Selahattin Demirtaş v. Turcia (nr. 2) – 14305/17

Hotărârea din 20.11.2018 [Secția a II-a]

Articolul 3 din Protocolul Nr. 1

Libera exprimare a opiniei poporului

Dreptul de a fi ales

Împiedicarea unui deputat de a-și îndeplini sarcinile ca urmare a prelungirii arestului său preventiv, fără o examinare adecvată a posibilității aplicării unor măsuri alternative: încălcare

Article 18

Restricții în afara scopului pentru care au fost prevăzute

Împiedicarea unui deputat de a-și îndeplini sarcinile ca urmare a prelungirii arestului său preventiv, în scopul de a împiedica dezbaterile politice pluraliste: încălcare

În fapt – În vara anului 2015, actele de violență care au generat pierderi de vieți, atribuite PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), combinate cu situația din Siria, au determinat autoritățile să răspundă prin încetarea procesului de identificare a unei soluții pașnice cu privire la problema kurdă, proces inițiat în 2012-13. Reclamantul, care era copreședinte al HDP (un partid pro-kurd de stânga), a fost reales în noiembrie 2015 în calitate de membru al Adunării Naționale, pentru un mandat de patru ani. În diferite discursuri din 2015 și 2016, președintele Turciei a promis că deputații HDP ar trebui „să plătească” pentru evenimente recente care s-au soldat cu decese, de care acesta îi considera responsabili. Ca urmare a adoptării unui amendament constituțional cu privire la imunitatea parlamentară, 154 de membri ai parlamentului (inclusiv 55 din HDP) au rămas fără imunitate. Cincisprezece deputați din opoziție (inclusiv paisprezece din HDP) au fost plasați în arest preventiv. Reclamantul a fost arestat în noiembrie 2016, fiind suspectat că a condus o organizație ilegală și că a făcut declarații care încurajează terorismul. De atunci, el s-a aflat în stare de arest preventiv.

În drept

Articolul 5 § 1 din Convenție: Detenția inițială a reclamantului a fost conformă cu dreptul național. Ea nu părea arbitrară sau vădit nerezonabilă. Având în vedere probele existente în dosar la etapa relevantă a procedurii penale, reclamantul a fost, într-adevăr, deținut pe baza unei „bănuieli rezonabile” de comitere a uneia dintre infracțiunile de care a fost acuzat.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

Articolul 5 § 3 din Convenție: Tribunalele naționale nu au furnizat motive suficiente pentru prelungirea stării de arest, în special cu privire la riscul sustragerii sale. Opțiunea eliberării sale nu a făcut obiectul unei analize detaliate.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 3 din Protocolul Nr. 1: Reclamantul a susținut că detenția sa a fost o măsură politică, care, de fapt, urmărea împiedicarea lui de a fi în Parlament. Examinând pentru prima dată un caz din această perspectivă, Curtea a recunoscut că aceasta era o chestiune de importanță crucială pentru exercitarea efectivă a competențelor parlamentare. Obiecția de incompatibilitate ratione materiae între această cerere și articolul 3 din Protocolul nr. 1 a fost conexată cu fondul și a fost respinsă din următoarele motive.

Dreptul la alegeri libere nu se limita doar la oportunitatea de a participa la alegerile parlamentare: odată ales, un deputat trebuia să poată să-și îndeplinească sarcinile aferente. Desigur, Convenția nu împiedica per se arestarea preventivă a unui deputat. O astfel de măsură nu constituia în mod automat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1. Totuși, în acest caz, arestarea reclamantului l-a lipsit pe acesta de orice posibilitate de a participa la lucrările Parlamentului, până la expirarea mandatului său (pentru o perioadă totală de un an, șapte luni și douăzeci de zile). Acest fapt a constituit, fără îndoială, o ingerință în exercitarea drepturilor sale garantate de acest articol. Având în vedere durata detenției și repercusiunile sale, Curtea a trebuit să procedeze la examinarea ei, aceasta fiind singura modalitate de a aborda fondul plângerii.

Detenția reclamantului a fost conformă cu dreptul intern și a urmărit scopul legitim al asigurării desfășurării corecte a procedurilor penale. Urma să fie determinată problema proporționalității sale.

Pentru a-și onora obligația pozitivă care decurgea din articolul 3 din Protocolul nr. 1, statele membre trebuiau să instituie un remediu care să le ofere deputaților arestați posibilitatea efectivă de a contesta privarea lor de libertate și care să asigure evaluarea plângerii lor în baza articolului respectiv. Sub acest aspect, era esențial ca tribunalele să demonstreze că au cântărit în mod adecvat interesele bunei-administrări a justiției, cum era justificată detenția, și interesele (nu doar ale reclamantului, ci și ale societății în întregul ei) garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1. De asemenea, trebuiau avute în vedere durata detenției și consecințele ei.

Totuși, se pare că autoritățile judiciare nu au acordat suficientă atenție faptului că reclamantul nu era doar un deputat, ci și unul dintre liderii opoziției politice din țară, al cărui exercițiu al atribuțiilor parlamentare impunea un nivel ridicat de protecție. Autoritățile nici nu au demonstrat dacă au existat motive constrângătoare care să justifice menținerea arestului preventiv pentru o perioadă atât de lungă (acesta fiind tocmai motivul constatării de mai sus de către Curte a încălcării articolului 5 § 3).

Curtea a subliniat întotdeauna că aplicarea arestului preventiv poate fi justificată doar atunci când măsurile mai puțin severe sunt insuficiente și că durata acestuia ar trebui să fie pe cât de scurtă posibil. Aceste raționamente sunt aplicabile a fortiori în cazul detenției unui deputat. Într-o democrație, Parlamentul sau alte autorități similare reprezintă foruri esențiale pentru dezbaterea politică. În timpul mandatului lor, deputații își reprezintă alegătorii, atrăgând atenția asupra preocupărilor lor și apărându-le interesele. Totuși, nu pare să fi existat o analiză veritabilă privind aplicarea unor măsuri alternative arestului reclamantului, de vreme ce autoritățile judiciare nu au oferit vreun motiv precis legat de cazul său particular în sprijinul constatării lor sistematice a faptului că aceste măsuri erau insuficiente. Mai mult, de-a lungul detenției sale, reclamantul a fost lipsit de orice posibilitate de a se dedica responsabilităților sale parlamentare.

Deși reclamantul și-a păstrat statutul de deputat pentru toată durata mandatului său și a putut să-și primească salariul pentru această calitate, faptul că nu a putut participa la lucrările Adunării Naționale, din cauza arestării sale preventive, a constituit o ingerință nejustificată în libera exprimare a opiniei poporului și în dreptul său de a fi ales și de a se prezenta în Parlament. În circumstanțele cauzei, măsura în discuție părea incompatibilă cu însăși esența dreptului de a fi ales și de a participa la lucrările Parlamentului și a încălcat puterea suverană a electoratului care l-a ales.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 18 coroborat cu articolul 5 § 3 din Convenție: capătul de cerere a reclamantului cu privire la acest articol se referea la un aspect fundamental al acestui caz și, prin urmare, pretindea o examinare.

Articolul 18 din Convenție putea fi încălcat doar în cazul în care ingerința depășea un prag ridicat. Totuși, pentru că majoritatea acuzațiilor care au stat la baza detenției preventive a reclamantului au vizat activitatea sa politică în calitate de lider politic proeminent al unui partid de opoziție, examinarea adecvată a acestui capăt de cerere nu trebuie să ignore contextul politic și social general.

Concluziile concordante care rezultă din acest context susțineau argumentul potrivit căruia legislația națională a fost utilizată tot mai mult pentru a reduce la tăcere vocile disidente.

Rapoartele și opiniile observatorilor internaționali arătau că climatul politic tensionat din Turcia din ultimii ani a creat un mediu apt să influențeze anumite hotărâri ale tribunalelor naționale, în special în timpul stării de urgență. O serie de reprezentanți de vază din rândul partidului politic al reclamantului, printre care deputați și primari aleși, au fost ținuți în arest preventiv, deseori pentru discursurile lor politice. Ieșea în evidență un anumit model.

De asemenea, era greu de negat faptul că detenția reclamantului, care era unul dintre liderii opoziției, și a altor membri ai parlamentului din același partid a avut un efect negativ asupra campaniei „contra” privind propunerea de introducere a unui sistem prezidențial, care a reprezentat, probabil, unul dintre cele mai importante amendamente la Constituție de la proclamarea Republicii Turcia în anul 1923 (amendamentul a fost supus referendumului național pe 16 aprilie 2017).

Mai mult, Adunarea Națională a decis să organizeze alegerile prezidențiale și parlamentare care erau programate pentru 2019, pe data de 24 iunie 2018 (cu aproximativ un an și jumătate înainte de data prevăzută). În cazul alegerilor prezidențiale, în rândul celor șase candidați se număra și reclamantul, care se afla în detenție.

Așadar, deși reclamantul a fost inițial deținut în baza unei „bănuieli rezonabile” că a comis o infracțiune, scopul prelungirii arestului său părea să aibă, de asemenea, o natură politică. Rămânea să se stabilească dacă acest aspect a avut un caracter predominant de-a lungul timpului.

Câteva anchete penale care îl priveau pe reclamant erau pendinte de ani de zile, însă nu fuseseră făcuți pași semnificativi până la sfârșitul „procesului de soluționare” în vederea ridicării imunității sale parlamentare. Deși ancheta începuse deja până la acea dată, ea părea cel puțin că fusese „accelerată” după discursurile și comentariile pe care Președintele Turciei le avusese pe 16 martie 2016.

Cu privire la natura și la gradul de culpabilitate al pretinsului scop ulterior, Curtea a observat că cererea reclamantului nu se referea doar la drepturile și la libertățile sale ca individ, ci la întregul sistem democratic în sine. Prin urmare, problema din acest caz era, fără îndoială, una serioasă.

Având în vedere cele menționate și în particular faptul că detenția reclamantului fusese prelungită în mod repetat în baza unor motive stereotipe, Curtea a constatat că era dincolo de orice bănuială rezonabilă că prelungirea arestării, în mod special, în timpul a două campanii cruciale (referendumul și alegerile prezidențiale), au urmărit scopul ulterior predominat de a periclita pluralismul și de a limita libertatea dezbaterii politice.

Concluzie: încălcare (șase voturi la unul).

Articolul 34 din Convenție: Notând că avocații săi au fost subiecți ai mai multor anchete penale, reclamantul a susținut că acest fapt a echivalat cu o încercare de intimidare a lor. Totuși, nu există niciun indiciu potrivit căruia anchetele în discuție au fost pornite pentru a-l determina pe reclamant să-și retragă, să-și modifice cererea ori să intervină într-un alt mod în exercitarea efectivă a dreptului reclamantului de a se adresa cu o cerere individuală și nici nu au avut un asemenea efect. Era clar chiar din formularea cererii că anchetele în discuție nu aveau legătură cu prezenta cerere.

Concluzie: nu există o încălcare a articolului 34 (unanimitate).

Articolul 46: Statul reclamat a fost obligat să pună capăt arestării preventive a reclamantului cât mai curând posibil, cu excepția cazului în care s-ar invoca noi motive sau dovezi care ar justifica continuarea acesteia.

Articolul 41: 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral; pretenția cu privire la despăgubirile materiale respinsă.

De asemenea, Curtea a constatat, în unanimitate, că nu există o încălcare a articolului 5 § 4 în privința duratei examinării cererii în fața Curții Constituționale.

(Cu privire la articolul 18, a se vedea, de asemenea, Navalnyy v. Rusia [MC], 29580/12 et al., 15 noiembrie 2018, Nota Informativă 223)

Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova.