Verlagsgruppe Droemer Knaur GmbH & Co. KG v. Germania – Hotărârea din 19.10.2017 [Secția a V-a] – 35030/13

Articolul 10. Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Editor obligat să plătească despăgubiri pentru o persoană la care a făcut trimitere ca la un presupus membru al mafiei: nicio încălcare

În fapt – Compania reclamantă, o editură, a fost obligată să plătească 10,000 EUR ca despăgubiri pentru o persoană la care a făcut trimitere, într-o carte pe care a publicat-o, ca la un presupus membru al mafiei. Compania s-a bazat, atunci când a publicat pasajul relevant, inter alia, pe un raport intern al Oficiului Federal de Anchete Penale. Tribunalele naționale au considerat că compania reclamantă nu și-a respectat obligația de a efectua cercetări aprofundate și a interferat în mod grav cu drepturile personalității aparținând persoanei în discuție. În fața Curții Europene, compania reclamantă a susținut că ordinul de plată a despăgubirilor i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

În drept – Articolul 10: Problema din fața Curții privea asigurarea unui echilibru corect între libertatea de exprimare a companiei reclamante și dreptul la protecția vieții private și a reputației persoanei în discuție. Criteriile relevante care trebuiau avute în vedere în contextul punerii în balanță a acestor drepturi concurente erau: contribuția la o dezbatere de interes public; celebritatea persoanei afectate; subiectul reportajului de știri; metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora; conduita anterioară a persoanei în discuție; conținutul, forma și consecințele publicării; și gravitatea sancțiunii impuse.

În special cu privire la modul obținerii informațiilor și la veridicitatea lor, Curtea a reiterat că garanția acordată jurnaliștilor de articolul 10 în legătură cu relatarea chestiunilor de interes public făcuse obiectul condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pentru a oferi informații corecte și de încredere, în conformitate cu etica jurnalistică. Erau cerute motive speciale înainte ca media să fie scutită de obligația lor obișnuită de a verifica afirmațiile de fapt care erau defăimătoare pentru persoanele private. Existența unor asemenea motive depindea, în special, de natura și de gravitatea defăimării în discuție și de măsura în care media puteau avea încredere, în mod rezonabil, în sursele lor cu privire la acele afirmații. Ultima chestiune trebuia stabilită în lumina situației, așa cum se prezenta aceasta atunci, și presupunea, în schimb, analiza altor elemente precum autoritatea sursei, efectuarea unui număr rezonabil de cercetări  înainte de publicare, existența posibilității de a se apăra, pentru persoanele defăimate, și caracterul stringent al chestiunii.

În mod obișnuit, presa ar trebui să fie îndreptățită, atunci când contribuie la dezbaterea publică privind problemele de interes legitim, să invoce conținutul rapoartelor oficiale sau informațiile furnizate de un ofițer de presă al procuraturii, fără să trebuiască să efectueze cercetări independente. Totuși, tribunalul național a reținut că compania reclamantă a exagerat gradul de suspiciune cu ajutorul unor fapte suplimentare. Tribunalele naționale au subliniat, de asemenea, că rapoartele Oficiului Federal de Anchete Penale nu au fost concepute pentru publicare și nu îi putea exonera, așadar, pe jurnaliști sau pe autori de obligația lor jurnalistică de a-și efectua propriile cercetări. Trebuia făcută deosebirea dintre rapoartele publice oficiale sau reportajele oficiale de presă și reportajele și rapoartele oficiale interne. Dacă jurnaliștii se puteau baza pe cele dintâi fără cercetări ulterioare, nu se putea spune același lucru despre ultimele. Ambele categorii de surse trebuiau identificate în mod clar, iar informația luată de la acestea nu trebuia prezentată de o manieră exagerată. Acest fapt era cu atât mai adevărat în cazul rapoartelor referitoare la afirmațiile privind conduita penală, unde era incident dreptul de a fi prezumat inocent. Concluzia tribunalelor naționale potrivit căreia compania reclamantă nu a oferit probe suficiente pe care să le coroboreze cu afirmația nu a fost una nerezonabilă.

Tribunalele naționale au pus atent în balanță drepturile concurente incidente, în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența Curții, și au acordat o importanță fundamentală veridicității mesajului transmis. În aceste circumstanțe și având în vedere marja de apreciere de care se bucură tribunalele naționale atunci când pun în balanță interesele concurente, nu au existat motive puternice pentru Curte să-și substituie propria viziune cu cea a tribunalelor naționale.

Concluzie: nicio încălcare (șase voturi la unu).

(Couderc și Hachette Filipacchi Associés v. Franța [MC], 40454/07, 10 noiembrie 2015, Nota informativă 190; și Von Hannover v. Germania (nr. 2) [MC], 40660/08 și 60641/08, 7 februarie 2012, Nota informativă 149)

Sursa.