Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Vitalie Stati

În conformitate cu alin.(1) art.42 CP RM, „participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice”. Potrivit alineatului (4) din același articol, „se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune”. Din alin.(1) art.45 CP RM aflăm că participanții, în general, și instigatorul, în particular, trebuie priviți în contextul conceptului de participație complexă: „Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice”. Conceptul în cauză se subsumează conceptului mai larg de participație. În corespundere cu art.41 CP RM, „se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate”.

Analiza prevederilor normative reproduse mai sus arată că fapta instigatorului are drept scop determinarea unei persoane, care posedă caracteristicile subiectului unei infracțiuni, să ia decizia de a săvârși o infracțiune. Din motive variate, instigatorul fie nu dorește să comită infracțiunea respectivă, fie nu poate. Conduita instigatorului este întotdeauna activă, fiind exclusă instigarea omisivă. Or, pentru a impulsiona apariția la o persoană a intenției de a comite o infracțiune, este necesară influențarea asupra conștiinței și voinței acesteia. În altă privință, în general, instigarea imprudentă este posibilă. Însă, legea penală nu o sancționează. Aceasta întrucât conform legii penale instigatorul trebuie atât să-și dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sale de a determina o altă persoană să săvârşească o infracţiune, cât și să dorească săvârșirea acțiunii în cauză.

După această scurtă notă introductivă, ne propunem în continuare să analizăm anumite aspecte care vizează relația dintre noțiunea de instigare la infracțiune și anumite noțiuni conexe.

Rezultate obținute și discuții

1. Absorbția calității de instigator de calitatea de autor

Faptul, că o persoana determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune, este suficient pentru a considera instigator prima dintre aceste persoane. Dacă această persoană îndeplinește – exclusiv sau suplimentar – alte funcții (e.g.: săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală ori săvârșește infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de legea penală), este posibil ca ea să aibă nu rolul juridic de insigator.

În această ordine de idei, suscită interes următoarea speță: F.I., fiind învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute la alin.(4) art. 42 și alin.(1) art.325 CP RM[1], a fost achitat datorită lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii. În fapt, acesta deţinea funcţia de inspector superior al unui comisariat raional de poliție. La data de 16.05.2006, examinând cazul de bănuire a lui S.M. în săvârșirea faptei prevăzute la art.161² din Codul cu privire la contravențiile administrative, F.I. i-ar fi cerut acestuia suma de două sute de lei pentru a nu-l trage la răspundere contravențională. Soluția de achitare a lui F.I. a fost atacată de către procuror în ordine de apel și în ordine de recurs. Însă, atât apelul procurorului, cât și recursul acestuia au fost respinse ca nefondate. În special, instanța de recurs a argumentat că S.M. nu a fost instigat să săvârşească coruperea activă. De fapt, S.M. i-a dat lui F.I. suma de 200 lei, pentru ca S.M. să nu fie tras la răspundere contravențională. [1]

Suntem de acord cu aceste argumente. Coruperea activă (art.325 CP RM) nu constituie un exemplu de participație la coruperea pasivă (art.324 CP RM), așa cum nici coruperea pasivă nu reprezintă un exemplu de participație la coruperea activă. Cel, care pretinde, acceptă, primește sau extorchează remunerația ilicită în condițiile stabilite în art.324 CP RM, trebuie să răspundă nu ca participant (de exemplu, ca instigator) la coruperea activă, ci ca autor al coruperii pasive. În speța analizată mai sus, F.I. a îndeplinit exclusiv funcția de săvârşire în mod nemijlocit a infracțiunii de corupere pasivă. Deci, F.I. ar fi trebuit să răspundă ca autor al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.324 CP RM.

În speța prezentată supra, „instigatorul” îndeplinește exclusiv funcția prevăzută de alin.(2) art.42 CP RM. În cazuri de altă natură, instigatorul îndeplinește nu doar funcția prevăzută de alin.(4) art.42 CP RM, ci și funcția prevăzută de alin.(2) art.42 CP RM. Despre astfel de cazuri vorbesc S. Copețchi și I. Hadîrcă: „Nu este exclusă ipoteza în care autorul să cumuleze rolul juridic de instigator, complice sau chiar de organizator. În astfel de situații la calificare se va reţine doar norma din partea specială a CP RM care incriminează fapta infracţională concretă ce a fost comisă, fără invocarea uneia din normele de la art.42 CP RM. De exemplu, dacă făptuitorul a jucat rolul de organizator şi autor la infracţiunea de răpire a unei persoane, la calificare se va reţine doar art.164 CP RM. O altă soluţie de calificare ar fi incorectă. Ar fi incorectă invocarea normei de la alin.(2) şi (3) art.42 CP RM, avându-se în vedere că norma de la alin.(2) art.42 CP RM în niciun caz nu poate fi reţinută la calificare din considerentele reliefate supra. Incorectă este şi invocarea doar a normei de la alin.(3) art.42 CP RM; or, reţinerea la calificare a respectivei norme ar duce la eronata concluzie că făptuitorul a îndeplinit doar rolul juridic de organizator. Prin urmare, conchidem că în situaţii de acest gen calificarea trebuie făcută doar în conformitate cu norma din partea specială CP, urmând ca în partea motivatoare a actului procedural emis să se specifice că făptuitorul, pe lângă rolul juridic de autor, a îndeplinit şi rolul de organizator, respectiv, de instigator sau complice”. [2]

Considerente care converg cu cele prezentate de autorii precitați au fost înfățișate de către unul din coautorii studiului de față într-o publicație recentă: „Putem recurge la analogia cu etapele activității infracționale: infracțiunea consumată absoarbe etapele precedente ale activității infracționale; aplicarea pentru infracțiunea consumată a normei din partea specială a Codului penal nu necesită invocarea suplimentară a art.26 sau 27 CP RM; odată ce etapele de pregătire și tentativă au fost parcurse și depășite, ele nu mai au relevanță de sine stătătoare, ca și cum „dizolvându-se în amalgamul” infracțiunii consumate. Într-o manieră asemănătoare, fapta (co)autorului infracțiunii este acel „amalgam” sui generis în care se dizolvă activitatea organizatorului, a instigatorului și a complicelui. (Co)autorul infracțiunii, care cumulează calitatea de organizator, instigator sau complice la o infracţiune, nu trebuie să răspundă atât în calitate de (co)autor al infracțiunii, cât și ca organizator, instigator sau complice la o infracţiune. Odată ce infracțiunea este una singură, prestația acestei persoane nu poate fi divizată în două fapte: executarea propriu-zisă a laturii obiective a infracțiunii și contribuția la executarea laturii obiective a infracțiunii. O astfel de divizare nu ar corespunde intenției respectivei persoane de a comite o singură infracțiune. În plus, această divizare ar fi ineptă, întrucât ar presupune sancționarea (co)autorului pentru că acesta a organizat săvârșirea propriei infracțiuni, s-a autoinstigat sau a contribuit prin a se ajuta la săvârșirea propriei infracțiuni”. [3]

Așadar, în ipoteza în care instigatorul îndeplinește – exclusiv sau suplimentar – funcția prevăzută de alin.(2) art.42 CP RM, acesta va răspunde doar în calitate de (co)autor. Autoinstigarea își pierde semnificația de sine stătătoare odată ce este însoțită de săvârșirea de către aceeași persoană a infracțiunii la care aceasta s-a autoinstigat. În mod similar, instigarea altor coautori își pierde semnificația de sine stătătoare în cazul în care este însoțită de săvârșirea de către aceeași persoană a infracțiunii la care aceasta i-a instigat pe alți coautori. În aceste condiții este superfluă atribuirea (co)autorului a calității de instigator.

2. Deosebirea autorului de instigator

După S. Copețchi și I. Hadîrcă, „dacă în urma violenţei sau ameninţării cu aplicarea violenţei este paralizată aptitudinea instigatului de a-şi determina în mod liber actele de conduită, fiind impus, datorită energiei străine exercitate asupra fizicului sau psihicului, să săvârşească o infracţiune, acesta nu va putea fi tras la răspundere penală pentru cele comise, în virtutea lipsei aspectului volitiv al intenţiei. Altfel spus, cele săvârşite de instigat nu-i vor fi imputate acestuia, cauza fiind constrângerea psihică exercitată asupra lui, căreia nu i s-a putut rezista, din care considerente nu a putut să-şi dirijeze acţiunile. De altfel, în acord cu art.39 CP RM, constrângerea fizică şi psihică sunt instituite de către legiuitor drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei”. [2]

Într-adevăr, autorul este singurul dintre participanții la infracțiune care o săvârșește. Toți ceilalți participanți (inclusiv instigatorul) doar contribuie la săvârșirea infracțiunii. Din alin.(2) art.42 CP RM deducem că autor se consideră nu numai persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci şi persoana care comite infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de legea penală. Printre asemenea cauze se numără constrângerea fizică sau psihică. În corespundere cu alin.(1) art.39 CP RM, „nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile”. Rezultă că influențarea, exercitată de instigator asupra autorului nu trebuie să aibă ca efect paralizarea voinței acestuia. În caz contrar, instigatorul trebuie considerat autor mediat (mijlocit) al infracțiunii.

Sub acest aspect, suscită interes următoarea speță: L.S. a fost condamnat în baza alin.(4) art.42 și lit.a), f), h), i) alin.(3) art.145 CP RM.[2] În fapt, la 17.04.2008, urmărind să ascundă un atac tâlhăresc şi un omor pe care le-a comis anterior, ameninţându-i cu răfuiala fizică şi chiar cu omor pe B.V. şi B.Va., L.S. i-a determinat pe aceştia să săvârșească omorul lui B.I. [4] Din această speță nu reiese clar dacă B.V. şi B.Va. puteau să-şi dirijeze acţiunile sau nu. Deci, nu este clar dacă aceștia au fost constrânși în sensul art.39 CP RM sau nu.

Conform alin.(2) art.39 CP RM, „răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38”. Pe această cale, în planul delimitării infracționalului de neinfracțional, constrângerea fizică sau psihică se asimilează stării de extremă necesitate. În art.39 CP RM comportă interes ultimele două alineate: „Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel” (alin.(2)); „Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat” (alin.(3)).

Analiza acestor prevederi ne permite să susținem că, în contextul atât al stării de extremă necesitate, cât și al constrângerii fizice sau psihice, urmările provocate pentru înlăturarea pericolului (în cazul în care acesta era iminent și nu putea fi înlăturat altfel) poate fi de orice gravitate, până la cel de deces al persoanei. Important este ca, sub aspect calitativ și/sau cantitativ, urmările provocate să fie întotdeauna mai puțin grave decât cele care s-ar fi putut produce. La concret, admisibilitatea în plan calitativ a urmărilor provocate presupune că făptuitorul aduce atingere unui obiect de apărare penală care este mai puțin valoros în comparație cu cel care este reprezentat de urmările care s-ar fi putut produce. Admisibilitatea în plan cantitativ a urmărilor provocate presupune că făptuitorul aduce atingere unui obiect de apărare penală care este la fel de valoros ca cel reprezentat de urmările care s-ar fi putut produce. Totuși, urmările provocate sunt mai puțin grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Din perspectiva ultimei spețe reproduse mai sus, este relevant să stabilim admisibilitatea în plan cantitativ a urmărilor provocate. Or, B.V. şi B.Va. și-au salvat viețile, aducând atingere vieții lui B.I., adică unui obiect de apărare penală identic sub aspect calitativ.

În opinia lui D.R. Hisamutdinov, „de exemplu, ordinea și metodele, aplicate în raport cu teroriștii care deturnează navele aeriene cu pasageri la bord, permit doborârea acestor nave, dacă ele se îndreaptă spre zonele rezidențiale ale unui oraș. De asemenea, folosirea gazului, care a provocat moartea mai multor oameni în tragedia „Nord-Ost” din clădirea Centrului Teatral Dubrovka din Moscova în octombrie 2002, pentru a fi salvate viețile majorității ostaticilor constituie un exemplu de acțiune în contextul stării de extremă necesitate”. [5] E.A. Vasik are un punct de vedere apropiat. [6] Ambii acești autori admit posibilitatea salvării vieții unui număr mare de oameni pe calea lipsirii de viață a unui singur om sau a unui număr mult mai redus de oameni.

Din ultima speță nu rezultă cu claritate nici dacă pericolul pentru B.V. şi B.Va. era iminent sau nu, nici dacă acest pericol putea fi înlăturat altfel sau nu. În eventualitatea în care pericolul pentru B.V. şi B.Va. era iminent și acesta nu putea fi înlăturat decât pe calea lipsirii de viață a lui B.I., considerăm că B.V. şi B.Va. nu sunt pasibili de răspundere pentru lipsirea de viață a lui B.I. Or, urmările provocate de către B.V. şi B.Va. sunt mai puțin grave (decesul unei singure persoane) decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (decesul a două persoane). În acest registru, mai este de menționat că B.V. avea, la momentul săvârșirii infracțiunii, calitatea de minor. În contrast, B.I. era o persoană adultă.

Este adevărat că, în ipoteza analizată, urmările, care s-ar fi putut produce, nu sunt cu mult mai grave decât cele provocate. În ipoteze de acest gen, la stabilirea proporționalității urmărilor provocate cu cele care s-ar fi putut produce, toate îndoielile trebuie tratate în favoarea făptuitorului.[3] La aceasta ne obligă regula „in dubio pro reo”, extensie a principiului prezumției de nevinovăție.

3. Cumularea calității de instigator și a calității de complice

În art.42 CP RM nu găsim nicio prevedere referitoare la cumularea de către aceeași persoană a calităților diferite pe care le au participanții la infracțiune. Datorită acestui hiatus, practica judiciară întâmpină dificultăți.

În context, prezentăm ca exemplu următoarea speță din practica judiciară: G.V. a fost achitat de învinuirea de săvârşire a infracţiunilor prevăzute la alin.(4) și (5) art.42, alin.(4) art.151 și alin.(3) art.287 CP RM,[4] pe motiv că faptele imputate nu au fost comise de către acesta. În fapt, la 01.02.2008, în jurul orei 20.20, aflându-se în mun. Chișinău la intersecţia str. Izmail şi 31 august 1989, G.V. a adresat cuvinte licențioase în adresa lui T.P., S.I. şi T.V. Ulterior, G.V., împreună cu alte două persoane neidentificate, care „au fost instigate de comportamentul lui G.V.”, i-au agresat pe T.P., S.I. şi T.V. În timpul altercației, lui T.V. i-a fost aplicată o lovitură cu un obiect de metal în regiunea stângă a capului. Prin aceasta lui T.V. i-a fost cauzată o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, care a dus la decesul acestuia. Cu referire la învinuirea lui G.V. în baza alin.(4) și (5) art.42 și alin.(4) art.151 CP RM, instanţa de apel a constatat că G.V. avea calitatea de instigator şi de complice. Cu referire la învinuirea în baza alin.(3) art.287 CP RM, instanţa de apel a constatat că G.V. avea calitatea de autor. Instanța de recurs nu a fost de acord cu aceste constatări, argumentând: calitatea de instigator şi cea de complice a lui G.V. la infracțiunea, prevăzută la alin.(4) art.151 CP RM, și calitatea de autor a acestuia la infracțiunea, prevăzută la alin.(3) art.287 CP RM, se exclud reciproc. [7]

Suntem de acord cu poziția instanței de recurs. În speța reprodusă mai sus, vătămarea intenționată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a reprezentat violenţa aplicată în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice. În acest caz, calificarea trebuia făcută conform alin.(4) art.151 CP RM şi art.354 „Huliganismul nu prea grav” din Codul contravenţional. Fiind aplicată o singură dată, violența nu poate fi luată în calcul de două ori la calificare: prima dată, ca expresie a infracțiunii de vătămare intenționată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; a doua dată, ca parte a infracțiunii prevăzute la art.287 CP RM. O asemenea calificare prin concurs pur și simplu lipseşte de conţinut violența privită ca parte a infracțiunii prevăzute la art.287 CP RM. Sancționarea dublă pentru aceeași violență înseamnă nu altceva decât nesocotirea gravă a principiului legalității.

Instanța de apel a constatat calitatea de autor a lui G.V. la infracțiunea prevăzută la alin.(3) art.287 CP RM. Implicit, prin aceasta s-a confirmat că G.V. a aplicat violența asupra lui T.V. Odată ce violența asupra lui T.V. a fost aplicată o singură dată, lui G.V. trebuia să i se rețină la calificare calitatea de coautor al infracțiunii prevăzute la alin.(4) art.151 CP RM şi cea de coautor al faptei prevăzute la art.354 „Huliganismul nu prea grav” din Codul contravenţional.

Fiind dominantă în raport cu calitatea de instigator și cu cea de complice la infracțiunea prevăzută la alin.(4) art.151 CP RM, calitatea de autor al acestei infracțiuni le-a absorbit pe ambele. Totodată, nu ar fi întemeiat să afirmăm că calitatea de instigator la infracțiunea prevăzută la alin.(4) art.151 CP RM este dominantă în raport cu calitatea de complice la aceeași infracțiune. În acest registru, punem la îndoială afirmația lui C. Mitrache: „Sunt considerate forme principale de participaţie: coautoratul faţă de celelalte forme de participaţie (respectiv, instigarea şi complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate (evid. ns.)”. [8, p.240-241] Atât instigatorul, cât și complicele, sunt participanți secundari la infracțiune. Doar calitatea de (co)autor poate absorbi calitățile participanților secundari la infracțiune. Din alin.(4) și (5) art.42 CP RM rezultă că funcțiile îndeplinite de instigator și de complice nu se suprapun, nu se dublează una pe cealaltă. Fiind de același nivel cu calitatea de complice, calitatea de instigator nu o poate absorbi.

În viziunea lui D.A. Bezborodov, cumularea de către aceeași persoană a calității de instigator cu cea de complice are ca efect că această persoană răspunde ca organizator. [9, p.33] Un punct de vedere mai nuanțat îl exprimă L.M. Prozumentov: „Pentru a deveni organizator, o persoană trebuie să reunească cel puțin doi participanți la infracțiune, să le planifice activitățile sau să le coordoneze. Dacă există un singur autor al infracțiunii, atunci funcția organizatorului este oarecum mai restrânsă: el trebuie să convingă persoana să comită infracțiunea și, pe lângă aceasta, să aducă o contribuție semnificativă în atingerea scopului infracțional (de exemplu, să elaboreze un plan, să pună la dispoziție informațiile necesare, să acorde instrumentele și mijloacele de săvârșire a infracțiunii)”. [10, p.123] În opinia noastră, cumularea de către aceeași persoană a calității de instigator cu cea de complice nu are ca efect apariția unei calități diferite, și anume a celei de organizator. Din alin.(3)-(5) art.42 CP RM se desprinde că funcția organizatorului nu implică cumularea funcțiilor instigatorului și ale complicelui. A organiza săvârşirea unei infracţiuni sau a dirija realizarea ei, a crea un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirija activitatea acestora nu înseamnă a determina o altă persoană să săvârşească o infracţiune și a-i da acesteia sfaturi sau indicaţii, a-i presta informaţii, a-i acorda mijloace sau instrumente, a înlătura obstacolele din calea acelei persoane, a-i promite dinainte că va fi favorizată, că-i va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală, că-i va procura sau îi va vinde atare obiecte. În concluzie, cumularea de către aceeași persoană a calității de instigator cu cea de complice presupune invocarea la calificare a alin.(4) și (5) art.42 CP RM, alături de acea normă din partea specială a Codului penal, care prevede răspunderea pentru fapta săvârșită de autor.

4. Deosebirea instigatorului de organizator

Uneori, în practica judiciară, aceleiași persoane îi sunt imputate calitățile de organizator și de instigator, deși persoana în cauză îndeplinește doar una dintre aceste funcții.

De exemplu, într-o speță, G.V. a fost învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute la alin.(3) și (4) art. 42 și alin. (1), lit. c) alin.(2) art.327 CP RM. În fapt, în luna august 2008, acesta deținea funcția de inspector al secţiei poliţiei criminale din cadrul unui comisariat de poliție al unui sector din mun. Chișinău. Acţionând împreună cu inspectorii din aceeași secţie a poliţiei criminale, B.I., Ţ.V. şi C.S., folosind situaţia de serviciu în interes material, G.V. a organizat înstrăinarea de substanţe narcotice prin intermediul lui B.D. unei persoane terţe. În acest scop, la 28.08.2008, aproximativ la ora 15.00, pe str. Calea Ieşilor, mun. Chișinău, prin intermediul lui Ţ.V., G.V. a organizat înstrăinarea lui B.D. a 2,34 de grame de marijuana uscată, care urma să fie transmisă unei terţe persoane pentru probă. La 04.09.2008, în jurul orei 19.30, pe bd. Traian, mun. Chişinău, G.V. a organizat înstrăinarea, prin intermediul lui B.I. şi C.S., a 158,61 grame de marijuana uscată lui B.D., în vederea transmiterii substanţelor narcotice unei persoane terţe. Apoi, B.I. și C.S. au reţinut persoana terţă care urma să primească substanţa narcotică de la B.D., pentru ca ulterior să extorcheze de la această persoană bani în schimbul neînceperii în privința acesteia a urmăririi penale pentru circulaţia ilegală a substanţelor narcotice. [11]

Observăm că, în raport cu cele săvârșite de G.V., în Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție, se folosește sintagma „a organizat”. Nu există niciun indiciu că G.V. i-ar fi determinat pe B.I., Ţ.V. şi C.S. să comită infracțiunea. Suntem solidari cu A.P. Kozlov care afirmă: „Organizatorul are o funcție complet diferită de cea ale instigatorului. Organizatorul relaționează întotdeauna cu persoanele care, din anumite circumstanțe, inclusiv datorită influențării anterioare exercitate de către instigator, sunt gata să comită o infracțiune. Eforturile acestor persoane sunt unite, coordonate și planificate de către organizator. Instigatorului îi revine doar funcția de a-i determina pe alții să comită o infracțiune”. [12, p.139-140] Așadar, instigarea la infracțiune presupune doar formarea intenției autorului de a comite infracțiunea. Instigarea nu poate implica dirijarea procesului de pregătire sau de săvârșire a infracțiunii. Calitatea de organizator nu poate absorbi calitatea de instigator.

În cazuri de altă natură nu se exclude cumularea calității de organizator și a calității de instigator. În asemenea cazuri, calificarea se face conform alin.(3) și (4) art.42 CP RM, alături de acea normă din partea specială a Codului penal, care prevede răspunderea pentru fapta săvârșită de autor.

5. Deosebirea instigatorului de complice

În context, propunem spre atenție următoarea speță: L.S. a fost condamnat în baza lit.b), d), e) și f) alin.(2) art.188[5] și alin.(1) art.208 CP RM.[6] În fapt, la 17.04.2008, aproximativ la ora 15.00, acesta, împreună cu B.V., B.Va. (despre care L.S. ştia cu certitudine că este minor) şi R.V., se aflau pe teritoriul cantonului nr.14, ocolul silvic Călăraşi. Cei patru făptuitori au pătruns în incinta clădirii cantonului în care se aflau paznicul cantonului A.G. şi concubina acestuia, B.I. În aceste condiții, în scopul săvârșirii sustragerii, L.S. i-a amenințat cu furca pe A.G. şi B.I. Prin aceasta, L.S. „a favorizat” acţiunile lui B.V., ale lui B.Va. şi ale lui R.V., care au percheziţionat toate odăile şi au sustras bunuri în valoare de 4985 lei. [4]

În contextul infracțiunii prevăzute la art.208 CP RM, instigarea minorilor la săvârșirea infracțiunilor constituie o activitate a autorului infracțiunii. Această activitate nu implică invocarea prevederii de la alin.(4) art.42 CP RM. Cu toate acestea, instigarea minorilor la săvârșirea infracțiunilor (în accepțiunea art.208 CP RM) presupune, ca și instigarea (în sensul alin.(4) art.42 CP RM), determinarea la săvârșirea unei infracțiuni.

În ultima speță reprodusă mai sus, nu se specifică în ce anume s-a exprimat influențarea lui L.S. asupra minorului B.Va. Nu găsim nicio informație care să confirme că L.S. a urmărit crearea în conştiinţa lui B.Va. a intenţiei de săvârşire a infracțiunii prevăzute la lit.b), d), e) și f) alin.(2) art.188 CP RM. Tolerarea de către L.S. a participării lui B.Va. la săvârșirea acestei infracțiuni nu poate fi calificată conform art.208 CP RM.

Totodată, în respectiva speță se arată că L.S. a favorizat acțiunile lui B.Va. În conformitate cu alin.(5) art.42 CP RM, complice se consideră, inter alia, „persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor”. Însă, L.S. nu poate avea calitatea de complice în raport cu B.Va. Atât L.S., cât și B.Va. au calitatea de coautori la infracțiunea prevăzută la lit.b), d), e) și f) alin.(2) art.188 CP RM. Infracțiunea în cauză este complexă, iar L.S. și B.Va. execută în parte latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la lit.b), d), e) și f) alin.(2) art.188 CP RM. Mai precis, L.S. săvârșește acțiunea adiacentă din cadrul acestei infracțiuni, pe când B.Va. comite acțiunea principală din cadrul infracțiunii prevăzute la lit.b), d), e) și f) alin.(2) art.188 CP RM. În consecință, este generatoare de confuzii folosirea sintagmei „a favorizat” pentru a caracteriza aportul pe care L.S. l-a adus la săvârșirea sustragerii de către B.Va. În realitate, L.S. și B.Va. au săvârșit împreună infracțiunea prevăzută la lit.b), d), e) și f) alin.(2) art.188 CP RM.

În această ordine de idei, pentru a se evita confuziile reliefate supra, considerăm necesar să examinăm problema delimitării instigării de complicitate. Or, darea de sfaturi și de instrucțiuni este posibilă atât în cazul instigării, cât și al complicității.

Totuși, sfaturile și instrucțiunile în cazul celor două activități se deosebesc prin momentul interacționării instigatorului și a complicelui cu autorul, precum și prin caracterul sfaturilor și al instrucțiunilor date autorului.

La concret, în rezultatul dării de sfaturi și de instrucțiuni de către instigator, se creează intenția autorului de a comite o infracțiune. În contrast, complicitatea nu poate avea ca efect crearea unei astfel de intenții. Complicele poate doar să întărească determinarea autorului de a comite o infracțiune. Or, complicele cooperează întotdeauna cu o persoană care deja are o astfel de intenție. În alți termeni, contribuția complicelui devine posibilă doar după apariția la autor a intenției de a săvârși o infracțiune.

Cât privește caracterul sfaturilor și al instrucțiunilor date autorului, în cazul instigării acestea presupun o propunere, o apelare, o solicitare. Mai precis, în cazul instigării, autorului i se insuflă ideea de necesitate, deziderabilitate și profitabilitate a săvârșirii infracțiunii. În opoziție, în cazul complicității, autorul nu trebuie să accepte propunerea cuiva. În acest caz, sfaturile și instrucțiunile presupun consultarea autorului. Mai precis, autorul este consiliat cum să comită infracțiunea în condiții mai facile.

6. Deosebirea instigatorului de provocator

În această ordine de idei, prezintă relevanță următoarea speță: G.I. şi H.I. au fost învinuiți de săvârșirea infracțiunii prevăzute la alin.(4) art.42 și lit.e), f) și m) alin.(3) art.145 CP RM.[7] În fapt, pe parcursul anilor 2005-2006, între G.I., primarul unui sat din raionul Anenii Noi, şi H.I., juristul primăriei aceluiași sat, pe de o parte, şi I.C., viceprimarul satului respectiv, şi I.B., consilierul consiliului sătesc din același sat, pe de altă parte, s-au stabilit relaţii ostile. La 16.10.2006 V.B., împreună cu şi E.T., care cunoșteau despre conflictul dintre cele două părți, au încercat să-i provoace pe G.I. și H.I. la comiterea omorului lui I.B. Însă, G.I. și H.I. au refuzat să coopereze cu V.B. și cu E.T. La 31.10.2006, acționând sub controlul unor polițiști, V.B. și E.T. au înscenat asasinarea lui I.B. Sub pretextul remunerării pentru executarea comenzii de omor, V.B. și E.T. au cerut bani de la G.I. și H.I. În aceeaşi zi, G.I. și H.I. au fost reţinuţi de către poliție. [13]

În această speță, G.I. şi H.I. au fost învinuiți de comiterea instigării la omor. Cu toate acestea, nu G.I. şi H.I. au influențat asupra cuiva. Din contra, G.I. şi H.I. au fost cei influențați. Din aceste considerente, învinuirea adusă lui G.I. şi H.I. nu are niciun temei.

Îndeplinește oare influențarea asupra lui G.I. şi H.I. condițiile stabilite în alin.(4) art.42 CP RM? Din punctul de vedere al lui S.I. Nikulin, provocarea infracțiunii ar reprezenta un exemplu de instigare la infracțiune. [14, p.176] C. Brînza are o părere diferită: „Provocarea unei fapte prevăzute de legea penală nu se exprimă în cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Fapta provocatorului este indisolubil legată de săvârșirea de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, însă nu se încadrează în tiparul existent al conceptului de participație”. [15] Susținem această părere a lui C. Brînza.

Provocarea infracțiunii și instigarea la săvârșirea infracțiunii au o natură juridică diferită. Despre aceasta ne vorbește S. Copețchi: „Pentru a fi considerată participaţie, cooperarea trebuie conştientizată de ambele persoane. Însă, din punctul de vedere al persoanei provocate, decizia infracţională luată îi aparţine în totalitate. Aceasta nu conştientizează că, de fapt, intenţia infracţională îi este inoculată de către provocator”. [16] În unison, S.A. Baleev menționează: „Spre deosebire de participație în general și de instigare în special, provocarea infracțiunii se caracterizează printr-o legătură unilaterală între persoane. Or, sub aspectul laturii subiective, acțiunea provocatoare este cuprinsă de intenția provocatorului și nu este cuprinsă de intenția persoanei provocate”. [17]

Într-adevăr, provocarea infracțiunii se caracterizează prin lipsă de coordonare dintre provocator și cel provocat. Mai mult, activitatea provocatorului nu presupune un rezultat infracțional comun cu cel al persoanei provocate. După S. Copețchi, „adevărata intenţie a provocatorului rezidă în determinarea persoanei la săvârşirea unei infracţiuni în vederea predării sale ulterioare organelor de drept, intenţie camuflată de provocator în raport cu persoana provocată. În cazul participaţiei penale însă, instigatorul şi autorul chiar manifestă aceeaşi intenţie infracţională şi urmăresc aceeaşi finalitate”. [16] Provocatorul urmărește fie tragerea persoanei provocate la răspundere penală, fie șantajarea acestei persoane, iar pentru aceasta îi induce persoanei provocate ideea de necesitate a comiterii unei infracțiuni.

În concluzie, provocarea infracțiunii nu corespunde definiției noțiunii de participație, formulate în art.41 CP RM. Provocarea infracțiunii reprezintă o instituție distinctă a dreptului penal, care nu presupune cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni.

Concluzii

În ipoteza în care instigatorul îndeplinește – exclusiv sau suplimentar – funcția prevăzută de alin.(2) art.42 CP RM, acesta va răspunde doar în calitate de (co)autor. În aceste condiții este superfluă atribuirea (co)autorului a calității de instigator.

Influențarea, exercitată de instigator asupra autorului nu trebuie să aibă ca efect paralizarea voinței acestuia. În caz contrar, instigatorul trebuie considerat autor mediat (mijlocit) al infracțiunii.

Cumularea de către aceeași persoană a calității de instigator cu cea de complice presupune invocarea la calificare a alin.(4) și (5) art.42 CP RM, alături de acea normă din partea specială a Codului penal, care prevede răspunderea pentru fapta săvârșită de autor.

Nu se exclude cumularea calității de organizator și a calității de instigator. Într-un asemenea caz, calificarea se face conform alin.(3) și (4) art.42 CP RM, alături de acea normă din partea specială a Codului penal, care prevede răspunderea pentru fapta săvârșită de autor.

Darea de sfaturi și de instrucțiuni este posibilă atât în cazul instigării, cât și al complicității. Totuși, sfaturile și instrucțiunile în cazul celor două activități se deosebesc prin momentul interacționării instigatorului și a complicelui cu autorul, precum și prin caracterul sfaturilor și al instrucțiunilor date autorului.

Provocarea infracțiunii nu corespunde definiției noțiunii de participație, formulate în art.41 CP RM. Provocarea infracțiunii reprezintă o instituție distinctă a dreptului penal, care nu presupune cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni.

* Acest articol a fost publicat în: Revista științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Științe sociale”, 2021, nr. 11, p. 3-11.

[1] Se are în vedere instigarea la coruperea activă în formă neagravată.
[2] Se are în vedere instigarea la omorul săvârșit: asupra a două sau mai multor persoane; de două sau mai multe persoane; cu deosebită cruzime; cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea ei.
[3] În contextul examinat, mai este de precizat că, potrivit parag. 2 art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, „moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”.* Atât starea de extremă necesitate, cât și constrângerea fizică sau psihică trebuie să presupună prezența uneia dintre ipotezele specificate la lit.a)-c) parag. 2 art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pentru a se putea vorbi despre lipsa violării dreptului la viață, protejat de articolul în cauză.
* Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Disponibil: https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf
[4] Se are în vedere concursul dintre instigarea și complicitatea la vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei, precum și huliganismul agravat.
[5] Se are în vedere tâlhăria săvârșită: de două sau mai multe persoane; prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă; cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.
[6] Această normă prevede răspundere, printre altele, pentru instigarea minorilor la săvârșirea infracțiunilor.
[7] Se are în vedere instigarea la omorul săvârșit: asupra unui reprezentant al autorităţii publice ori asupra  unui militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către aceştia a obligaţiilor de serviciu; de două sau mai multe persoane; la comandă.

Bibliografie:

1. Decizia Colegiului penal din 10.09.2008. Dosarul nr.1ra-1044/2008. [Accesat: 20.09.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/
2. COPEȚCHI, S., HADÎRCĂ, I. Calificarea acțiunilor/inacțiunilor participanților la infracțiune. În: Revista Naţională de Drept, 2015, nr.12, p.35-44. ISSN 1811-0770.
3. BRÎNZA, S. Aspecte controversate ale răspunderii participanților la omor. În: Актуальные научные исследования в современном мире. Журнал. Переяслав, 2019, Вып.11, ч.5. p.62-71. ISSN 2524-0986.
4. Decizia Colegiului penal din 09.12.2010. Dosarul nr.4-1re-1538/2010. [Accesat: 20.09.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/
5. ХИСАМУТДИНОВ, Д.Р. Правомерность убийства в условиях крайней необходимости. În: Современные научные исследования и разработки, 2019, № 1, p.1077-1079. ISSN 2415-8402.
6. ВАСИК, Е.А. Крайняя необходимость: спасение своей жизни за счёт жизни другого человека. În: Евразийская адвокатура, 2016, № 5, p.29-31. ISSN 2304-9839.
7. Decizia Colegiului penal lărgit din 24.11.2015. Dosarul nr.1ra-801/2015. [Accesat: 20.09.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=5309
8. MITRACHE, C. Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Şansa, 1999. 368 p. ISBN 973-9167-89-6.
9. БЕЗБОРОДОВ, Д.А. Виды соучастников преступления. Санкт-Петербург: Санкт-Петербургский юридический институт (филиал) Академии Генеральной прокуратуры Российской Федерации, 2013. 64 p.
10. ПРОЗУМЕНТОВ, Л.М. Групповое преступление: вопросы теории и практики. Томск: Издательство Томского университета, 2010. 164 p. ISBN 978-5-7511-1933-1.
11. Decizia Colegiului penal din 08.12.2010. Dosarul nr.1ra-1131/2010. [Accesat: 20.09.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/
12. КОЗЛОВ, А.П. Соучастие: традиции и реальность. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001. 362 p. ISBN 5-94201-049-8.
13. Decizia Colegiului penal lărgit din 02.12.2008. Dosarul nr.1ra-1203/2008. [Accesat: 20.09.2021] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/archive_courts/cauta/
14. Энциклопедия уголовного права. Т.6. Соучастие в преступлении. Санкт-Петербург: Издание профессора Малинина – СПб ГКА, 2007. 564 p.
15. BRÎNZA, C. Aspectele de drept penal ale provocării luării de mită sau a dării de mită. În: Revista Științifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Științe sociale”, 2020, nr.3, p.184-197. ISSN 1814-3199.
16. COPEȚCHI, S. Provocarea versus instigarea la săvârşirea infracţiunii. În: Conferința „Integrare prin cercetare și inovare” (Chișinău, 9-10 noiembrie 2017). Chișinău: CEP USM, p.24-28. isbn 978-9975-71-812-7.
17. БАЛЕЕВ, С.А. Провокация преступления и подстрекательство к нему: проблемы разграничения. În: Юридическая наука и практика, 2018, № 14, p.61-65. ISSN 2542-0410.