Mursaliyev și alții v. Azerbaijan – 66650/13, 24749/16, 43327/16 et al.
Hotărârea din 13.12.2018 [Secția a V-a]
Articolul 2 din Protocolul nr. 4
Articolul 2 para. 2 din Protocolul nr. 4
Libertatea de a părăsi orice țară
Impunerea unor interdicții de călătorie în privința martorilor din proceduri penale pendinte fără o bază legală: încălcare
În fapt – Pe date diferite între anii 2012 și 2016, autoritățile de anchetă au emis interdicții de călătorie asupra reclamanților, toți martori în proceduri penale pendinte, împiedicându-i să părăsească țara. Reclamanții au contestat interdicțiile de călătorie, fie prin depunerea de cereri în fața tribunalelor administrative, fie solicitând efectuarea unui control judiciar de către tribunalele obișnuite. Constatând că nu aveau competența de a examina legalitatea interdicțiilor de călătorie impuse de către autoritățile de anchetă, tribunalele naționale au refuzat să examineze cererile, cu excepția cererii unuia dintre reclamanți, care a fost respinsă pe fond.
În drept – Articolul 2 § 2 din Protocolul nr. 4: Guvernul nu a făcut trimitere la vreo prevedere din dreptul național care să servească ca bază legală pentru impunerea interdicțiilor de călătorie asupra persoanelor care erau martori în procedurile penale. Mai mult, prevederile relevante ale Codului migrației, care reglementau dreptul cetățenilor azeri de a părăsi țara, conțineau o listă exhaustivă de circumstanțe în care acest drept putea fi restricționat temporar, însă niciuna din aceste circumstanțe nu corespundea cu situația reclamanților. Mai mult, articolul 1 din Legea privind pașapoartele, în vigoare la acea dată, prevedea o restricție temporară asupra dreptului de a părăsi țara, însă numai dacă persoana vizată avea statut de învinuit sau de inculpat în cadrul procedurilor penale, de condamnat sau de persoană supusă măsurilor medicale obligatorii.
Autoritățile de anchetă au impus interdicțiile de călătorie asupra reclamanților în lipsa vreunei hotărâri judecătorești. Mai mult, în controlul efectuat în privința măsurilor contestate, tribunalele naționale au eșuat să precizeze baza legală pentru impunerea interdicțiilor de călătorie, mulțumindu-se cu refuzul de a examina acțiunile contestate pe fond. În singurul caz examinat pe fond, tribunalul relevant a constatat că restricția dreptului reclamantului de a părăsi țara era justificată, fără a face trimitere la vreo prevedere a dreptului național.
Având în vedere cele menționate mai sus, ingerința în dreptul reclamanților de a-și părăsi țara nu a fost „prevăzută de lege”.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Curtea a constatat, de asemenea, existența unei încălcări a articolului 13 din Convenție.
Articolul 41: 5,000 EUR pentru fiecare, în privința prejudiciului moral suferit.
(Vezi și Stamose v. Bulgaria, 29713/05, CEDO 2012, Nota informativă 157 și Riener v. Bulgaria, 46343/99, 23 mai 2006, Nota informativă 86).
Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova