Prin Decizia din 12 august 2026, pronunțată în dosarul nr. 2r-266/26, Curtea Supremă de Justiție a examinat problema menținerii sau anulării măsurilor de asigurare a acțiunii în situația în care acțiunea reclamantului a fost respinsă, iar hotărârea judecătorească a devenit definitivă.

Decizia prezintă interes nu atât prin concluzia privind lipsa justificării pentru menținerea unei măsuri de asigurare după respingerea definitivă a acțiunii, cât printr-o chestiune procesuală pe care raționamentul Curții Supreme de Justiție nu o examinează distinct: competența instanței de apel de a dispune anularea măsurii după ce aceasta soluționase deja apelul și se dezînvestise de judecarea cauzei.

Problema impune delimitarea a două întrebări care, deși strâns legate, nu se confundă: dacă măsura de asigurare mai trebuia să subziste și care instanță era competentă să dispună anularea acesteia. 

În cauza examinată de Curtea Supremă de Justiție, măsura de asigurare fusese ordonată prin încheierea Judecătoriei Basarabeasca din 25 aprilie 2008, prin aplicarea sechestrului asupra terenului litigios.

După rejudecarea cauzei, prin hotărârea Judecătoriei Cimișlia, sediul Central, din 4 octombrie 2022, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, iar acțiunea reconvențională a fost admisă integral.

Prin decizia Curții de Apel Sud, sediul Comrat, din 3 noiembrie 2025, hotărârea primei instanțe a fost casată în partea referitoare la acțiunea reconvențională, aceasta fiind respinsă ca nefondată, iar în partea privind respingerea acțiunii reclamantei hotărârea primei instanțe a fost menținută fără modificări.

La 8 decembrie 2025, pârâta în acțiunea inițială a depus cerere de anulare a sechestrului aplicat prin încheierea din 25 aprilie 2008 și prin încheierea Curții de Apel Sud, sediul Comrat, din 6 mai 2026, măsura de asigurare a fost anulată.

Încheierea a fost contestată cu recurs, iar prin Decizia din 12 august 2026 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a menținut încheierea instanței de apel.

Curtea Supremă de Justiție a reținut că, potrivit art. 180 alin. (2¹) și (3) din Codul de procedură civilă, în cazul respingerii acțiunii, măsurile de asigurare se mențin până la momentul în care hotărârea judecătorească devine definitivă. În speță, prin decizia instanței de apel fusese menținută soluția de respingere a acțiunii principale, iar hotărârea dobândise caracter definitiv după examinarea apelului.

În acest context, Curtea a considerat că posibilitatea contestării ulterioare a deciziei cu recurs nu justifică menținerea măsurii de asigurare. La data examinării cererii de anulare, temeiul procesual al sechestrului nu mai subzista, întrucât acțiunea pentru garantarea căreia acesta fusese instituit fusese respinsă printr-o hotărâre definitivă.

Această concluzie clarifică problema subzistenței măsurii de asigurare, dar lasă deschisă o chestiune distinctă și prealabilă: care era instanța competentă să dispună anularea acesteia după soluționarea apelului.

Potrivit art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă, măsura anterioară de asigurare a acțiunii poate fi anulată, la cererea pârâtului, de către instanța care a ordonat măsura de asigurare ori de instanța în a cărei procedură se află cauza.

Norma instituie, așadar, două criterii alternative de determinare a instanței competente să soluționeze cererea de anulare a măsurii de asigurare: primul – competența aparține instanței care a dispus măsura; al doilea – instanței în a cărei procedură se află cauza.

Cele două ipoteze au la bază criterii procesuale distincte. În primul caz, competența derivă din însăși împrejurarea că instanța respectivă este cea care a ordonat măsura. În cel de-al doilea caz, competența nu este legată de autorul măsurii, ci de existența unei cauze pendinte în fața instanței sesizate.

Formularea utilizată de legiuitor – „instanța în a cărei procedură se află cauza”  prezintă o semnificație proprie. Norma nu se referă la instanța care a examinat cauza și nici la instanța care a pronunțat hotărârea, ci la instanța în a cărei procedură cauza se află. Criteriul presupune, prin urmare, existența unui raport procesual actual între instanță și cauza respectivă.

În speță, măsura de asigurare nu fusese ordonată de instanța de apel, ci de Judecătoria Basarabeasca, prin încheierea din 25 aprilie 2008. Prin urmare, prima ipoteză a art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu era incidentă în privința Curții de Apel Sud.

În consecință, competența Curții de Apel de a examina cererea de anulare putea rezulta numai din cea de-a doua ipoteză prevăzută de normă: cauza trebuia să se afle în procedura acesteia.

Apelul fusese însă soluționat prin decizia din 3 noiembrie 2025, iar cererea de anulare a măsurii a fost formulată abia la 8 decembrie 2025. În aceste împrejurări, înainte de examinarea temeiniciei cererii de anulare, trebuia stabilit dacă, la 8 decembrie 2025, cauza se mai afla „în procedura” Curții de Apel Sud în sensul art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Soluționarea apelului determină dezînvestirea instanței de apel de judecarea cauzei. Din momentul pronunțării deciziei prin care a fost soluționat apelul, cauza nu se mai află în procedura acestei instanțe, iar faptul că litigiul s-a aflat anterior pe rolul său nu este suficient pentru a-i conserva competența de a soluționa cereri formulate ulterior.

Dezînvestirea nu exclude posibilitatea instanței de a exercita, după pronunțarea deciziei, anumite atribuții expres prevăzute de lege. În asemenea situații însă, competența de a interveni ulterior nu rezultă din continuarea învestirii inițiale, ci din norma care îi atribuie în mod expres o asemenea competență.

A considera că instanța de apel continuă să fie competentă după soluționarea apelului numai pentru că anterior cauza s-a aflat în procedura sa ar însemna substituirea criteriului prevăzut de lege – existența actuală a cauzei în procedura instanței, cu un criteriu diferit, pe care art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu îl prevede –  examinarea anterioară a cauzei.

Mai mult, o asemenea interpretare ar diminua utilitatea practică a primei ipoteze prevăzute de art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, odată ce cauza nu se mai află în procedura instanței, competența de a dispune anularea măsurii revine instanței care a ordonat măsura de asigurare.

În cauza analizată, la momentul formulării cererii de anulare, Curtea de Apel soluționase deja apelul. Prin urmare, în măsura în care nu exista o altă normă care să-i atribuie expres competența după dezînvestire, simplul fapt că aceasta examinase anterior cauza nu putea fundamenta competența sa de a examina cererea de anulare a măsurilor de asigurare.

În ceea ce privește soarta măsurii de asigurare, raționamentul Curții Supreme de Justiție este convingător, dar constatarea dispariției temeiului pentru menținerea măsurii nu răspunde la întrebarea cine este competent să dispună anularea ei. Caracterul definitiv al hotărârii poate determina momentul până la care măsura își păstrează justificarea, însă nu creează, prin el însuși, competența unei instanțe care nu mai este învestită cu judecarea cauzei.

Tot astfel, caracterul accesoriu și provizoriu al măsurii explică de ce aceasta trebuie să înceteze, dar nu stabilește care instanță are competența de a dispune încetarea ei.

De aceea, analiza legalității încheierii Curții de Apel Sud presupunea respectarea unei succesiuni logice. Mai întâi trebuia stabilit dacă instanța de apel întrunea unul dintre cele două criterii de competență prevăzute de art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Numai după un răspuns afirmativ putea fi examinată existența temeiului pentru anularea măsurii.

În decizia analizată, constatarea Curții Supreme de Justiție că acțiunea fusese respinsă definitiv și că temeiul procesual pentru menținerea sechestrului dispăruse justifică anularea măsurii sub aspectul finalității sale, dar nu demonstrează, prin ea însăși, că tocmai Curtea de Apel Sud era competentă să dispună anularea după soluționarea apelului.

Constatarea lipsei competenței Curții de Apel Sud de a examina cererea formulată după soluționarea apelului nu conduce la existența unui vid procesual și nici la concluzia că măsura de asigurare trebuia să fie menținută după dispariția temeiului său.

Soluția rezultă chiar din art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dacă măsura poate fi anulată fie de instanța care a ordonat-o, fie de instanța în a cărei procedură se află cauza, încetarea celei de-a doua situații nu înlătură competența întemeiată pe primul criteriu.

În speță, măsura de asigurare fusese ordonată prin încheierea Judecătoriei Basarabeasca din 25 aprilie 2008. Prin urmare, după soluționarea apelului și dezînvestirea Curții de Apel Sud, cererea de anulare urma să fie examinată în temeiul primului criteriu prevăzut de art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă – de instanța care ordonase măsura, respectiv de instanța căreia, potrivit organizării judiciare existente la momentul sesizării, îi revenea competența corespunzătoare instanței care o dispusese. 

Interpretarea potrivit căreia sintagma „în a cărei procedură se află cauza” exprimă o condiție efectivă de competență nu este străină jurisprudenței Curții Supreme de Justiție.

În acest sens, prezintă relevanță două decizii anterioare, pronunțate în contexte procesuale diferite, dar care oferă repere pentru aplicarea celor două criterii prevăzute de art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin Decizia din 12 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. 2r-290/17, Curtea Supremă de Justiție a examinat legalitatea unei încheieri prin care Curtea de Apel Chișinău anulase măsurile de asigurare dispuse anterior de prima instanță. La acel moment, apelul nu fusese primit în procedura instanței de apel.

Aplicând art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție a constatat că instanța de apel anulase măsurile de asigurare contrar acestei norme, reținând expres că aceasta „a ridicat sechestru de pe bunuri, deşi nu a primit apelul în procedură, prin urmare neavând în procedură pricina”.

Această soluție este relevantă întrucât leagă competența instanței de apel de existența efectivă a cauzei în procedura sa. Faptul că instanța fusese sesizată cu un apel nu a fost considerat suficient, în condițiile în care acesta nu fusese primit în procedură.

Un al doilea reper jurisprudențial îl constituie Decizia din 31 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. 2r-239/21. În acea cauză, măsura de asigurare fusese dispusă de prima instanță, iar instanța de apel, pronunțând o nouă hotărâre de respingere a acțiunii, omisese să se pronunțe asupra măsurii. După finalizarea examinării cauzei, pârâtul s-a adresat Curții de Apel, solicitând emiterea unei decizii suplimentare și ridicarea sechestrului.

Curtea Supremă de Justiție a menținut încheierea prin care această cerere fusese respinsă și a reținut că cererea de anulare a măsurilor de asigurare poate fi formulată atât pe parcursul procesului, cât și după finalizarea examinării cauzei. Totodată, Curtea a indicat expres că, într-o asemenea situație, partea nu este lipsită de dreptul de a solicita instanței care a ordonat măsura anularea acesteia.

Soluția din 2021 prezintă o relevanță directă pentru cauza analizată. În ambele situații, măsura de asigurare fusese ordonată de prima instanță, acțiunea fusese ulterior respinsă, iar instanța de apel nu dispusese asupra măsurii odată cu soluționarea cauzei. În cauza din 2021, Curtea Supremă de Justiție a indicat că, după finalizarea examinării litigiului, partea putea solicita anularea măsurii instanței care o ordonase. În cauza soluționată la 12 august 2026, aceeași Curte a considerat legală anularea măsurii de către instanța de apel, deși cererea fusese formulată după soluționarea apelului.

Privite împreună, cele două decizii oferă repere convergente pentru interpretarea art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Decizia din 2017 leagă competența instanței care nu a ordonat măsura de existența cauzei în procedura sa, iar Decizia din 2021 indică, după finalizarea examinării cauzei, posibilitatea sesizării instanței care a ordonat măsura.

Raportate la cauza soluționată la 12 august 2026, aceste precedente ridică o problemă de coerență a raționamentului. Curtea de Apel Sud nu ordonase măsura de asigurare, iar la momentul formulării cererii de anulare apelul fusese deja soluționat. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a considerat legală anularea măsurii de către instanța de apel, fără a explica în ce temei aceasta mai putea fi considerată instanța „în a cărei procedură se află cauza”.

Omisiunea instanței de apel de a dispune asupra măsurii odată cu soluționarea apelului nu poate constitui, prin ea însăși, un temei pentru conservarea competenței acesteia după dezînvestire. O asemenea competență ulterioară ar necesita un temei normativ expres.

În plus, acceptarea competenței instanței de apel după soluționarea apelului ridică problema limitei sale temporale. Dacă simpla examinare anterioară a cauzei ar fi suficientă pentru conservarea competenței asupra măsurii de asigurare, ar trebui stabilit până la ce moment această competență continuă să existe. Art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu stabilește însă o asemenea limită temporală, ci leagă competența de situația actuală a cauzei – aflarea acesteia în procedura instanței.

În aceste condiții, existența precedentelor din 2017 și 2021 impunea, cel puțin, examinarea raportului dintre soluțiile anterioare și cea adoptată prin Decizia din 12 august 2026. Dacă particularitățile cauzei justificau o abordare diferită sub aspectul competenței, acestea necesitau o motivare distinctă. În lipsa unei asemenea analize, rămâne neexplicat de ce reperele de interpretare a art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă desprinse din jurisprudența anterioară a Curții Supreme de Justiție nu au fost avute în vedere în cauza analizată.

În concluzie, Decizia din 12 august 2026 soluționează problema subzistenței măsurii de asigurare după respingerea definitivă a acțiunii, fără a examina însă distinct problema prealabilă a competenței instanței care a dispus anularea acesteia.

Faptul că o măsură de asigurare și-a pierdut justificarea nu poate suplini verificarea competenței instanței chemate să o anuleze. Existența temeiului pentru anularea măsurii și competența de a dispune această anulare constituie condiții distincte ale legalității soluției procesuale.

Problema relevată de cauza analizată depășește situația concretă a sechestrului. Ea privește limitele competenței instanței după dezînvestire și posibilitatea recunoașterii unor atribuții procesuale ulterioare în lipsa unui temei normativ expres.

Din această perspectivă, delimitarea operată de art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă între instanțele competente să dispună anularea măsurilor de asigurare nu poate fi substituită prin considerente referitoare exclusiv la necesitatea încetării măsurii.