Lekić v. Slovenia [MC] – 36480/07

Hotărârea din 11.12.2018 [MC]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 para. 1 din Protocolul nr. 1

Posesia nestingherită a bunurilor

Răspunderea personal a unui acționar pentru datoriile unei companii radiate în conformitate cu legislația specială privind societățile inactive: nicio încălcare

În fapt – În anii 1990, Slovenia a trebuit să abordeze problema unui număr tot mai mare de companii inactive sau insolvente înființate sub regimul fostei Republici Socialiste Federative a Iugoslaviei. În 1999, Legea privind operațiile financiare ale companiilor (FOCA) au introdus o procedură privind radierea automată a unor asemenea companii, prevăzând că acționarii vor răspunde în mod solidar, cu bunurile proprii, în cazul în care eșuau să solicite, într-o anumită perioadă de timp, lichidarea acestor companii. În 2002, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea acestei excepții de la principiul vălului corporativ, însă a limitat-o la acționarii „activi”, i.e. la cei care aveau o oarecare influență în funcționarea companiei.

Acționar și ultim director general al unei societăți cu răspundere limitată radiate în 2001 prin procedura automată, reclamantul s-a plâns că nu a fost informat despre procedura de radiere și că i-a fost impusă plata, în 2007, a peste treizeci de mii de euro către creditorul principal al companiei.

Într-o hotărâre pronunțată pe 14 februarie 2017 (vezi Nota informativă 204), o Cameră a Curții a constatat incidența articolului 1 din Protocolul nr. 1, însă a reținut că nu a existat nicio încălcare a acestui articol. Cazul a fost trimis la Marea Cameră, la cererea reclamantului.

În drept – Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Având în vedere contextul și, în special, decizia din 2001 de radiere a companiei în discuție, Curtea a examinat cazul în lumina primei reguli a acestui articol (principiul „respectării bunurilor” persoanelor).

(a) Legalitatea ingerinței – Radierea companiei din registrul societăților, împreună cu răspunderea personală a reclamantului pentru datoriile companiei, s-au bazat pe Legea operațiunilor financiare ale companiilor (FOCA), care prevedea că trebuia inițiată procedura radierii dacă, de exemplu, timp de douăsprezece luni consecutive, compania nu a înregistrat vreo tranzacție a unei plăți în conturile sale. Se prezuma că acționarii unei asemenea companii au fost de acord să împartă în mod solidar răspunderea pentru datoriile companiei. Legislația a fost accesibilă pentru reclamant și suficient de clară pentru a-i permite să prevadă că compania sa va fi radiată și că acesta va răspunde personal pentru orice datorie.

În calitatea sa de acționar și de fost director general al companiei, reclamantul trebuie să fi cunoscut, cu siguranță, nu doar situația companiei, ci și procedurile civile intentate de către creditorii săi. Era de așteptat ca reclamantul să acorde o anumită atenție acestei chestiuni. Acesta ar fi trebuit să întreprindă ceea ce era necesar pentru a colecta orice scrisoare adresată companiei. Mai mult, având în vedere perioadele de timp rezonabil de lungi acordate acționarilor pentru a contesta deciziile emise în vederea radierii unor asemenea companii, Curtea a constatat că notificarea companiei despre deciziile de radiere și publicarea lor alternativă în Registrul societăților sau în Monitorul Oficial au fost suficiente.

Mai mult, diferența făcută de către Curtea Constituțională între „acționarii activi”, apți să influențeze managementul companiei, și „acționarii pasivi”, care nu posedau o asemenea autoritate, a rezultat, de facto, într-o jurisprudență națională bine-stabilită, în măsura în care răspunderea personală pentru datoriile companiei era atribuită acționarilor care dețineau cel păuțin 10% din capitalul înregistrat. Acest prag nu era unul arbitrar, având în vedere drepturile atașate de acesta prin lege. Organizațiile internaționale care au avut de-a face cu asemenea probleme, ca OECD sau IMF, au aplicat un test similar atunci când au făcut distincție între investitorii „direcți” și investitorii de „portofoliu” obișnuiți.

Așadar, Curtea a conchis că ingerința a fost prevăzută de lege.

(b) Scopul ingerinței – Unul dintre efectele colaterale ale tranziției din statul reclamat de la o economie socialistă la o economie de piață liberă a fost existența unui număr mare de companii inactive cu datorii. Scopurile principale ale FOCA au fost să asigure stabilitate pe piața comercială și disciplina financiară, protejând, în același timp, creditorii acestor companii. Având în vedere marja de apreciere deosebit de largă acordată autorităților naționale în chestiuni de politică economică și socială, Curtea nu a observat să existe vreun motiv de a pune la îndoială faptul că măsura contestată urmărea realizarea interesului general.

(c) „Echilibrul corect” dintre interesele în discuție – Nu putea exista nicio îndoială că FOCA avea consecințe extinse pentru multe persoane, care deveneau răspunzătoare personal pentru datoriile companiilor lor. Totuși, caracterul excepțional al circumstanțelor care ar putea garanta ridicarea vălului corporativ se limita în mod esențial la natura problemelor care trebuiau decise de către tribunalul național competent, nu la frecvența unor asemenea situații. Cu alte cuvinte, acest fapt nu presupunea că acest tip de măsură putea fi justificat doar în cazuri rarisime.

Legea în discuție a suportat, desigur, cel puțin două serii de amendamente legislative și contestații la Curtea Constituțională. Totuși, s-a putut vedea din considerentele relevante ale lucrărilor pregătitoare și din raționamentul Curții Constituționale că autoritățile competente au depus veritabile eforturi pentru a asigura un echilibru corect între interesele creditorilor companiilor inactive și cele ale membrilor unor asemenea companii. Calitatea controlului parlamentar și judiciar al caracterului necesar al legislației și al măsurilor adoptate garanta o marjă largă de apreciere cu privire la alegerile legislative și judiciare făcute. Divergența de opinii exprimate în cadrul legislativului, pe de o parte, și în fața Curții Constituționale, pe de altă parte, trebuia considerată ca încadrându-se în această marjă de apreciere.

În acest caz, pentru a-l declara răspunzător personal pentru datoria companiei în care era acționar minoritar, tribunalele au reținut că reclamantul nu a prezentat probe care să confirme că nu a manifestat un rol „activ” în managementul ei. Reclamantul deținuse mai mult decât 10% din capitalul companiei și se bucura de drepturile unui membru minoritar, iar în calitatea sa de director general, acesta era autorizat să acționeze în numele companiei. Mai mult, era irelevant dacă acesta a demisionat din funcția de director general, odată ce problema consta în data la care a devenit membru al companiei: înainte sau după ce s-a născut pretenția creditorului, sau dacă acesta a solicitat în mod efectiv lichidarea, de vreme ce sumele care trebuiau plătite în avans nu au fost plătite.

Curtea nu a identificat niciun motiv pentru a nu fi de acord cu raționamentul tribunalelor naționale și nu a fost convinsă de faptul că tribunalele naționale trebuiau să acorde o pondere mai mare altor factori pe care acesta i-a prezentat și care îl absolveau de răspunderea personală. Prezumțiile de fapt sau de drept operau în orice sistem juridic, astfel încât acestea puteau fi acceptate a fortiori în domeniul dreptului societăților, unde putea fi în discuție dreptul la respectarea bunurilor. Nimic nu a indicat că modul de aplicare al sarcinii relevante a probei în cazul reclamantului a depășit limitele admisibile.

Cu privire la situația precisă a companiei în discuție, aceasta a fost transformată în 1995 dintr-o societate pe acțiuni într-o societate cu răspundere limitată, în care acționarii jucau un rol mai mare. La acea dată, compania era deja capitalizată în mod inadecvat și acționa prin încălcarea regulilor aplicabile ale dreptului societar. Mai mult, ea nu a solicitat lichidarea decât cu doi ani mai târziu, când era evident că nu mai avea niciun fel de active. Ea a eșuat să facă plățile cerute în avans pentru cheltuielile de judecată și a decis, în schimb, să aștepte până la instituirea unor asemenea proceduri de către instanță, din oficiu.

Deși era adevărat că legislativul a abolit, prin introducerea regulilor de radiere a companiilor din registru, posibilitatea unei companii de lichidare a unei companii de către instanță din oficiu, aplicarea modificării a fost amânată cu un an – perioadă suficientă pentru cei vizați de a evita răspunderea personal, cu condiția că plateau taxele pentru procedura de lichidare. În schimb, deși compania nu-și putea plăti taxele sau nu-și putea executa activitățile pentru care a fost înființată, ea își perpetua existența. Curtea nu a găsit niciun motiv de a pune la îndoială faptul că asemenea companii prezentau o amenințare pentru funcționarea adecvată a pieței.

În plus, efectul reducerii capitalului sub limita legală și, eventual, al epuizării complete a acestuia, cuplat  cu eșecul prelungit de a institui procedure de lichidare, au manifestat efecte adverse considerabile asupra poziției creditorului companiei. Acesta din urmă a fost supus unei incertitudini prelungite cu privire la plata datoriei sale. Un asemenea curs al procedurilor de lungă durată putea fi evitat dacă compania ar fi cerut lichidarea ei în timp util.

În fine, reclamantul nu a demonstrat faptul că a suferit un dezavantaj semnificativ. Suma datoriei plătite de către reclamant a fost una relativ modestă, iar creditorul și-a revendicat creanța și de la alți acționari. Prin urmare, Curtea nu a avut motive factuale să stabilească că măsura contestată, care se baza pe regula legală a răspunderii nelimitate a reclamantului pentru datoriile restante ale companiei, fusese una disproporționată. În fine, dacă reclamantul a considerat că a plătit mai mult decât alți membri activi ai companiei, acesta putea intenta o acțiune civilă împotriva lor, în vederea rambursării plății.

În special în lumina participării reclamantului la administrarea companiei, suma datoriei plătite de către acesta și contextul național de la acel moment, Curtea a reținut că măsura contestată nu a presupus impunerea unei sarcini individuale excesive asupra reclamantului, Nu a fost depășită marja largă de apreciere a statului în acest domeniu.

Concluzie: nicio încălcare (cincisprezece voturi la două).

Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova.