Potrivit circumstanțelor cauzei, la 13 februarie 2010, reclamantul a fost pus sub învinuire escrocherie, iar cazul său a fost ulterior trimis în instanță.  În fața instanței de fond, reclamantul a fost reprezentat inițial de către T.K., M.P. și M.B., avocați aleși de el. După ce reclamantul nu a achitat serviciile juridice prestate, acești avocați au refuzat să-l  mai reprezinte. Instanța a numit din oficiu un avocat al apărării, S.M.  Din motiv că reclamantul nu s-a prezentat la mai multe ședințe de judecată, la 31 ianuarie 2012, Judecătoria Chișinău a emis un mandat de percheziție și arestare pe numele reclamantului.

ÎN FAȚA INSTANȚELOR NAȚIONALE 

La 17 octombrie 2012, Judecătoria Chișinău l-a condamnat pe reclamant in absentiala la nouă ani de închisoare pentru escrocherie.

Mai târziu, la 22 mai 2013 el a semnat un contract de asistență juridică cu C.B., avocată în Chișinău. La 3 iunie 2013, C.B. a depus apel în numele reclamantului în bază de mandat. Mandatul a fost semnat doar de către C.B.

Potrivit reclamantului, el a trimis Curții de Apel Chișinău o scrisoare olografă și semnată, care menționa clar autorul acesteia, numărul dosarului penal la care se referea, faptul că reclamantul și C.B. semnaseră un contract de asistență juridică la 22 mai 2013 și că C.B. era împuternicită să îl reprezinte și să depună apel în numele său.

La 17 septembrie 2013 , Curtea de Apel Chișinău a declarat inadmisibil apelul introdus de către C.B. în numele reclamantului, menținând condamnarea acestuia de către instanța de fond. Instanța de apel a reținut că C.B. nu era împuternicită în modul prevăzut de lege pentru a depune apel în cauza penală de învinuire a reclamantului.

C.B. a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel. La 11 martie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de către C.B ca inadmisibil, reținând că cererea olografă a reclamantului, adresată instanței de apel, nu fusese autentificată de către organele abilitate și nici confirmată de către avocată prin aplicarea ștampilei, iar avocata nu a putut să confirme în ședința instanței de apel că avea împuterniciri de la inculpat pentru a-i apăra interesele și a depune apelul.

Unul dintre cei cinci judecători ai Curții Supreme de Justiție în această cauză a avut o opinie separată și a remarcat, printre altele, că instanțele de apel și de recurs i-au lezat dreptul la apărare al reclamantului și accesul său la justiție.

ÎN FAȚA CURȚII 

Reclamantul s-a plâns în baza Articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție, invocând că dreptul său a fost încălcat printr-o abordare excesiv de formalistă a instanțelor naționale.

Acesta a subliniat că legislația internă nu impunea o formă specifică pentru exprimarea consimțământului inculpatului de a fi reprezentat de un avocat, pe lângă mandatul avocatului. În opinia sa, la momentul desfășurării evenimentelor nu exista o jurisprudență internă bine-stabilită care să impună astfel de cerințe privind reprezentarea inculpaților absenți.

Curtea a reținut ca necontestat faptul că reclamantul a dorit să înainteze un apel împotriva. El a solicitat examinarea apelului său în lipsă, întrucât se eschiva de la executarea pedepsei privative de libertate. În acest scop, l-a însărcinat pe avocatul C.B. să îi asigure reprezentarea. Prin urmare, nu se putea spune că a renunțat la dreptul său de a depune cerere de apel sau de a fi reprezentat de către un avocat ales de el. 

În ciuda prezentării de către C.B. a mandatului avocatului, emis în temeiul unui contract de reprezentare juridică cu reclamantul, instanțele naționale au invocat două motive pentru a pune la îndoială autenticitatea consimțământului:

– Absența reclamantului în procedura de apel, la imposibilitatea implicită de a confirma verbal împuternicirile lui C.B. și autenticitatea scrisorii olografe.

– Celălalt motiv se referea la autentificarea semnăturii reclamantului în scrisoarea olografă.

Curtea a respins motivele suplimentare invocate de Guvern, întrucât acestea nu au fost ridicate în procedurile interne. De asemenea, cerințele din Hotărârea Guvernului nr. 158/2013 vizau exclusiv procedurile civile. Scrisoarea din 3 iulie 2013 avea rolul de a reconfirma împuternicirile oferite. Guvernul nu a justificat acuzația privind refuzul lui C.B. de a prezenta contractul de asistență juridică, iar jurisprudența invocată a fost considerată irelevantă.

Curtea a observat că nici instanțele interne, nici Guvernul nu au oferit o bază juridică pentru a impune unui inculpat să-și exprime consimțământul de a fi reprezentat în absența sa de către un avocat, altul decât mandatul de împuternicire în sine.  Prin urmare, Curtea nu a putut accepta concluzia Curții de Apel Chișinău.

Referitor la concluzia Curții Supreme de Justiție privind necesitatea autentificării scrisorii reclamantului, o astfel de cerință nu avea temei legal. Mai mult, C.B. confirmase verbal că scrisoarea fusese trimisă de către reclamant și că ea nu avusese posibilitatea de a o autentifica. În absența oricărui temei legal accesibil și previzibil pentru o astfel de cerință de autentificare, Curtea a considerat această abordare excesiv de formalistă. 

În cele din urmă, instanțele naționale nu i-au acordat niciodată reclamantului timp suplimentar pentru a se conforma cerințelor nou stabilite și nu au prezentat niciun motiv pentru a pune la îndoială autenticitatea semnăturii sale de pe scrisoarea menționată. Curtea a considerat că instanțele ierarhic superioare l-au privat efectiv pe reclamant de orice posibilitate de a depune contestație.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că refuzul instanțelor interne de a examina apelul formulat de către avocatul reclamantului împotriva hotărârii instanței de fond, bazat pe o pretinsă împuternicire deficitară de a-l reprezenta, a fost excesiv de formalist și incompatibil cu dreptul reclamantului la un proces echitabil. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție.