Fenomenul consumului și circulației ilicite a substanțelor psihoactive în Republica Moldova ia amploare, fapt confirmat și prin raportul trimestrial al Inspectoratului General de Poliție[1]:
- 459 de cauze penale pornite, cu 35,91% mai mult decât în perioada de raportare anterioară;
- 3 300 de procese-verbale contravenționale întocmite pentru procurarea sau păstrarea ilegală a drogurilor, etnobotanicelor și a analogilor acestora;
- 3,4 milioane de lei obținuți prin aplicarea amenzilor;
- 134 de kilograme de droguri ridicate, cu o valoare estimată la 17,7 milioane de lei.
În acest context, se impune discuția despre prevenire, tratament și strategii care abordează adicția, pentru a nu permite fenomenului să devină endemic. Astfel, Vă invităm să citiți interviul realizat cu Dan Erușevschi, consilier în domeniul adicțiilor și psihoterapeut integrativ în formare.
1. Cine este, de fapt, persoana din spatele consumului?
Societatea privește consumatorul de substanțe cu efect psihoactiv ca fiind imatur, lipsit de tărie de caracter și incapabil să se autogestioneze. Tocmai această perspectivă reduce un fenomen complex la o judecată de valoare, provocând, inevitabil, stigmatul.
Este important să facem o schimbare de paradigmă. Societatea trebuie să înțeleagă adicția consumatorului drept un refugiu împotriva experiențelor adverse și a vulnerabilităților individuale (o problemă de sănătate mintală, și nu un defect de caracter). Iar în aceeași ecuație, consumatorul trebuie ajutat să înțeleagă faptul că refugiul său este unul eronat care, deși garantează soluții imediate, produce ravagii pe termen scurt și, adesea, efecte iremediabile pe termen lung.
Din perspectiva mea, persoana care dezvoltă un comportament adictiv are nevoie de acces la asistență medicală, psihologică, socială și spirituală. Un răspuns de tip stigmă și pedeapsă, inclusiv privarea de libertate, poate accentua vulnerabilitatea, poate întrerupe accesul la servicii și poate compromite perspectivele de reintegrare în comunitate.
În plus, întreruperea bruscă a consumului poate implica riscuri medicale, motiv pentru care gestionarea sevrajului trebuie realizată cu prudență, sub supraveghere medicală riguroasă.
A înțelege dependența nu înseamnă a o justifica, ci a recunoaște că, pentru a preveni recidiva, a reduce riscurile și a susține reintegrarea, intervenția trebuie să privească resursele persoanei și partea umană, nu doar fapta sau consumul.
În aceeași ordine de idei, dimensiunea și provocarea consumului de substanțe, poate fi înțeleasă și prin analiza structurii populației penitenciare.
Potrivit datelor recente, în instituțiile penitenciare se aflau 5066 persoane condamnate, dintre care 841 executau pedepse pentru comiterea infracțiunilor privind circulația ilegală a substanțelor (aproximativ 16,6% din totalul populației penitenciare).
Însă această cifră nu trebuie interpretată drept o categorie omogenă de persoane și, cu atât mai puțin, ca echivalent al numărului persoanelor care consumă substanțe. În această categorie juridică se regăsesc persoane cu trasee și niveluri de implicare diferite – de la persoane care au un rol marginal în transport, păstrare, livrare sau distribuire, până la persoane implicate în forme organizate de trafic.
În același timp, condamnarea pentru o asemenea infracțiune nu presupune, în mod automat, existența unui consum. Printre persoanele condamnate se pot afla, atât persoane care nu au consumat niciodată, cât și persoane care au consumat ocazional, persoane care prezintă un consum problematic sau persoane care se confruntă cu o tulburare de consum care necesită intervenție specializată.
În cazul tinerilor, traseul spre implicarea în astfel de infracțiuni poate începe prin acceptarea unor roluri minore, asociate promisiunii unor câștiguri rapide: transportul, păstrarea sau livrarea unor substanțe. Repetarea acestor conduite poate duce la o normalizare a riscului, diminuând treptat conștientizarea consecințelor. În funcție de natura faptei și de circumstanțele concrete, legislația penală prevede pentru formele agravante ale circulației ilegale a substanțelor în scop de înstrăinare pedepse care pot ajunge până la 15–17 ani de închisoare. Astfel, o conduită percepută inițial ca o oportunitate de câștig rapid poate deveni punctul de plecare pentru o detenție îndelungată, una care rupe legăturile cu familia, întrerupe parcursul educațional sau profesional și complică semnificativ perspectivele de reintegrare socială.
Această diversitate de realități impune intervenții adaptate. Natura infracțiunii pentru care o persoană a fost condamnată nu este, prin ea însăși, suficientă pentru a determina tipul de servicii de care aceasta are nevoie. Pentru unele persoane, prioritare pot fi educația, dezvoltarea competențelor, orientarea profesională și intervențiile destinate reducerii riscului de recidivă. Pentru altele, este necesară o intervenție multidisciplinară, care să combine serviciile psihologice, sociale, educaționale și ocupaționale cu evaluarea și tratamentul specializat al consumului de substanțe.
Există, de asemenea, situații în care nevoile medicale sunt atât de pronunțate încât intervenția trebuie să pornească, în primul rând, de la asigurarea tratamentului și continuității îngrijirilor medicale. În asemenea cazuri, simpla plasare în detenție, în absența unor servicii medicale adecvate și a unui plan individualizat de tratament, riscă să deplaseze atenția de la cauzele și vulnerabilitățile care au nevoie de intervenție și să compromită premisele unei reabilitări reale. Pentru persoanele care se confruntă cu o tulburare severă de consum sau cu probleme medicale asociate, accesul efectiv la diagnostic, tratament, monitorizare și continuitatea îngrijirilor reprezintă o condiție prealabilă pentru orice demers ulterior de reintegrare.
Prin urmare, cei 841 de condamnați trebuie priviți nu ca o categorie uniformă, ci ca un grup eterogen de persoane, caracterizat prin niveluri diferite de implicare infracțională, experiențe diferite de consum și nevoi distincte de intervenție.
Răspunsul eficient nu poate fi construit exclusiv în jurul faptei pentru care persoana a fost condamnată, ci trebuie să țină cont de riscurile, nevoile și resursele individuale.
2. De ce contează diferențierea substanțelor în evaluarea riscului?
O intervenție serioasă începe cu înțelegerea diferențelor dintre substanțe, a efectelor acestora și a riscurilor asociate. În funcție de efectele predominante asupra sistemului nervos central, substanțele pot fi grupate, orientativ, în:
- stimulante, care pot crește activitatea, energia și vigilența;
- depresante, care pot reduce activitatea sistemului nervos central;
- halucinogene, care pot modifica percepția, gândirea și experiența senzorială;
- disociative, care pot produce modificări ale percepției, ale conștientizării propriului corp și ale mediului.
Riscurile variază în funcție de substanță, doză, modul de administrare, asocierea cu alte substanțe și particularitățile individuale ale persoanei.
α-PVP, de exemplu, este un stimulant sintetic asociat cu un potențial ridicat de dependență și cu riscuri psihiatrice și cardiovasculare, care pot include agitație severă, paranoia, comportamente dezorganizate și episoade psihotice.
Heroina, un opioid, prezintă un risc major de dependență și supradoză, iar acest risc poate crește atunci când toleranța scade sau când substanța este asociată cu alte substanțe cu efect depresant asupra sistemului nervos central.
Prevenirea eficientă nu presupune nici minimalizarea riscurilor, nici amplificarea lor. Ea presupune acces la informație exactă, inteligibilă și responsabilă, care să permită persoanei să înțeleagă consecințele consumului și să ia decizii informate.
La fel de important este să nu confundăm abstinența cu remisia. Abstinența desemnează lipsa consumului unei substanțe într-o anumită perioadă. Remisia este un concept clinic mai larg și se referă la reducerea sau dispariția, pentru o anumită perioadă și în anumite condiții, a criteriilor care definesc o tulburare de consum de substanțe.
Recuperarea depășește însă simpla absență a consumului și presupune un proces prin care persoana își poate reconstrui funcționarea, relațiile, autonomia, capacitatea de a munci și de a lua decizii, precum și un mod de viață în care substanța nu mai ocupă un loc central.
Prin urmare, absența consumului nu este, în sine, suficientă pentru a descrie întregul proces de recuperare. O persoană poate fi abstinentă și, în același timp, să rămână expusă unor factori de risc sau să nu dispună încă de resursele psihologice, relaționale și sociale necesare pentru a menține această schimbare.
Abstinența poate reprezenta un punct de plecare, recuperarea presupune construirea condițiilor în care persoana poate funcționa autonom și se poate reintegra în viața familială, socială și profesională fără ca substanța să mai reprezinte principala strategie de adaptare.
3. Ce blocaje structurale limitează eficiența tratamentului?
Una dintre dificultățile majore în tratarea adicțiilor este riscul reducerii intervenției la detoxifiere. În Republica Moldova există servicii medicale și protocoale clinice pentru diferite forme de dependență, însă acestea nu sunt încă integrate într-un parcurs terapeutic continuu.
Detoxifierea răspunde unei nevoi medicale imediate, dar nu intervine asupra tuturor factorilor care contribuie la apariția și menținerea adicției. Mai mult, oricât de paradoxal ar părea, atunci când este utilizată ca intervenție singulară, detoxifierea poate favoriza reluarea consumului, oferind organismului o perioadă temporară de recuperare fără a aborda cauzele și mecanismele care întrețin dependența.
Un tratament adecvat presupune, în funcție de nevoile persoanei, intervenții medicale, psihologice, sociale și educaționale și, atunci când este relevant, o dimensiune spirituală.
Evaluările sistemului de sănătate mintală și narcologic din Republica Moldova arată că cele două domenii continuă să funcționeze, în mare măsură, ca structuri paralele, cu trasee instituționale, responsabilități și proceduri distincte[2]. Serviciile narcologice sunt disponibile, atât la nivel central, prin IMSP Dispensarul Republican de Narcologie, cât și la nivel teritorial, inclusiv prin secțiile consultative ale spitalelor raionale și prin servicii de tratament al dependenței de opioide. Cu toate acestea, la nivel raional, intervențiile sunt orientate în principal spre consultare, monitorizare și proceduri administrative, iar programele de reabilitare psihosocială sunt insuficient dezvoltate. Chiar și acolo unde există echipe multidisciplinare și management de caz, precum în cadrul PTAO[3], accesul la intervenții psihologice și sociale rămâne neuniform, iar pachetul de servicii nu este standardizat.
Fragmentarea devine deosebit de problematică în cazul persoanelor care prezintă simultan tulburări asociate consumului de substanțe și probleme de sănătate mintală, comorbidități raportate în aproximativ 40–60% dintre cazuri. Separarea dintre narcologie și psihiatrie poate conduce la situații în care componente diferite ale aceleiași probleme sunt tratate separat. Riscul este evident în cazul consumului de substanțe psihoactive noi, asociat frecvent cu episoade psihotice acute, comportament agresiv și alte manifestări psihiatrice severe. În lipsa unor mecanisme clare de dublu diagnostic și a unor protocoale integrate, persoana poate întâmpina dificultăți în accesarea serviciului adecvat, fiind transferată între sisteme care nu gestionează simultan toate dimensiunile problemei.
Literatura clinică și recomandările europene susțin necesitatea unor servicii integrate, capabile să răspundă concomitent tulburărilor asociate consumului de substanțe și complicațiilor psihiatrice. Aceasta presupune protocoale clare pentru situațiile de criză, acces rapid la îngrijiri psihiatrice, echipe multidisciplinare și formarea personalului în abordări orientate spre persoană și non-coercitive. Integrarea trebuie să vizeze, totodată, continuitatea îngrijirii între diferitele niveluri ale sistemului, inclusiv între comunitate și sistemul penitenciar, în conformitate cu principiul echivalenței îngrijirii.
Un obstacol suplimentar îl reprezintă stigmatizarea și teama de consecințe asociate accesării serviciilor. Atunci când persoana percepe sistemul medical sau social ca fiind nesigur, judecător sau potențial punitiv, poate amâna solicitarea ajutorului sau poate abandona tratamentul.
În acest context, detoxifierea trebuie privită ca început al procesului de recuperare, nu ca finalitate. Provocarea sistemului nu este doar de a trata dependența, ci de a construi între serviciile existente un parcurs de recuperare accesibil, coordonat și adaptat nevoilor fiecărei persoane.
4. De unde ar trebui să înceapă un răspuns eficient la escaladarea fenomenului?
Dacă tratamentul intervine atunci când problema deja există, prevenirea trebuie să înceapă cu mult înainte. Într-un fenomen atât de dinamic precum consumul de substanțe psihoactive, răspunsul nu poate fi construit exclusiv în jurul sancțiunii, după cum nu poate fi redus nici la intervenția medicală atunci când dependența a devenit deja o realitate. Între cele două există un spațiu esențial de intervenție: informarea corectă, identificarea timpurie a vulnerabilităților, accesul la consiliere și existența unor mecanisme prin care persoana să poată solicita ajutor înainte ca problema să se agraveze.
De aceea, una dintre primele necesități este o campanie publică de informare și prevenire, construită nu în jurul fricii, ci în jurul înțelegerii riscului. Mesajul preventiv trebuie să fie suficient de clar pentru a contracara miturile despre consum, dar suficient de responsabil pentru a nu transforma prevenirea într-o succesiune de avertismente alarmiste.
În cazul copiilor și adolescenților, prevenirea trebuie să depășească mesajul simplist potrivit căruia „drogurile sunt rele”. Un asemenea mesaj poate fi ușor ignorat atunci când este confruntat cu presiunea grupului, curiozitatea, dorința de apartenență sau promisiunea unor experiențe prezentate drept inofensive. Este necesară o educație care să explice cum funcționează riscul, cum poate apărea dependența, care sunt semnele unei schimbări problematice și unde poate fi solicitat ajutorul.
În același timp, prevenirea trebuie să transmită un mesaj care este adesea absent din discursul public: dependența poate deveni o capcană. Un consum poate începe ca o alegere percepută drept controlabilă, însă, pentru unele persoane, utilizarea repetată a unei substanțe poate ajunge să ocupe progresiv spațiul rezervat relațiilor, educației, muncii, sănătății și autonomiei personale.
O asemenea campanie trebuie însă să fie însoțită de ceva la fel de important: un loc real în care persoana să poată merge atunci când informația preventivă nu a fost suficientă. Nu putem spune unui adolescent sau unui adult să ceară ajutor fără să îi putem indica un serviciu accesibil, sigur și predictibil, în care să fie evaluat fără stigmatizare și să primească intervenția de care are efectiv nevoie.
Este necesară dezvoltarea unui sistem național integrat de sănătate mintală și adicții, cu servicii comunitare pentru adulți și copii și cu o continuitate reală între nivelurile de intervenție. Modelul ar trebui să permită ca persoana să nu fie nevoită să își reconstruiască istoricul în fața fiecărui specialist și să nu fie transferată succesiv între instituții care tratează separat componentele aceleiași probleme.
Un asemenea sistem presupune servicii în care medicul, psihologul, consilierul în adicții și specialistul din domeniul social lucrează în jurul aceleiași persoane și al aceluiași plan de intervenție, fiecare din propria competență, dar fără ca intervențiile să se rupă unele de altele.
Este necesară, prin urmare, trecerea de la logica unor servicii care există separat la logica unui traseu de îngrijire. Acesta ar trebui să includă, în funcție de nevoile persoanei, prevenirea, identificarea timpurie, evaluarea, detoxifierea atunci când este indicată, tratamentul, consilierea, reabilitarea psihosocială, sprijinul familial și reintegrarea socială. Pentru persoanele cu tulburări concomitente de sănătate mintală și consum de substanțe, traseul trebuie să permită intervenția integrată, nu alternarea între două sisteme care tratează fiecare doar o parte a problemei.
Această continuitate este cu atât mai importantă în cazul copiilor și tinerilor. O intervenție care identifică vulnerabilitatea la timp poate evita transformarea unei dificultăți temporare într-un tipar persistent. De aceea, școala, familia, serviciile medicale, serviciile sociale și comunitatea trebuie privite nu ca spații separate, ci ca puncte ale aceleiași rețele de prevenire și protecție.
În același timp, sistemul trebuie să ajungă și la persoanele care nu ajung spontan la servicii. Comunitățile rurale, persoanele private de libertate, persoanele aflate în situații de excluziune socială sau cele care au abandonat anterior tratamentul necesită mecanisme de identificare și intervenție adaptate. Un serviciu există cu adevărat doar în măsura în care poate fi accesat de persoana care are nevoie de el.
Interviu realizat de Diana Mazniuc.
[1] https://politia.md/ro/rapoarte-si-evaluari
[2] https://mai.gov.md/ro/news/republica-moldova-avanseaza-procesul-de-elaborare-noii-strategii-nationale-domeniul-drogurilor
[3] Programul de Terapie de Substituție/Susținere cu Agoniști ai Opioidelor