizate toate relațiile comerciale între doi profesioniști.

Conceptul[4] de relație comercială. Ruperea intempestivă  a relațiilor comerciale de lungă durată vizează toate relațiile de afaceri, indiferent de calitatea pe care o au partenerii economici: producători, comercianți, industriași sau artizani. Același text de lege permite sancționarea distribuitorilor care doresc să-și schimbe furnizorii, dar și sancționarea furnizorilor care intenționează să-și schimbe distribuitorii. Trebuie să remarcăm că obiectul contractului comercial în cauză este de asemenea fără importanță, putând să ne referim atât la vânzarea de produse, cât și la furnizarea de servicii sau acordurile de sub-contractare. De asemenea, în noțiunea de relație comercială intră atât raporturile industriale cât și activitățile comerciale.

Noțiunea de relație comercială de lungă durată. Așadar, relațiile comerciale întrerupte trebuie să fie relații de lungă durată („relations commerciales établies”). Așa cum a evidențiat și Curtea de Apel din Paris în hotărârea sa din 1 decembrie 2004[5], articolul în cauză, care a ridicat o serie de polemici, nu face distincție între raporturi contractuale și alte tipuri de raporturi juridice. Prin urmare, relațiile comerciale pot fi precontractuale, contractuale, post-contractuale sau, pur și simplu, neformale.

Cu toate acestea, pentru a califica o relație comercială ca fiind de lungă durată (établie) sau nu, în lipsa unei norme care să clarifice această noțiune, jurisprudența a luat în considerare mai multe criterii precum durata relațiilor comerciale dintre parteneri, stabilitatea și continuitatea acestor raporturi, importanța acestora asupra cifrelor de afaceri realizate[6]. Toate acestea conduc la determinarea calității unui parteneriat comercial și impactul pe care îl poate avea întreruperea intempestivă  a acestuia asupra oricărei dintre părți.

Deși s-a constat că jurisprudența reține, în mode preponderent, criteriul longevității raporturilor comerciale, în fapt, suntem în prezența unui raport de lungă durată chiar dacă acesta a fost stabilit printr-un contract unic de lungă durată sau prin mai multe contracte eșalonate pe o perioadă îndelungată. De exemplu, refuzul de a plasa anunțuri publicitare[7] într-o revistă a fost considerat drept o rupere intempestivă  („brutale”) a relațiilor comerciale îndelungate. Deci această sancțiune ne permite să luptăm cu „viciul” unor parteneri comerciali care denunță contractul în vigoare, câteva zile sau săptămâni înainte de expirare sau înainte de data de renegociere pentru anul următor. Într-o altă hotărâre, Curtea de Apel din Douai[8] a estimat că nu suntem în prezența unei întreruperi bruște a relațiilor comerciale între 2 societăți care au întreținut relații de afaceri timp de 12 ani, din moment ce volumul de tranzacții comerciale a variat în cursul acestei perioade, iar în ultimul an fusese practic nul. Prin urmare, judecătorul va trebuie să dea o interpretare efectivă în fiecare speță, iar nu să aplice în mod automat principiul duratei raportului juridic comercial.

1. Condiții de aplicare: spontaneitatea rupturii

După cum am observat și mai sus, aplicarea normelor Codului comercial analizate aici, nu implică și motivarea ruperii relațiilor comerciale, ci doar obligația de a o face după un termen de preaviz echitabil și legal. Prin urmare, nu cauza întreruperii raporturilor comerciale atrage răspunderea autorului său, ci caracterul spontan al acesteia. Pentru ca ruperea relațiilor comerciale să fie prejudiciabilă, trebuie ca să fie în același timp și intempestivă, adică imprevizibilă, spontană și violentă. În termeni practici, este vorba despre o retragere fără preaviz sau în urma unui preaviz prea scurt. Când  ne referim la preaviz, probabil că ne imaginăm că forma acestuia trebuie să fie una extrem de oficială. Într-adevăr, ruperea trebuie să fie notificată în scris, dar trimiterea unei scrisori recomandate cu aviz de recepție nu este obligatorie. O simplă corespondență este suficientă[9], atât timp cât aceasta indică în mod clar și neechivoc sfârșitul relațiilor dintre părți.

În ceea ce ține de durata preavizului, același articol, citat anterior, precizează că durata preavizului reiese aproape exclusiv din vechimea relațiilor comerciale, dar făcând referință și la practicile comerciale și acordurile interprofesionale. În jurisprudență s-a reținut că media preavizului acordat de către judecători este de o lună pe an de vechime a relațiilor comerciale. De exemplu, dacă suntem în prezența unor relații comerciale care s-au desfășurat timp de 10 ani și una dintre părți nu mai dorește să reînnoiască sau să prelungească vechiul contract, atunci termen de preaviz pentru a anunța decizia sa este de cel puțin 10 luni (o lună pentru fiecare an de parteneriat). Totuși, în unele domenii această medie poate fi dublată pentru fiecare an (de exemplu: furnizarea de produse sub marca distribuitorului, dependența economică etc.).

O altă precizare extrem de importantă este natura articolului L.442-6, I 5° a Codului Comercial francez. Acesta fiind o normă de ordine publică, părțile nu pot deroga de la aplicabilitatea acestuia prin nici o dispoziție contractuală. Legea prevede doar două cazuri în care este permisă întreruperea intempestivă  a relațiilor comerciale, fără preaviz:

1. Neexecutarea obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Totuși, să fim de acord că această neexecutare trebuie să prezint un grad de gravitate suficient de mare[10] și să caracterizeze o încălcare gravă a obligațiilor contractuale care justifică încetarea relațiilor comerciale fără notificare prealabilă.
2. Forța majoră.

Așadar, respectarea termenului de preaviz este extrem de importantă pentru celălalt partener comercial, care fiind protejat de către notificarea prealabilă de încetare a relațiilor comerciale dispune de timp suficient pentru a se reorganiza și a găsi alți parteneri de afaceri, ne suferind careva pierderi financiare. Chiar și în cazul unei întreruperi parțiale a raporturilor economice (de exemplu, diminuarea numărului de comande), partenerii comerciali sunt obligați să se informeze într-un termen de preaviz suficient.

Într-o altă ipoteză, dacă o parte decide să modifice substanțial contractul (modificarea condițiilor financiare), ea trebuie să-și anunți partenerul cu suficient timp înainte, pentru a reuși începerea negocierilor. În caz contrar, cealaltă parte ar putea solicita judecătorului o recalificare a faptelor, în scopul constatării că modificările propuse reprezintă o întrerupere parțială a raporturilor comerciale[11].

În fine, o să evocăm și o altă situație, pentru a demonstra că interpretarea judecătorului trebuie să țină cont mereu de toate elementele cazului, cu scopul oferirii celei mai echitabile soluții. Curtea de Casație franceză a stabilit[12] într-una din hotărârile sale că în contextul crizei economice din anul 2008, diminuarea semnificativă a comenzilor nu a fost suficientă pentru a fi reținută ca un caz de întrerupere „brutală” a relațiilor comerciale, deoarece autorul acestei ruperi era el însuși în criză financiară și în imposibilitatea de a-și executa toate obligațiile contractuale.

II – Regimul juridic al răspunderii pentru ruperea abuzivă a relațiilor comerciale de lungă durată

 Așa cum am determinat mai sus, vorbim despre ruperea intempestivă  a relațiilor comerciale de lungă durată. Adică despre relații de comerț care au fost stabilite printr-un contract și care ulterior s-au prelungit pentru o perioadă îndelungată. Trebuie să operăm această distincție deoarece provocarea este cu atât mai mare cu cât distingerea între o relație contractuală clasică și o relație comercială de lungă durată este necesară pentru a determina natura răspunderii pentru violarea acestei prevederi. Mai mult decât atât, în dependență de stabilirea tipului de răspundere juridică (delictuală sau contractuală), în cazul unui litigiu în care există cel puțin un element de extraneitate, legea aplicabilă ar putea fi diferită, conform tipului de calificare ales. În cele ce urmează, ne vom expune asupra poziției adoptate de către Curtea de Casație franceză (A) și ulterior vom evoca poziția inovatoare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (B).

1. Poziția Curții de Casație Franceze: răspundere delictuală

Natura juridică a răspunderii juridice cu privire la rupere abuzivă a relațiilor comerciale de lungă durată este obiectul mai multor dezbateri între dreptul intern francez și poziția Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). În dreptul național francez, Curtea de Casație s-a exprimat în nenumărate rânduri că „faptul (…)de a rupe brusc, chiar și parțial, o relație comercială de lungă durată, fără preaviz în scris, în conformitate cu vechimea relației comerciale (…) atrage răspunderea delictuală a autorului său”.

Camera Comercială a Curții de Casație a confirmat această soluție, de nenumărate ori, casând orice decizie de apel care a încercat să rețină natura contractuală a răspunderii, deoarece există sau a existat un contract între părțile aflate în litigiu. Dacă adoptăm logica dreptului francez, precum că ar fi vorba despre o răspundere delictuală, reiese că orice relație comercială între o societate franceză și o societate a unui stat membru al UE ar putea să fie supusă aprecierii tribunalelor de comerț franceze, după cum urmează:

7. Dacă victima acestei ruperi abuzive de relații comerciale este de origine franceză, iar autorul un străin: aplicând articolul 7.2 al Regulamentului Bruxelles 1 bis în materie de răspundere delictuală, jurisdicția competentă va fi cea a locului unde se produce sau riscă să se producă prejudiciul. Mai exact legea țării unde societatea-victimă își are sediul. Prin urmare vom aplica legea franceză.
8. Dacă victima este un străin, autorul fiind un francez: aplicăm dispozițiile articolului 4 al Regulamentului Bruxelles 1 bis, care prevede că tribunalul competent este acela al locului unde își are sediul pârâtul. Adică vom aplica legea franceză din nou.

Prin urmare, observăm că orice rupere abuzivă a unei relații comerciale de lungă durată, unde un comerciant francez este parte ar putea să justifice o acțiune în fața unui Tribunal francez, pe baza legală a articolului L.442-6-I, 5° din Codul comercial francez. Așadar, aceasta prioritate acordată dreptului francez reprezintă o sursă de insecuritate juridică pentru comercianți, dar și riscuri economice foarte mari, mai ales că o societate străină, de cele mai multe ori, nu cunoaște despre existența unui asemenea regim de răspundere juridică.

În conformitate cu art. 46, alin. 2 din Codul de procedură civilă francez, în afară de posibilitatea de a sesiza judecătorul de la locul de domiciliu al pârâtului, reclamantul dispune de o dublă opțiune de a se adresa:

1. fie în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă,
2. fie în fața instanțelor în circumscripția cărora prejudiciul a survenit.

În decursul unei perioade îndelungate de timp, judecătorii considerau că locul unde prejudiciul s-a produs era localizat la sediul victimei[13]. Apoi, Curtea de Casație a decis că este necesar să se examineze, de la caz la caz, locul unde prejudiciul a afectat efectiv reclamantul[14].

Într-o altă hotărâre[15], suntem în prezența rupturii intempestive a relațiilor comerciale stabilite de lungă durată. Guerlain a apelat la un distribuitor chilian, iar mai apoi a pus capăt brusc raporturilor lor comerciale. Cum să determinăm legea aplicabilă în speță? Litigiul a fost calificat de delictual, dar vom aplica legea locului unde este situat fapta generatoare a prejudiciului sau legea de la locul unde dauna s-a produs? Curtea de Casație a precizat că faptul generator poate fi localizat prin referință la diferitele contracte care au fost încheiate de către părți și că în speță faptul generator a fost localizat în Franța. Astăzi, soluția ar fi diferită deoarece calificarea ar fi cu siguranță de natură contractuală (a se vedea hotărârea CJUE „Granarolo”). Cum rămâne cu locul rănirii? În domeniul legislației aplicabile, există puține exemple, dar în ceea ce privește competența jurisdicțională, Curtea de Justiție a elaborat o jurisprudență interesantă.

În 2009, pentru a garanta o anumită omogenitate în interpretarea articolului L 442-6 din Codul comercial francez, legiuitorul a decis să atribuie litigiul respectiv unor instanțe specifice:

1. în primă instanță, 8 tribunale comerciale sunt competente: Marsilia, Bordeaux, Lille, Fort de France, Lyon, Nancy, Paris, Rennes
2. în apel, Curtea de Apel din Paris[16].

1. Poziția Curții de Justiție a Uniunii Europene: răspundere contractuală

 Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat deja printr-o hotărâre din 14 iulie 2016[17] cu privire la natura acțiunii în răspundere fondată pe ruperea intempestivă  a unei relații comerciale de lungă durată, cum este prevăzută la articolul L442-6, I, 5° al Codului Comercial francez.  Așadar, contrar practicii consacrate a Curții de Casație, CJUE vine să afirme că o asemenea acțiune nu intră sub incidența răspunderii delictuale sau cvasi-delictuale, în sensul Regulamentului Bruxelles I, dacă suntem în prezența unei relații contractuale tacite.

În această hotărâre „Granalaro”, CJUE reamintește principiul interpretării[18] stricte și autonome a noțiunilor juridice comunitare:

1. Regulile de competență specială sunt de interpretare strictă[19]
2. Termenii de „materie contractuală” și de „materie delictuală sau cvasi-delictuală” trebuie să fie interpretați de o manieră autonomă, asigurând aplicarea uniformă a Regulamentului sus-citat în întreaga UE.
3. o acțiune în despăgubiri întemeiată pe încetarea intempestivă a relațiilor comerciale de lungă durată […] nu se încadrează în categoria delictuală sau cvasi-delictuală în sensul acestui regulament în cazul în care există o relație contractuală tacită între părți, ceea ce este de competența instanței naționale să verifice.

Decizia CJUE este clară: în cazul în care părțile se află într-o relație contractuală tacită (și, a fortiori, în scris), acțiunea inițiată în temeiul articolului L.442-6, I-5 °, Codul Comercial,  este o problemă contractuală în sensul Regulamentului de la Bruxelles, astfel încât competența instanțelor franceze urma să fie evaluată în conformitate cu dispozițiile articolului 7.1 din regulamentul menționat[20].

O dată ce am stabilit că răspunderea este contractuală, o altă întrebare apare: vom aplica regula generală cu privire la legea aplicabilă contractelor sau regulile cu privire la contractul de vânzare sau cea cu privire la contractele de prestare de servicii? Pentru Curtea de Justiție acest lucru depinde de conținutul contractelor succesive.

Într-un final, astăzi, prin aplicarea hotărârilor  Corman-Collins[21] din 2013 și Granarolo din 2016, CJUE acceptă o interpretare extrem de vastă a contractul de prestare de servicii, care include majoritatea contractelor care nu sunt calificate drept contract de vânzare. Așadar, dacă contractele anterioare au fost calificate de contracte de prestară de servicii, reclamantul are două opțiuni: el poate să sesizeze fie de instanțele de la domiciliul pârâtului, fie cele de la locul unde au fost prestate sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile. În acest sens, Curtea de la Luxembourg precizează într-o hotărâre din 11 martie 2010, Wood Floor[22], că:

1. pentru a identifica locul prestării serviciilor, în cazul în care nu este specificat în contract, acesta este cel al executării efective a contractului, pe care îl localizăm datorită cifrei de afaceri în cazul activității unei agent comercial.
2. Dacă locul executării efective a contractului nu a fost stabilit în clauzele contractului, vom reține că acest loc se află la locul de domiciliu al agentului comercial.

În concluzie, deși calificarea răspunderii delictuale pentru rupere intempestivă  a relațiilor comerciale de lungă durată este predominantă, răspunderea contractuală, în acest sens, capătă tot mai mult teren. O uniformizare   a interpretării și calificării termenilor juridici este cu atât mai importantă, cu cât discrepanțele de interpretări ar putea ridica probleme de jurisdicție internațională.

Referințe:

[1] LEXplicite, Compétence juridictionnelle en matière de rupture brutale de relations commerciales établies : les enseignements de 2017, 15 februarie 2018, www.lexplicite.fr

[2]  Codul comercial francez, versiunea în vigoare din 11 decembrie 2016, www.legifrance.gouv.fr

[3] Legea nr. 96-588 din 1 iulie 1996 privind loialitatea și echilibrul relațiilor comerciale (1), www.legifrance.gouv.fr

[4] CCI Paris, La rupture brutale des relations commerciales, www.entreprises.cci-paris-idf.fr

[5] Cour d’appel de Paris, 1er décembre 2004, Lettre distrib., juin 2005

[6] Gouache, La rupture brutale de relations commerciales établies avec un partenaire étranger, 16 octobre 2017, www.gouache.fr

[7] CA PARIS, 25e ch. A., 29 février 2008, n°06/03934

[8] Cour d’appel de Douai, 2 mai 2006, JurisData n° 2006-305035

[9] Cour d’appel de Montpellier, 21 septembre 2004, JurisData n° 2004-267461

[10] Cass. Com., 9 juillet 2013 – n° 12-21.001

[11] Cass.com., 20 mai 2014 – n° 13-16.398

[12] Cass. com. 12 février 2013 – n° 12-11.709

[13] Cass Cass, 21 aprilie 1992, RJDA 1992, nr. 933

[14] Cass. 2e civ., 15 oct. 1981, Gaz. Pal. 1982, 1, Somm. p. 100

[15] Com. 25 mars 2014, Guerlain

[16] J.-C. Foussat, Rupture brutale de relation commerciale établie et règles de compétence, 11 martie 2016, în: Village de la Justice, www.village-justice.com

[17] CJUE, 14 juill. 2016, aff. C-196/15, Granarolo, EU:C:2016:559

[18] N. Kouchnir-Cargill, E. Cașilleri, Compétence juridictionnelle en matière de rupture brutale de relations commerciales établies : détermination de la responsabilité engagée par l’auteur de la rupture en droit international privé, www.grall-legal.fr

[19] CJUE, 18 juillet 2013, ÖFAB, C 147/12.

[20] N. Kouchnir-Cargill, E. Cașilleri, Compétence juridictionnelle en matière de rupture brutale de relations commerciales établies : détermination de la responsabilité engagée par l’auteur de la rupture en droit international privé, www.grall-legal.fr

[21] CJUE, 19 decembrie 2013, Corman-Collins, Aff. C-9/12, www.curia.europa.eu

[22] CJUE, 11 martie 2010, Wood Floor, Aff. C-19/09, www.curia.europa.eu