„În fața legii” de Franz Kafka

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.”

Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, râde şi spune: „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă deseamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.”

La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte: totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de cum pun domnii cei mari; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru.

Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost depreţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere.Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică să intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrâneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca.

Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă în jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult.
În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferenţa de înălţime s-aschimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul,întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Sursă:Franz Kafka – Verdictul și alte povestiri, Edditura pentru literatură universală, București, 1969, p.124-127.

Adaptare video: