Guzun Alexei

Fiind unul dintre cei mai influenți filosofi ai modernității, fondator al idealismului transcendental și figură centrală în filosofia critică, Immanuel Kant a revoluționat gândirea filosofică prin lucrări fundamentale precum Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice și Critica facultății de judecare, în care a analizat limitele cunoașterii, temeiurile moralei și condițiile judecății estetice. Totuși, dincolo de aceste opere teoretice, Kant a abordat și dimensiunea politico-juridică a rațiunii practice în eseul său Spre pacea perpetuă (Zum ewigen Frieden), publicat în 1795. Acesta descrie un proiect normativ și vizionar pentru instaurarea unei ordini internaționale durabile, fundamentată pe rațiune, drept și moralitate. În viziunea sa, orice formă de reglementare a relațiilor sociale – fie prin norme juridice, fie prin imperative morale – urmărește instituirea unui mecanism care să permită coexistența indivizilor într-un cadru comun, reducând riscul conflictelor. Această nevoie de ordine devine și mai urgentă în sfera relațiilor internaționale, unde, în absența unei autorități globale, pacea poate fi asigurată doar printr-un sistem voluntar de cooperare între state libere și egale.

LIBERTATE, SOCIETATE ȘI STAT

Pentru a înțelege conceptul unei păci perpetue prin aspectul kantian, este necesar de înțeles de la ce pornește filozoful german, iar acest lucru este – libertatea. Despre ea, acesta spunea că nu se poate afirma decât că este, nu şi cum este posibilă. A căuta să arătăm cum este posibilă înseamnă a-i indica factorii determinanți, ceea ce ar fi totuna cu a-i nega esența. La Kant, libertatea are un caracter profund moral și nu se reduce la o simplă idee abstractă, ci reprezintă un postulat al rațiunii practice – o presupunere necesară pentru a face posibilă moralitatea.

În concepția lui Immanuel Kant, libertatea juridică nu este doar o simplă absență a constrângerii, ci o facultate interioară de autodeterminare, prin care individul consimte, în mod rațional, la respectarea legilor exterioare. Această libertate funcționează prin acordul interior al persoanei raționale de a se supune normelor, nu din frică sau constrângere, ci din convingere morală. Ea exprimă o relație de echilibru între autonomia interioară și cadrul legal exterior, fiind esențială pentru realizarea unei ordini juridice bazate pe rațiune.

Atât libertatea, cât și egalitatea sunt, în viziunea kantiană, sunt drepturi înnăscute și inalienabile, adică nu pot fi cedate și nu depind de voința autorităților sau a altor indivizi. Acestea sunt concepute în raport cu ideea de ființe raționale superioare, capabile să se conducă după principii morale. Kant distinge două tipuri de imperative morale: imperativul ipotetic, care depinde de scopuri particulare, și imperativul categoric, care este absolut, necondiționat și universal. Acest din urmă principiu este cel care fundamentează moralitatea autentică și stă la baza legii morale formulate astfel: „Acționează astfel încât maxima voinței tale să poată deveni o lege universală”. Prin această paralelă între natură și morală, Kant consolidează ideea că omul este chemat să trăiască nu doar după instincte sau interese, ci după legi ale rațiunii, asumate liber și cu responsabilitate.

Kant face distincție dintre acțiunile morale, care sunt expresia unei bunăvoințe înspre a atinge binele, și acțiunile legale, care presupune supunerea față de regulile prin care este organizată societatea. Acesta afirmă că morala și dreptul trebuie să se afle într-o simbioză, prin care dreptul ar reprezenta coexistența dintre libertăți, un mecanism de compatibilitate dintre libertatea individuală și universală. Moralitatea, în contextul social, este transpusă în drept și legalitate, care se referă la conformarea exterioară față de reguli. Prin urmare, morala și dreptul au același fundament – libertatea.

Reieșind din faptul că omul este un scop în sine și nu un mijloc, acest principiu este luat din morală și aplicat asupra construcției juridice și politice. Astfel, acțiunile politice ce se ghidează de acest principiu tind spre pace, o condiție în care omul este scopul, iar în caz opus, acestea tind spre război, în care omul este folosit ca un mijloc în satisfacerea unor interese particulare.

Statul este privit ca o uniune de oameni sub o autoritate unică a legii, fiind distinse cele trei puteri: legislativeă, executivă și judiciară; care împreună întruchipează autoritatea statului. Acestea sunt privite ca niște ficțiuni, dar care se află într-o legătură complementară.

Statul ideal este privit prin autoritatea legii, date de voința poporului, unde este întâlnită protecția proprietății private, respectul pentru contracte, și excluderea conducătorilor ereditari sau a celor care tratează funcțiile publice ca proprietăți personale. Kant menționează că principalul criteriu nu este forma de organizare, care poate lua mai multe forme ca monarhie, aristocrație sau democrație, dar este respectarea dreptului. Astfel, se disting două forme de guvernare, cea “despotică” și “republicană”, ultima reflectă o unificare a interesului statului cu interesul individual, în care dreptul prevalează.

PACEA PERPETUĂ

Immanuel Kant își formulează proiectul pentru pacea eternă sub forma unui tratat, împărțit în articole preliminare și articole definitive. Articolele preliminare urmăresc să reducă riscul izbucnirii războaielor, chiar și între state care nu sunt republici autentice. Ele interzic tratatele de pace cu clauze secrete, achiziționarea statelor ca proprietăți private, menținerea armatelor permanente, îndatorarea statului în scopuri militare, intervențiile în afacerile interne ale altor state și alte acte care subminează încrederea reciprocă.

Articolele definitive impun formarea unei federații de state republicane, în care cetățenii beneficiază de ospitalitate internațională, dar fără dreptul de a coloniza sau domina alte popoare. Kant insistă asupra formelor de guvernare republicane ca expresie a idealismului său, dar preferă o federație de republici, nu un guvern mondial, pentru că acesta ar fi prea centralizat și ar degenera în tiranie. Diversitatea limbilor și religiilor este văzută de Kant ca o barieră naturală împotriva unui asemenea guvern mondial, în timp ce dezvoltarea comerțului încurajează cooperarea internațională.

I. Articolele preliminare

În prima secțiune a eseului Spre pacea eternă, Immanuel Kant formulează șase articole preliminare care, deși nu pot institui pacea în mod definitiv, stabilesc condiții indispensabile pentru începerea procesului de pacificare durabilă între state. Aceste articole au un caracter prohibitiv, vizând eliminarea practicilor care întrețin starea de conflict permanent în relațiile internaționale.

 – Articolul 1: interzice tratatele de pace care conțin rezerve secrete ce ar permite reluarea conflictului în viitor. Kant consideră că asemenea tratate nu reprezintă o pace reală, ci doar un armistițiu mascat. Pacea autentică presupune eliminarea tuturor motivelor de război, chiar și a celor potențiale sau necunoscute la momentul semnării tratatului. Rezervele secrete sunt văzute ca o formă de ipocrizie politică ce contravine principiilor morale și demnității liderilor de stat.

 – Articolul 2: interzice dobândirea de state prin moștenire, schimb, cumpărare sau donație. Kant subliniază că un stat nu este o proprietate transmisibilă, ci o comunitate morală de oameni, iar anexarea sa contravine principiului contractului originar care fundamentează drepturile colective. Astfel de practici istorice, deși răspândite în trecut, sunt criticate ca fiind imorale, periculoase și contrare ideii de suveranitate a popoarelor.

 – Articolul 3: prevede desființarea treptată a armatelor permanente, considerate o amenințare continuă la adresa păcii. Existența acestora generează o spirală a înarmării și tensionează relațiile dintre state, făcând pacea mai costisitoare decât un război scurt. În plus, utilizarea soldaților ca instrumente ale statului contravine demnității umane. Kant permite doar pregătirea militară voluntară și periodică a cetățenilor, strict pentru apărare. Totodată, el avertizează că și acumularea excesivă de resurse economice poate deveni un mijloc indirect de provocare a războiului.

 – Articolul 4: interzice contractarea de datorii publice pentru finanțarea afacerilor externe, în special a războaielor. Spre deosebire de împrumuturile pentru dezvoltare internă, creditele utilizate în scopuri militare devin o formă periculoasă de putere, întrucât permit finanțarea conflictelor fără constrângeri imediate. Acest sistem, specific popoarelor comerciale moderne, favorizează agresiunea și amenință stabilitatea altor state, care pot deveni colaterale în eventualul faliment al statului îndatorat.

 – Articolul 5: interzice intervenția unui stat în constituția sau guvernarea altui stat. Kant respinge categoric justificările bazate pe dezaprobarea unui regim sau pe „dreptul moral” de a corecta derapajele altora. Excepția admisă vizează doar cazurile de conflict civil intern în care statul respectiv este deja scindat și se află într-o stare de anarhie. Până la clarificarea suveranității, nicio putere externă nu are dreptul de a interveni, întrucât ar pune în pericol autonomia tuturor celorlalte state.

 – Articolul 6: prevede interdicția absolută a actelor de ostilitate care ar distruge orice bază de încredere între state. Printre acestea, Kant menționează asasinatele, otrăvirile, trădarea instigată sau încălcarea deliberată a acordurilor. Astfel de practici transformă războiul într-o luptă de exterminare totală, ceea ce ar anula chiar posibilitatea reconcilierii și existența dreptului. În absența unei instanțe internaționale superioare, statele nu pot recurge la războaie ca formă de pedeapsă, ci trebuie să păstreze o minimă moralitate chiar și în conflict.

II. Articolele definitive

În a doua parte a eseului, Kant prezintă trei articole definitive, ce vizează nu doar prevenirea războiului, ci instituirea unui cadru durabil de pace pozitivă între state. Aceste articole sunt fundamentate pe conceptele de drept civil republican, drept internațional federalist și drept cosmopolit, constituind arhitectura filosofică și juridică a unei ordini mondiale pașnice.

 – Primul articol definitiv stipulează că „Constituția civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”. Pentru Kant, pacea autentică nu poate exista fără o ordine juridică legitimă, întemeiată pe libertate, egalitate și supunere față de o lege comună. Constituția republicană este singura formă de guvernare care derivă direct din contractul originar – conceptul de bază al dreptului modern. Într-un regim republican, cetățenii participă prin reprezentare la deciziile statului, inclusiv în privința războiului, iar suferințele directe provocate de conflict (distrugeri, împrumuturi, pierderi de vieți) îi fac mai puțin înclinați să aprobe declanșarea acestuia. În contrast, într-un stat în care conducătorul deține puterea ca pe o proprietate, războiul poate deveni o decizie arbitrară, fără implicații personale pentru cel care o emite.

Kant face distincție între forma suveranității (monarhie, aristocrație, democrație) și forma guvernării (republicană sau despotică). Esența republicanismului constă în separarea puterii executive de cea legislativă, spre deosebire de despotism, unde aceleași mâini creează și aplică legea. Surprinzător, Kant consideră democrația directă o formă de despotism, deoarece permite majorității să impună voința sa individului, anulând principiul libertății. Doar un sistem reprezentativ poate asigura o guvernare republicană veritabilă. Monarhiile și aristocrațiile pot fi reformate treptat în direcția republicanismului, spre deosebire de democrație, care presupune o revoluție. Astfel, constituția republicană devine condiția politică fundamentală pentru o pace stabilă.

 – Al doilea articol definitiv afirmă că „Dreptul națiunilor trebuie să se bazeze pe o federație de state libere”. La fel cum indivizii aflați în starea de natură sunt predispuși la conflicte, și statele, chiar dacă nu sunt în război activ, trăiesc într-o stare de tensiune constantă. Pentru a depăși această stare, este necesară formarea unui cadru juridic comun – o federație a statelor suverane, care să păstreze independența fiecăruia, dar să elimine recursul arbitrar la forță. Kant respinge ideea unui stat mondial, considerând că o asemenea entitate ar degenera în despotism. În schimb, propune o ligă pașnică, care nu exercită putere coercitivă, dar garantează libertatea reciprocă și promovează cooperarea.

Această federație nu se constituie într-o autoritate globală, ci în un cadru voluntar și progresiv, extins prin alianțe în jurul unui „stat puternic și luminat”, organizat republican. Chiar dacă nu poate elimina complet războiul, această federație limitează semnificativ recăderile în anarhia internațională. Kant insistă că dreptul internațional nu poate însemna „dreptul la război”, fiindcă acest lucru ar face din distrugere o formă absurdă de pace. Astfel, doar o federație de state libere, care acționează în spiritul dreptului, oferă o alternativă practică la haosul global și la pericolul unui „cimitir al umanității”.

 – Al treilea articol definitiv prevede că „Dreptul cosmopolit va fi limitat la condițiile ospitalității universale”. În viziunea lui Kant, dreptul cosmopolit nu este un act de caritate, ci un drept juridic fundamental al oricărui om de a nu fi tratat ostil atunci când se află pașnic pe teritoriul unui alt stat. Acest „drept de a fi primit” nu implică obligația de găzduire, ci doar interdicția de a răspunde cu violență prezenței pașnice a unui străin. El derivă din dreptul comun al omenirii asupra suprafeței Pământului, pe care nicio națiune nu o poate revendica în mod absolut.

Kant condamnă comportamentele inumane față de străini – precum jefuirea naufragiaților sau răpirile comise în regiuni de graniță – ca fiind contrare dreptului natural. Ospitalitatea universală devine, astfel, temelia contactului interuman și interstatal pașnic, iar extinderea acestuia în practică contribuie la apropierea omenirii de o constituție cosmopolită, în care drepturile fundamentale sunt recunoscute la nivel global. Într-o lume tot mai interconectată, încălcările drepturilor în orice colț al lumii se resimt la scară planetară – ceea ce face din dreptul cosmopolit un element indispensabil al unei ordini internaționale juste și stabile.

III. Supliment

Pe lângă articolele preliminare și definitive, Immanuel Kant introduce în finalul eseului său două suplimente esențiale, care fundamentează garanția morală și naturală a păcii și rolul filosofiei în construcția dreptății internaționale. Acestea oferă o viziune complementară asupra modului în care idealul rațional al păcii poate fi susținut nu doar prin instituții politice, ci și prin forțele obiective ale naturii și prin influența gândirii morale.

A. Despre garanția păcii eterne

Kant se întreabă dacă natura însăși – în ciuda egoismului și tendinței spre conflict a oamenilor – poate totuși favoriza în mod obiectiv realizarea păcii. Răspunsul său este afirmativ, explicat prin trei mecanisme:

1. Forța exterioară obligă la organizare internă: Oamenii, chiar și înclinați spre rău, sunt constrânși de amenințări externe să creeze structuri juridice interne stabile, în care libertățile individuale sunt reglementate. Astfel, chiar și o societate de indivizi corupți poate fi guvernată eficient, dacă legea este formulată astfel încât egoismul unuia să-l limiteze pe cel al altuia. Prin urmare, pacea internă devine posibilă fără perfecțiune morală individuală;
2. Federația statelor este preferabilă imperiului mondial: Kant respinge ideea unui stat global, care ar degenera inevitabil în despotism și anarhie. În schimb, natura separă națiunile prin diferențe lingvistice și religioase, care – deși pot duce la conflicte – în timp favorizează diversitatea, echilibrul de putere și înțelegerea mutuală. Federația voluntară de state libere devine astfel varianta practică și stabilă pentru menținerea păcii internaționale;
3. Spiritul comerțului promovează pacea: Interdependența economică dintre state face ca interesele comerciale să fie incompatibile cu războiul. Chiar dacă nu din motive morale, statele sunt astfel determinate să evite conflictele și să caute medierea, acționând de facto ca într-o ligă permanentă pentru pace. Acest mecanism transformă înclinațiile egoiste în forțe constructive pentru o ordine pașnică.

B. Despre consultarea filosofilor

Într-un al doilea supliment, Kant propune ca filosofii să fie consultați în privința condițiilor care fac posibilă pacea. Această propunere nu implică supunerea deciziei politice în fața filosofiei, dar rațiunea morală trebuie ascultată. Chiar dacă filosofiile nu dețin puterea, ele exprimă principii universale despre război, dreptate și pace, iar libertatea lor de exprimare trebuie protejată. Statul înțelept nu trebuie să-i reducă la tăcere, ci să le permită să lumineze deciziile politice prin judecată rațională, fără frică de cenzură.  Kant avertizează că juristul, reprezentantul dreptului pozitiv, este tentat să aplice legea fără a-i evalua moralitatea – simbolizat de „sabia” care forțează balanța dreptății. Doar juristul care este și filosof poate asigura că aplicarea legii rămâne în armonie cu principiile morale.

EXPRESIA UNUI IDEAL

Analiza proiectului kantian de instituire a păcii perpetue relevă o concepție atât filozofică, cât și normativă asupra relațiilor internaționale, care depășește simpla prevenire a conflictelor armate și aspiră la edificarea unei ordini fondate pe rațiune, drept și cooperare morală. Dincolo de contextul istoric în care a fost formulat, acest proiect filosofic rămâne un exemplu care își poate găsi aplicabilitatea într-o formă actualizată.

Chiar dacă unele dintre criticile aduse de Kant asupra anumitor probleme pot părea legate de trecut, acestea și-au schimbat mai degrabă forma decât natura. De altfel, tensiunile actuale de pe scena internațională confirmă actualitatea reflecțiilor sale.

Idealul lui Kant poate fi privit într-o formă materializată în prezent prin Uniunea Europeană — o comunitate în care statul de drept, asociat în mod intermediar cu constituția republicană kantiană, reprezintă un criteriu esențial pentru dobândirea calității de membru, nu doar la nivel declarativ, cum arată exemplul Turciei. De asemenea, cadrul normativ al UE se bazează pe acceptarea și aplicarea comună a regulilor, rezultate dintr-un proces decizional colectiv, fundamentat pe principii democratice.

Luând forma unei uniuni bazate pe norme, instituții și mecanisme comune, UE poate fi văzută cel puțin ca o tentativă a federației kantiene la nivel regional. Kant a identificat și comerțul ca factor favorizant al păcii, iar evoluția istorică a UE pare să-i confirme viziunea, având ca punct de pornire Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. Totuși, relațiile economice pot genera și tensiuni, cum o demonstrează conflictele comerciale și războaiele tarifare.

Pe lângă aspectele constituționale și internaționale, Kant pune accent și pe rolul juristului, care trebuie să găsească un echilibru între dreptul pozitiv și cel natural în activitatea sa. Dreptul nu este privit ca un simplu instrument legal pentru atingerea intereselor personale, ci ca un fenomen și o valoare ce unesc interesul individual cu cel colectiv.