Stan Tîrnoveanu

Alexandru Iorgulescu

1. Natura juridică a denunțării contractelor pentru cauza deschiderii procedurii de insolvență și diferențe față de instituția civilă a denunțării.

Denunțarea contractelor este un act juridic unilateral prin care o parte a raportului juridic își exercită dreptul de a înceta raportul juridic, drept născut, fie în temeiul unor prevederi contractuale, fie în temeiul unor prevederi legale[1].

Ca regulă, dreptul de a denunța un contract își are izvorul în prevederile contractuale, iar acest lucru face parte din sfera largă a dreptului de dispoziție al părților cu privire la drepturile existente în patrimoniul acestora, cu aplicarea principiului  „mutuus consensus mutuus disensus” în ceea ce privește încheierea contractelor și încetarea acestora, cu amendamentul că acest principiu nu exclude existența unei cauze autorizate de lege de încetare a contractului, ca o aplicare a prevederilor art. 1270 alin 2 C. civil.

În literatura de specialitate[2], au existat autori care au inclus art. 123 alin. (1) și (4) din Legea 85/2014 în categoria cauzelor legale de încetare a contractului fără acordul părților, a cazului fortuit și forței majore, însă opinia noastră este în sensul încadrării acestor prevederi în sfera mai largă a art. 1270 alin. (2) Cod civil, în categoria altor “cauze autorizate de lege”, idee pe care am  enunțat-o și cu ocazia altor articole juridice ce au abordat subiectul denunțării[3].

Unii autori au definit denunțarea ca un “act unilateral al administratorului sau lichidatorului prin care acesta își manifesta voința în sensul încetării pentru viitor a efectelor contractului[4]”.

Ca o concluzie, și noi, alături de alți autori, împărtășim ideea că actul de denunțare este, în primul rând, un act civil și se supune tuturor cerințelor de valabilitate ale actului juridic civil,  astfel că nu trebuie confundat cu decizia de a denunța ce reprezintă cauza încetării contractului. Măsura de a denunța, ca și act specific procedurii insolvenței, intră în categoria competențelor practicianului în insolvența, conform art. 58 lit. j) din Legea 85/2014 atunci când acesta are atribuțiile administratorului judiciar, respectiv art. 64 lit. e) când acesta este lichidator, practicianul fiind un organ care aplică procedura potrivit art. 40 alin. (1) din aceeași lege.

Cu alte cuvinte, denunțarea, ca instituție de drept civil, și denunțarea legală pentru cauza deschiderii procedurii de insolvență, sunt instituții asemănătoare, existând totodată și trăsături care le diferențiază și transpar la o analiză comparativă a reglementării din Codul civil (art. 1276) și Legea 85/2014 (art. 123 alin. 1-4).

Primul lucru care diferențiază cele doua instituții este izvorul acestora, după cum deja am anticipat în paragrafele precedente. Instituția civilă își are sorgintea în prevederile contractuale care conturează, ca regulă, și efectele convenite de părți, pe când instituția denunțării pentru cauză deschiderii procedurii de insolvență își are izvorul într-o prevedere legală, fiind o cauză legală de încetare a raportului juridic.

Tocmai pentru că este o cauză legală de încetare a raportului juridic ar trebui ca toate efectele produse de denunțare să fie prevăzute, determinate de dispozițiile legale, însă acest lucru se întâmplă doar parțial,  iar practica instanțelor este destul de săracă în acest domeniu.

Rațiunea existenței dreptului de denunțare pentru cauza legală a deschiderii procedurii insolvenței se regăsește în sfera largă a riscului contractului pentru cocontractantul debitorului. Pe de altă parte, în ceea ce privește practicianul în insolvență, dreptul de denunțare  rezidă în misiunea sa de protejare a gajului general aflat la dispoziția creditorilor, aspect dovedit de menționarea generică a principiului maximizării averii debitorului prevăzut la art. 4 alin. (1) din Legea 85/2014.

Legiuitorul a considerat necesară reglementarea dreptului de denunțare a contractelor încheiate de debitor în perioada anterioară deschiderii procedurii atunci când acesta, regăsindu-se în nevoie de numerar și activitate, a încheiat contracte care nu sunt profitabile, tocmai pentru a proteja gajul general și a asigura un echilibru între forța obligatorie a contractelor și protejarea masei credale. Este nefiresc și dezechilibrat ca toți creditorii înscriși în tabelul creditorilor să suporte diminuarea gajului general, diminuarea averii debitorului, în avantajul unui cocontractant, care a reușit să încheie un contract mai avantajos pentru acesta și mai puțin avantajos pentru debitor.

A doua diferențiere față de denunțarea convențională rezultă din prevederea legală actuală care stipulează că denunțarea legală poate interveni numai în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii de insolvență, spre deosebire de denunțarea convențională care poate interveni, în ceea ce privește contractele cu executare succesivă pe întreaga durată a contractului, iar în privința contractelor cu executare uno ictu cel mai târziu la momentul inițierii executării, dreptul  epuizându-se odată cu începerea executării. S-a considerat util pentru procedură cunoașterea[5] contractelor în derulare pentru a avea reprezentarea reală a șanselor de reorganizare, respectiv asigurarea unei siguranțe relative, cel puțin în privința menținerii sau denunțării contractelor pentru cocontractanții debitorului. Termenul de 3 luni conferă, așadar, o doză de previzibilitate unei măsuri în esență imprevizibilă pentru cocontractantul debitorului, la momentul încheierii contractului.

Pe de altă parte, instituția este și firească deoarece debitorul în insolvență, fie se reorganizează, fie se lichidează, punându-se în discuție însăși existența sa ca subiect de drept, și ca parte a unui raport juridic susceptibil de încetare prin dispariția subiectului de drept aflat în insolvență, acest lucru înscriindu-se în sfera largă a riscului contractual.

A treia diferențiere privește caracterul gratuit sau oneros al celor două tipuri de denunțări. Denunțarea contractelor, ca instituție pur civilă se poate realiza, atât cu titlu gratuit, cât și în schimbul unei contraprestații, în funcție de voința părților, acest lucru, fiind de altfel clarificat, în doctrina juridică, după îndelungi dezbateri anterioare intrării în vigoare a Noului Cod Civil[6].

Pe de altă parte, denunțarea pentru cauza intrării în procedura de insolvență se poate realiza, în principiu, doar în schimbul unei contraprestații, așa cum menționează art. 123 alin. (4), cocontractantul având însă la dispoziție o acțiune în pretenții, despăgubirea încadrându-se în categoria creanțelor curente ce se plătesc, ca regulă anterior, creanțelor înscrise în tabelul creditorilor.

Ca o particularitate, în cazul instituției civile a denunțării, indemnizarea cocontractantului (atunci când aceasta a fost convenită de părți) devine o condiție pentru ca denunțarea să producă efecte, ipoteză pe care nu o regăsim în cazul denunțării pentru cauza intrării în procedura de insolvență, unde cocontractantul are doar calea unei acțiuni în pretenții subsecvente denunțării.

Nu excludem, ba chiar recomandăm o denunțare legală armonioasă, cu negocierea contraprestației astfel încât să se prevină formularea unei acțiuni în despăgubiri prin oferirea unui concediu rezonabil ce va permite  cocontractantului să se repoziționeze pe piață prin încheierea unui nou contract cu un alt cocontractant, astfel încât acesta să nu sufere un prejudiciu prin perturbarea activității.

A patra diferențiere privește momentul producerii efectului denunțării. În situația denunțării civile cu titlu oneros, efectul încetării contractului se produce doar după data efectuării prestației, în schimb, încetarea contractului pentru cauza intrării în procedura de insolvență, efectul încetării se produce chiar înainte de efectuarea prestației,  oferind dreptul cocontractantului de a formula o cerere pentru eventualele despăgubiri. Prevederea care statuează că se vor putea pretinde despăgubiri este judicioasă  și urmărește temperarea oricărui exces de posibile denunțări a contractelor pentru cauză de insolvență, însă și poziția cocontractantului ar trebui să fie echilibrată pentru că subiectul de drept, fie dispare ca persoană juridică, fie este în pericol serios de a dispărea.

A cincea diferențiere privește cauza denunțării, instituția civilă convențională are ca și cauză internă voința părților, pe când instituția legală a denunțării pentru cauza intrării în procedura de insolvență este determinată de cerința legală de  maximizare a averii debitorului și de protejarea gajului general. În procedura insolvenței, concretizarea are loc printr-o manifestare de voință (măsură) a practicianului în insolvență care poate fi contestată de către persoanele interesate, în condițiile art. 59 alin. (5) din Legea 85/2014.[7]

După cum remarcam și mai sus, denunțarea, fiind un act juridic unilateral de încetare a raportului juridic, trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate, astfel că se poate invoca inclusiv nulitatea acestui act, în condițiile art. 1246 – 1248 Cod civil.

O ultimă deosebire între cele două instituții este reprezentată de sfera contractelor supuse denunțării care este relativ asemănătoare, cu rezerva contractelor cu executare uno inctu.

Regula în ceea ce privește denunțarea convențională, este că contractele se pot denunța atâta timp cat executarea nu a început. O asemenea limitare nu apare evidentă la denunțarea pentru cauza legală a deschiderii procedurii de insolvență[8], cel mai probabil cauzată de faptul că practicianul în insolvență trebuie, în raportul trimestrial, să prezinte sursele pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale, dacă alege să nu denunțe contractul, aceasta fiind o instituție mai proprie insolvenței decât o rezoluțiune pentru neexecutare culpabilă.

Cu privire la utilizarea denunțării pentru contractele cu executare uno ictu a căror executare a început, este recomandată o soluție negociată rezonabil de practicianul în insolvență, pentru că efectele juridice de încetare și menținere a efectelor translative sunt dificil de conciliat, însă, în orice caz, creditorul va avea un drept de creanță constând în privilegiul legal pentru plata prețului.

2. Sfera de aplicare. Contracte supuse denunțării.

Prevederile art. 123 alin. (1) din Legea 85/2014, nu impun vreo condiție în legătură cu sfera contractelor ce poate face obiectul denunțării. Este însă prevăzută o limitare importantă de natură cantitativă, și anume ca respectivele contracte să nu fi fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate.

Legiuitorul face, în cuprinsului aceluiași alineat, trimitere expresă la un contract special numit (închirierea), precum și la o categorie de contracte clasificate în funcție de modul de îndeplinire a obligației (contracte pe termen lung). Enunțarea are, în opinia noastră, un caracter exemplificativ, împrejurarea că textul trimite la contracte cu precădere cu executare succesivă nu poate fi, de plano, de natură a exclude contractele cu executare dintr-o dată (uno ictu). Practic, cu urmarea finalității reprezentate de maximizarea valorii averii debitorului, pot fi denunțate contracte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, comutative sau aleatorii, cu executare uno ictu sau succesivă, cu durată determinată ori nedeterminată, contracte consensuale, solemne sau reale.

Revenind la principala limitare impusă de lege reprezentată de întinderea obligaților deja executate, și ținând cont de clasificările propuse în doctrina materiei[9], contractele vor putea fi grupate în mai multe categorii.

O primă categorie vizează contracte în care executarea nu a început. Ipoteza este a contractelor în care s-a realizat acordul de voință, însă părțile nu au realizat prestații reciproce până la momentul deschiderii procedurii. În privința acestei categorii, nu există, în principiu, discuții în legătură cu dreptul practicianului în insolvență de a exercita dreptul de denunțare. De remarcat că instituția civilă a denunțării (1276 alin. (1) Cod civil) restricționează posibilitatea denunțării contractelor uno ictu la situația în care executarea contractului nu a început, în acord cu mecanismul funcționării contractului, fiind așa cum s-a remarcat[10], greu, dar nu imposibil de amplasat în timp posibilitatea încetării unilaterale a unui astfel de contract, ce presupune executare simultană și imediată.

O discuție poate interveni în privința contractelor în formare, doctrina[11] opinând că, nefiind, ca regulă, vorba unei formări succesive, în etape, a contractului, în absența întâlnirii cererii cu oferta până la momentul deschiderii procedurii de insolvență, textul legal nu își găsește aplicarea. Același colectiv de autori propune ca, în ipoteza încheierii contractului chiar în ziua deschiderii procedurii, acesta să primească regimul prevăzut la art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014 – nul de drept. Manifestăm unele rezerve față de această opțiune, pentru simplul motiv că practicianului i se refuză realizarea examenului beneficiilor/pierderilor financiare pentru masa credală, eventualul caracter inechitabil/disproporționat de natură să ducă la sărăcirea debitorului putând fi remediat, considerăm noi și prin denunțarea prevăzută la art. 123.

O a doua categorie vizează contractele neexecutate în integralitate de ambele părți – debitor și cocontractant. Sunt vizate, în esență, contracte cu executare succesivă în care ambele părți au realizat prestații până la data deschiderii procedurii, dar care nu au realizat în întregime obiectul contractului, exemple în acest sens putând fi închirierea, leasingul, contractul de muncă, contractul de asigurare, contractul de mandat, contractul de agenție, contractul de comision, contractul de tranzacție, cu mențiunea că primele trei sunt reglementate și prin prevederi speciale la alineatele subsecvente ale art. 123.

O mențiune se impune în privința contractelor de vânzare-cumpărare în care cocontractantul a reținut titlul de proprietate până la plata integrală a prețului (premisa fiind deci cea a achitării de către debitor a unui avans) reglementată la art. 123 alin. (6) din Legea 85/2014. Un atare contract nu va putea fi denunțat, legiuitorul optând pentru varianta ca vânzarea să fie considerată executată, bunul urmând să intre în averea debitorului, în timp ce vânzătorul urmează a beneficia de o cauză de preferință pentru încasarea diferenței de preț.

Noțiunea de executare substanțială conține un adjectiv care, asemenea altora din aceeași gamă (însemnat, considerabil), implică o doză de ambiguitate. Practicianului în insolvență îi revine obligația realizării unei analize economico-juridice a stadiului executării contractului care să cuantifice întinderea prestațiilor rămase în raport de natura și durata acestuia. În ceea ce ne privește, considerăm că, în mod cert, nu s-ar putea denunța contractele în care prestațiile rămase de executat au o natură marginală, în economia contractului, cum este, spre exemplu, plata unei rate reziduale, livrarea unui ultim bun dintr-o serie etc.

O a treia categorie de contracte este cea în care, fie debitorul supus procedurii de insolvență, fie cocontractantul, au executat în întregime propria prestație. În ipoteza în care cocontractantul și-a executat în întregime prestația, trebuie verificat cu prioritate interesul denunțării, fiind mai rare ipotezele în care măsura să fie impusă de maximizarea averii. Avem în vedere că, pe lângă dreptul creditorului de a se înscrie la masa credală cu prestația datorată (concluzie valabilă indiferent dacă se menține sau se denunță contractului), acesta este în drept să formuleze și acțiunea prevăzută la art. 123 alin. (4) din Legea 85/2014 pentru recuperarea despăgubirii, existând riscul sporirii masei credale. Un exemplu ar putea fi dat de situația în care, în cadrul unui contract translativ de proprietate, debitorul – vânzător este obligat să transfere cocontractantului proprietatea asupra unui bun ce depășește cu mult prețul deja achitat de cel din urmă.

În ipoteza în care debitorul și-a executat în întregime prestația și nu ne aflăm într-o ipoteză specială reglementată de lege, scopul maximizării este atins prin recuperarea de către practician a contraprestației datorate, lipsind așadar rațiunea unei măsuri de denunțare.

În fine, o a patra categorie de contracte vizează contractele în întregime executate, în privința cărora denunțarea nu este în esență permisă. Concluzia este valabilă indiferent dacă vorbim de contracte cu executare uno ictu ori cu executare succesivă, și indiferent de existența unei clauze convenite de părți care ar permite o atare manifestare de voință, din moment ce efectele acestor contracte s-au epuizat prin însăși executarea lor. Practic, odată încetat contractul prin executare/ajungere la termen etc., restabilirea situației juridice existente înaintea de încheierea lor se mai poate realiza doar prin mecanismul anulării, iar nu prin instituția prevăzută la art. 123 alin. (1) din Legea 85/2014.

3. Efectele juridice ale denunțării.

Exercitarea de către practicianul în insolvență a opțiunii de denunțare, indiferent dacă se realizează în modalitatea activă, prin luarea inițiativei măsurii ori pasivă, prin abținerea comunicării unui răspuns până la expirarea termenului de 30 zile de la recepționarea solicitării cocontractantului de denunțare produce în esență două consecințe specifice.

Deși, textul special de la art. 123 alin. (1) din Legea 85/2006, nu antamează problematica, apreciem, prin prisma noii legislații civile cu care legea insolvenței se completează, că efectul principal al denunțării îl reprezintă încetarea pentru viitor a efectelor contractului. Asemenea altor autori[12], considerăm că denunțarea nu produce efecte asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut, prestațiile executate în temeiul unei convenții denunțate unilateral rămânând câștigate părții care le-a primit.

Soluția reținerii efectelor „ex nunc” este compatibilă, atât cu denunțarea contractelor cu executare succesivă, cât și a celor cu executare “uno ictu” în care executarea nu a început, în pofida unor rezerve manifestate în doctrina recentă[13]. Textul de la art. 1276 alin. (2) teza finală din Codul Civil care stabilește regula nerestituirii prestațiilor în privința contractelor cu executare succesivă sau continuă se aplică potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o eventuală excepție ce ar opera în privința contractelor cu executare uno ictu neputând fi instituită decât expres. De altfel, excluderea din premisa art. 1635 alin. (1) (unde sunt enumerate cauzelor restituirii prestațiilor) a ipotezei denunțării unilaterale, operează indiferent de specificul contractului.

i. Denunțarea pentru cauză de insolvență își găsește rațiunea în protejarea intereselor comune ale masei credale și implicit a gajului general în detrimentul intereselor unui creditor care a încheiat un contract economic avantajos pentru sine, dar care e de natură să compromită redresarea financiară și chiar să genereze dispariția debitorului ca subiect de drept. Natura imperativă a prevederilor care fixează dreptul de denunțare împreună cu dezideratul mai sus enunțat fac inoperantă o clauză contractuală care ar exclude posibilitatea denunțării unilaterale.

Efectele denunțării nu pot fi asimilate celor produse de reziliere ori rezoluțiune, din moment ce prima este independentă de culpă, și nu necesită o justificare în comportamentul/atitudinea părții cocontractante, ci doar probarea dezideratului maximizării averii debitorului.  În același timp, denunțarea nu poate primi nici efectele nulității, premisa care obligă debitorul la executarea prestației contractuale, care nu mai prezintă utilitate din perspectiva finalității procedurii de insolvență, fiind dată de încheierea valabilă a contractului.

În prezența, atât a unei cauze de nulitate a contractului, cât și a unei rațiuni pentru denunțare, s-ar impune, cu prioritate, analiza variantei celei mai bune pentru debitor din perspectiva principiilor ce guvernează procedura insolvenței, dar și și verificarea ipotezei apartenenței cauzei de nulitate în categoria nulităților care pot fi acoperite. În orice caz, este esențială analizarea atentă a rațiunilor pentru care se dispune măsura denunțării, pentru a observa dacă aceasta nu este în realitate un demers de anulare, ipoteză în care instanța este îndreptățită să recalifice manifestarea de voință a practicianului în insolvență, având în vedere că instanța nu este ținută de denumirea actului, ci de natura acestuia.

Suntem în același timp foarte rezervați în legătură cu posibilitatea măsurii de a produce efectele prevăzute de textul legal în situația în care ar viza alte contracte decât cele în aflate în derulare ori contractele cu executare uno ictu în privința cărora executarea nu a început, chiar dacă aceasta ar fi denumită formal “denunțare”, deoarece ar putea duce la o mixare a efectelor nulității cu denunțarea ce nu poate fi acceptată juridic.

ii. Denunțarea contractului în condițiile art. 123 alin. (1) din Legea 85/2014 dă naștere unui alt efect important prevăzut expres, și anume posibilitatea cocontractantului de a solicita și încasa o despăgubire. O analiză juridică în privința gradului de executare a convenției, respectiv o analiză economico-financiară în legătură cu utilitatea/profitabilitatea generată de contract, sunt insuficiente în absența unei analize a potențialului efect patrimonial pe care l-ar putea genera obligarea debitorului la plata despăgubirii. Prin urmare, exercitarea opțiunii trebuie manifestată cu prudență chiar în contextul întrunii celor două condiții cumulative.

Avansarea despăgubirii nu este o condiție pentru ca denunțarea să opereze, indiferent dacă părțile și-au acordat, ori nu, prin contract dreptul de denunțare în schimbul unei contraprestații. De altfel, stabilirea despăgubirii, pentru ipoteza în care cocontractantul a fost lezat prin denunțare și înțelege să recupereze paguba, urmează să facă obiectul unui proces subsecvent pornit la inițiativa acestuia, de competența judecătorului-sindic.

Ipoteza reglementată la art. 123 alin. (4) din Legea 85/2014 poate fi, așadar, reținută ca o normă derogatorie de la reglementarea instituției civile a denunțării, care lipsește de efecte denunțarea atunci când prestația prevăzută în schimbul denunțării nu este executată. Nota bene, comparația se raportează la contractele încheiate pe durată determinată, în cazul celor pe perioadă nedeterminată, denunțarea fiind conform art. 1277 Cod civil, gratuită, dar cu acordarea unui concediu rezonabil.

În legătură cu natura despăgubirii, suntem consecvenți opiniilor anterior exprimate[14] și validate de doctrina dezvoltată pe noua lege a insolvenței[15] în sensul că aceasta este o prestație independentă de culpă, neputând fi confundată cu reparațiunea/daunele prevăzute în dreptul comun în ipoteza aplicării remediilor pentru neexecutare. Împrejurarea existenței unei penalități stipulate pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă ori cu întârziere a obligațiilor este irelevantă în dimensionarea prestației prevăzute la art. 123 alin. (4) din lege.

La stabilirea indemnizației instituită de art. 123 alin. (4), judecătorul nu poate ține cont nici de principiul repunerii părților în situația anterioară.  Fiind o cauză de încetare a contractului din cauze autorizate de lege, denunțarea pentru cauză deschiderii procedurii de insolvență nu poate genera aplicarea principiilor efectelor nulității, mai cu seamă a principiului “restitutio in integrum”. Acceptarea unei astfel de teze ar conduce la o situație absurdă în care partenerul contractual al debitorului ar obține un beneficiu pecuniar apropiat ori egal cu valoarea contractului denunțat, ceea ce echivalează cu înlocuirea executării în natură cu cea prin echivalent.

În același timp, suntem de acord cu opiniile[16] potrivit cărora despăgubirea se recuperează pe tărâm contractual. Chiar dacă autorizarea practicianului de a interveni în contract prin manifestarea opțiunii denunțării este acordată de lege, acesta acționează în numele debitorului și cu intenția de a produce efecte în patrimoniul acestuia. Calificarea naturii acțiunii prezintă relevanță pentru întinderea despăgubirilor, acestea fiind mai restrânse în cazul răspunderii contractuale.

Împrejurarea că părțile nu au prevăzut în contract un drept de denunțare convențională cu titlu oneros nu ar trebui să reprezinte un impediment la formularea acțiunii în dezdăunare, din moment ce, nici legea specială și nici prevederile Codului Civil nu impun o astfel de limitare. De altfel, existența unei intervenții ca regulă abrupte în “viața” contractului pentru asigurarea satisfacerii gajului general în dauna intereselor individuale ale cocontractantului, impune asigurarea unui remediu și în ipoteza omisiunii stipulării unui preț al dezicerii.

Discuții pot apărea și în contextul prezenței unei clauze de dezicere cu titlu oneros, situație în care, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia judecătorul ar fi îndreptățit să aplice o atare penalitate[17], dar și, în sens contrar, ideea de bază fiind aceea că scopul și principiile insolvenței vor prevala în cazul denunțării pentru cauza de insolvență[18]. Deși reflectă aparent opțiunea legiuitorului în reglementarea instituției civile a denunțării, avem unele rezerve în legătură cu acordarea în tot a prețului dezicerii fixat prin contract în cadrul denunțării pentru cauza deschiderii procedurii de insolvență. Pe de-o parte, acordarea unei penalități în respectivul cuantum poate înfrânge însuși dezideratul maximizării averii debitorului, fiind deopotrivă de remarcat că, inclusiv clauza penală poate face obiectul controlului instanței judecătorești de drept comun și judecătorului sindic, dacă este excesivă.

Pe de altă parte, nu s-ar justifica acordarea dreptului creditorului de a iniția un veritabil proces în fața judecătorului sindic, în ipoteza în care debitorul este ținut invariabil să achite despăgubirea contractuală. În același timp, așa cum ne-am exprimat anterior, administratorul judiciar ar putea să fie descurajat de existența unei clauze de dezicere care ar prevedea o prestație oneroasă în schimbul denunțării, efectele putându-se manifesta chiar pe planul supraviețuirii debitorului ca subiect de drept.

Controverse pot lua naște și în raport de reperele ce ar putea fi utilizate de judecătorul-sindic pentru cuantificarea despăgubirii solicitate de cocontractant din moment ce legiuitorul nu a prevăzut criterii de evaluare. Un prim reper îl pot reprezenta prevederile art. 1277 Cod civil, care reglementează, în esență, tot o denunțare dintr-o cauză autorizată de lege a contractelor încheiate pe perioadă nedeterminată. Așa cum este firesc ca nimeni să nu poată fi ținut într-un contract la nesfârșit, în același mod nu poate fi concepută menținerea debitorului într-o agonie contractuală ce îi rezervă ca unic deznodământ dispariția ca subiect de drept.

Or, legiuitorul a considerat suficient ca, în cazul contractelor pe perioadă nedeterminată, să impună doar respectarea unui termen de preaviz rezonabil, termen care trebuie fixat în funcție de natura contractului și specificul pieței pe care s-a încheiat contractul. Credem că un astfel de termen poate servi comensurării dezdăunării prevăzute de art. 123 alin. (4) din Legea 85/2014 în contextul absenței oricăror argumente pentru a lega întinderea reparației de valoarea obiectului contractului încetat.

În concret, despăgubirea nu ar trebui să depășească cheltuielile necesare pentru identificarea de către cocontractant a unei alte opțiuni contractuale, a unei oferte rezonabile într-o perioadă de timp adecvată. Dacă privim denunțarea ca o perturbare a activității, atunci remediul îl constituie reașezarea/repoziționarea în cadrul unui raport similar pe piața relevantă.

Legislația noastră cunoaște diferite tipuri de contracte speciale în care termenul rezonabil de preaviz a fost fixat apriori. Este cazul închirierii, cu privire la care art. 1825 Cod civil, instituie obligația notificării cu 60 zile înainte ori a contractului de furnizare a energiei electrice unde clientul final are obligația de a transmite furnizorului o notificare cu cel puțin 21 de zile înainte, fiind, în principiu, posibil de stabilit pe cale judecătorească un astfel de termen în privința oricărui tip de contract.

Dar, chiar fără a ne depărta de cuprinsul art. 123 din Legea 85/2015, putem identifica un termen de 30 zile în care cocontractantul debitorului poate notifica practicianul în vederea exercitării opțiunii sale, termen apreciat suficient de legiuitor pentru ca acesta din urmă să evalueze utilitatea și profitabilitatea contractului pentru debitor, respectiv pentru creditor să identifice oportunități similare serviciilor sau produselor care fac obiectul contractului.

Nu excludem nici posibilitatea ca termenul rezonabil de preaviz să fie acordat de însuși practicianul în insolvență odată cu măsura denunțării (ce nu va deveni efectivă până la data comunicată) ca mijloc de a preîntâmpina o eventuală acțiune în despăgubiri.

Un alt reper îl poate reprezenta practica judiciară, în aplicarea art. 22 din vechea Lege a falimentului, unde a fost stabilit că denunțarea contractului (de arendă) nu atinge dreptul la daune-interese, dar acestea nu pot fi decât daunele reale (damnum aemergens), dar nu și câștigul nerealizat (lucrum cessans).[19] În art. 721 din Codul comercial din 1887, se face referire la o despăgubire dreaptă, pentru denunțarea contractului de locațiune al debitorului, astfel că practica judiciară a considerat ca și dreaptă despăgubire, suma limitată la pierderea efectivă (damnum emergens).

Nu în ultimul rând, sunt relevante recomandările comisiei UNCITRAL[20] privind insolvența națională ce arată că legiuitorul intern trebuie, pe de-o parte, să specifice regimul aplicabil despăgubirilor la care ar fi îndreptățit cocontractantul în caz de denunțare din partea administratorului/lichidatorului, precum și faptul că natura acestor creanțe este aceea de drepturi chirografare, fără preferință. Comisia UNCITRAL subliniază, de asemenea, oportunitatea limitării întinderii acestor despăgubiri, mai ales în ipoteza contractelor încheiate de debitorul insolvent pe termen lung.

În ceea ce privește regimul creanței constând în despăgubiri generate de denunțare în raport cu restul creanțelor debitorului, Legea 85/2014 înlătură discuțiile anterioare prevăzând expres plata acesteia ca o creanță curentă (art. 161 pct. 4 din Lege), soluție firească din moment ce constituirea dreptului de creanță intervine inevitabil după deschiderea procedurii.

Referințe bibliografice:

[1] A. Bob, “Denunțarea unilaterală a contractelor (i)”, articol publicat în Revista Universul Juridic nr. 1/2019 (Pemium);.
[2] Idem;
[3] S. Tîrnoveanu, I. Craciun, “Dreptul al practicianului în insolventă cu privire la soarta contractelor debitorului, în curs la data deschiderii procedurii: “corsetul” libertății contractuale. Evaluarea despăgubirilor la care este îndreptățit contractantul debitorului în insolvență în cazul denunțării speciale reglementată de art. 123 din Legea nr 85/2014”, articol publicat în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 3/2016;
[4] St. Cârpenaru; M. A. Hotca; V. Nemes, Codul insolventei comentat, Editura Universul Juridic, 2017, pag. 379;
[5] N. Țăndăreanu, Codul insolvenței comentat, Editura Universul Juridic, 2017, p. 447;
[6] C. Zamșa, Noul Cod Civil, Comentarii pe articole, Editura C.H. Beck, 2012, p. 1342-1343;
[7] Pentru o opinie similara, a se vedea Gh. Piperea – autor coordonator. Codul insolventei. Note, Corelații. Explicații, Editura C.H. Beck, p. 680.
[8] St. Cârpenaru (coordonator), op. cit. p. 379;
[9] Idem
[10] A. Bob, op cit.;
[11] Coord. Prof. univ. dr. R. Bufan, Tratat practic de insolvență, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 557.
[12] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații. Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 460.
[13] A. Bob, op.cit.
[14] S. Tîrnoveanu, I. Crăciun, op. cit.;
[15] Coord. Prof. univ. dr. R. Bufan, op.cit. p. 563 și urmatoarele.
[16] I. Adam, C. N. Savu, Legea procedurii insolvenței. Comentarii și explicații. Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 535, A se vedea și N. Țăndăreanu, op.cit. p.450;
[17] N Tăndăreanu, op. cit. p. 451;
[18] Coord. Prof. univ. dr. R. Bufan, op.cit., p. 563;
[19] Curia 576/1899, apuc. Prof. E. Antonescu, Falimentul. Cu adnotări din doctrină, jurisprudență, lucrări pregătitoare și dezbateri preliminare, Partea I, București, Tip. Române Unite, 1927. p. 671;
[20] Document disponibil la: http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/insolven/05‑80722_Ebook.pdf.