Mihai TRIBOI

Exercitarea oricărei profesii în mare măsură depinde nu doar de reglementările legale și de autorități publice, ci și de entitățile private (cum ar fi sindicatele și uniunile). Un rol incontestabil la exercitarea profesiei de avocatură îl are Uniunea Avocaților, care în baza unor prerogative legale, asigură calitatea mediului apărătorilor din stat. Printre aceste prerogative se enumeră și competența exclusivă de admitere în profesie prin intermediul Comisiei de licențiere[1]. Această practică este întâlnită în aproape toate statele UE, cum ar fi România unde Comisia de examen este desemnată de Comisia Permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor[2]. În alte state, modalitățile și procedurile de desfășurare a examenului de evaluare a probelor de admitere în profesie de avocatură sunt reglementate de către autoritățile publice (cel mai des de Ministerul Justiției)[3]. Indiferent de procedura și autoritatea responsabilă de accedere în profesie, se poate admite existența unor încălcări în procesul de evaluare a viitorului avocat, fapt care poate duce și la afectarea reputației persoanelor bine-pregătite în materie de drept. În Republica Moldova, conform alin.(4) art. 43 din Legea cu privire la avocatură, persoana care consideră că Hotărârea Comisiei de Licențiere nu corespunde cu rezultatul scontat, poate să conteste în contencios administrativ procedura de organizare a examenelor. Problema acestei norme era ascunsă în următoarea propoziție, ce prevedea că calificativul acordat nu poate fi contestat.

Pornind de la problema menționată supra, la data de 25 mai 2018, Judecătoria Cahul a sesizat Curtea Constituțională (în continuare “Curtea”) privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din Legea cu privire la avocatură ridicată de o parte din proces. La data de 11 iunie 2018 Curtea a declarat admisibilă sesizarea și la 3 iulie 2018 a emis Hotărârea nr. 18[4]. În continuare, am încercat să identific cele mai importante declarații ale Curții din Hotărârea menționată.

1. Curtea a recunoscut importanța autoguvernării profesiei de avocat prin existența unei autorități separate de stat. Independența profesiei de avocat față de stat constituie, în toate manifestările sale generale, una dintre caracteristicile societății libere. Pornind de la aceasta, legislativul nu trebuie să prescrie în detaliu structura, procedura și politicile profesiei de avocat. Curtea a considerat că doar o Comisie de licențiere creată de Uniunea Avocaților poate examina adecvat accederea în profesie. Totuși Curtea a subliniat că Uniunea Avocaților trebuie să-și exercite mandatul, prin structurile sale, de o manieră care să consolideze percepția publică potrivit căreia în profesia de avocați sunt admise doar persoanele care întrunesc standartele menționate mai sus, în mod nediscriminatoriu. – pct. 40-45.
2. Curtea a considerat că, dacă există persoane bine-pregătite în materia dreptului care doresc să fie avocați, iar acestea nu susțin examenul prevăzut de lege din cauza unor proceduri defectuoase, poate fi afectată încrederea generală în profesia de avocat. La fel, dacă un avocat stagiar este examinat în mod incorect și, din acest motiv, nu susține examenul de intrare în profesie, reputația sa este afectată în mod inevitabil [subl.ns.]. – pct 46, 47.
3. Interesant este și argumentul Curții privind admisibilitatea sesizării, în ciuda faptului că deja există o hotărâre anterioară în care Legea cu privire la avocatură a fost supusă controlului constituționalității[5]. Curtea a declarat că Legea cu privire la avocatură a suferit modificări și republicări ulterioare hotărârii. Prin urmare, Curtea poate efectua un nou control de constituționalitate, în funcție de realitatea prezentului. – pct. 23, 36.
4. Curtea a constatat că art. 43 din Legea cu privire la avocatură nu stabilește nici un remediu, fie el o instanță de judecată sau o altă autoritate independentă și imparțială, care să garanteze protecția efectivă a drepturilor avocatului stagiar prevăzute de Constituție[6] (în speță, art. 43 “Dreptul la muncă și la protecția muncii” și art. 20 “Accesul liber la justiţie”) sau de Convenția Europeană a drepturilor omului. Faptul că există în Statutul profesiei de avocat[7] la art. 27 alin. (13) faptul că hotărârile Comisiei de licențiere pentru promovarea candidaților pot fi contestate la fiecare etapă a examenului de calificare nu schimbă situația, atâta timp cât constestările se depun în fața aceleiași Comisii. Această procedură nu are nici un remediu efectiv, fiindcă se încalcă principiul Nemo judex in causa sua (nimeni nu poate fi judecător în propria cauză). – pct. 54, 58.
5. Deși Curtea consideră necesară contestarea hotărârilor Comisiei de licențiere, însă instanțele de contencios administrativ nu trebuie să-și substituie viziunea lor cu cea a Comisiei de licențiere, ci să verifice doar dacă hotărârea Comisiei este una rezonabilă. Nu este rezonabilă hotărârea care

• este irațională în mod vădit;
• este contrară motivelor care au stat la baza ei (Comisia trebuie să-și motiveze hotărârea și în caz dacă motivul invocat de Comisie nu corespunde cu fondul hotărârii, aceasta nu este rezonabilă.);
• nu are o linie de analiză logică care să conducă instanța de contencios administrativ la menținerea acelei soluții. – pct. 61, 62.

Pentru a vedea Hotărârea integral, accesează aici.

[1]. Articolul 20 din Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19 iulie 2002, în MO Nr. 159
[2] Hotărârea UNBR NR. 242/ 17.06.2017 pentru republicarea în formă consolidată a Regulamentului – cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat şi admitere în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor
[3] În Elveția de exemplu.
[4] http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=667&l=ro
[5] Hotărârea Curții Constituționale nr. 12 din 19 iunie 2003.
[6] În Monitorul Oficial Nr. 1 din 12.08.1994.
[7] În Monitorul Oficial Nr. 54-57 din 08.04.2011.

AUTOR: Mihai TRIBOI