Presa juridică internațională a relatat în ultimele zile că Freshfields a plasat în mod mai clar și mai vizibil în strategia sa de dezvoltare categoria non-equity partners, adică acei parteneri care nu participă la distribuirea profitului rezidual al firmei și care sunt remunerați, de regulă, printr-un pachet format din salariu și bonus, nu printr-o cotă din profit. Nu este vorba despre o noutate absolută în lumea marilor firme de avocatură, asemenea formule fiind cunoscute și utilizate de mai mult timp în diverse jurisdicții, ci mai curând despre o confirmare a faptului că un asemenea model este asumat deschis ca instrument de organizare și creștere. Legal Cheek a prezentat informația ca fiind relatată inițial de Law.com, iar Non-Billable a integrat-o în tendința mai largă prin care firme de elită precum Cravath, Cleary, Paul Weiss sau Debevoise au mers către structuri de parteneriat în două trepte.

Rațiunea unui asemenea model este, în esență, atât economică, cât și organizațională. El permite firmelor să lărgească cercul parteneriatului, să își consolideze retenția talentelor și să își protejeze arhitectura economică a equity-ului. În multe cazuri, există avocați care au petrecut ani îndelungați în firmă, sunt considerați profesioniști de prim rang, au o contribuție tehnică sau managerială remarcabilă și se bucură de o reputație internă solidă, fără a avea însă aceeași capacitate de a genera clientelă sau de a origina mandate noi. Tocmai această limită îi poate împiedica să intre în cercul deținătorilor de participații, fără ca ea să diminueze valoarea lor profesională. În acest context, titlul de partener funcționează ca o recunoaștere instituțională a statutului lor în firmă, fiind însoțit, de regulă, de anumite avantaje economice, de prestigiu intern și de poziționare profesională superioară, chiar dacă nu presupune acces deplin la profitul distribuit între partenerii equity.

Dintr-o perspectivă moldovenească, noutatea nu este interesantă doar ca fapt divers de Big Law, ci ca simptom al unei realități mai profunde: marile piețe juridice caută vehicule organizaționale și formule interne suficient de flexibile pentru a acomoda creșterea, diferențierea economică și profesionalizarea managementului. La noi, însă, discuția nici măcar nu începe de la nivelul „equity” versus „non-equity partner”. Ea începe mult mai devreme, cu o întrebare mai elementară: care este forma juridică adecvată pentru exercitarea și monetizarea serviciilor juridice?

Legea nr. 1260/2002 cu privire la avocatură oferă, în această privință, un cadru surprinzător de restrâns. Potrivit textului legal, profesia de avocat se exercită, la discreția fiecărui avocat, doar în una dintre două forme: cabinetul avocatului și biroul asociat de avocați. Mai mult, legea prevede expres că avocatul poate fi fondator doar al unui cabinet sau al unui birou asociat de avocați pentru exercitarea profesiei, iar în cabinet își exercită profesia un singur avocat, cabinetul activând și prezentându-se în raporturile juridice ca persoană fizică.

Această opțiune normativă este importantă nu doar simbolic, ci și operațional. Statutul profesiei de avocat cere ca contractul de asistență juridică să fie încheiat în formă scrisă și înregistrat la cabinetul avocatului sau la biroul asociat de avocați, iar avocatul trebuie să țină evidența strictă a acestor contracte. Cu alte cuvinte, infrastructura profesională a raportului cu clientul este gândită în jurul acestor două forme și, practic, se închide în interiorul lor.

În paralel însă, realitatea pieței merge adesea înaintea legii. Nu este un secret că numeroși practicieni folosesc, într-o formă sau alta, SRL-uri de consultanță juridică pentru anumite activități de advisory, structurare, documentare contractuală, fiscalitate, business support sau proiecte interdisciplinare. Problema este că raportul dintre această practică și Legea avocaturii nu este pe deplin clarificat. Nu suntem nici într-un sistem care să accepte explicit societatea profesională cu răspundere limitată în interiorul profesiei, nici într-un sistem care să traseze fără echivoc granița dintre „consultanță juridică” permisă pieței generale și „asistență juridică calificată” rezervată avocaților.

Aici trebuie observată o nuanță esențială. Articolul 8 din Legea avocaturii enumeră genurile de asistență juridică calificată: consultații și explicații, întocmirea documentelor cu caracter juridic, reprezentarea intereselor în instanțele de judecată, reprezentarea în raporturile cu autoritățile și alte persoane, participarea în cauze penale, activitatea de fiduciar și activități de investigare independentă. Totuși, alineatul (2) sancționează expres acordarea de către neavocați doar a asistenței juridice prevăzute la lit. c) și e), adică, în esență, reprezentarea în instanță și asistența/reprezentarea în cauzele penale.

Cu alte cuvinte, chiar textul legii arată că monopolul avocatului, în forma lui sancționată expres, nu acoperă în mod egal toate activitățile juridice enumerate. Curtea Constituțională a confirmat în Hotărârea nr. 3 din 10 februarie 2011 că prin amendamentele operate s-a instituit dreptul exclusiv al avocaților de a acorda cetățenilor asistență juridică calificată și de a-i reprezenta în instanță în cauzele civile, excluzând reprezentarea de către alte categorii de persoane, dacă legea nu prevede altfel. Tot Curtea a pus accentul pe ideea calității și a calificării profesionale, nu pe o rezervare totală a întregii consultanțe juridice de piață.

De aici rezultă o concluzie delicată, dar necesară: în Republica Moldova există o zonă gri normativă. Pe de o parte, legea profesiei și jurisprudența constituțională susțin clar rolul privilegiat al avocatului în materia reprezentării judiciare și a apărării penale. Pe de altă parte, aceeași lege nu formulează, cu aceeași claritate și aceeași tehnică sancționatorie, un monopol general și complet asupra tuturor formelor de consultanță juridică, drafting sau advisory extrajudiciar. De aceea, utilizarea SRL-urilor pentru „consultanță juridică” nu poate fi calificată automat, în bloc, nici ca perfect compatibilă, nici ca vădit ilicită în orice ipoteză; ea rămâne mai curând într-o zonă de tensiune între litera fragmentată a legii și logica instituțională a profesiei.

Comparația cu România este, sub acest aspect, instructivă. Legea nr. 51/1995 prevede că activitatea avocatului se realizează prin consultații și cereri cu caracter juridic, asistență și reprezentare juridică, redactarea de acte juridice și alte activități specifice. În același timp, formele de exercitare a profesiei sunt mai variate: cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale și societăți profesionale cu răspundere limitată. Așadar, dreptul român combină două elemente pe care dreptul moldovenesc încă nu le îmbină suficient: un perimetru profesional mai articulat și vehicule organizaționale mai flexibile, dar tot în interiorul profesiei.

De fapt, aici este adevărata lecție pe care o sugerează episodul Freshfields. Nu faptul că Moldova ar trebui să importe, mimetic, categoria de salary partner sau non-equity partner. Nici faptul că modelul londonez al marilor LLP-uri poate fi transplantat mecanic într-o piață mult mai mică. Lecția este alta: o profesie juridică matură are nevoie de mai mult decât prestigiu și reguli disciplinare; are nevoie de forme de organizare capabile să reflecte realitatea economică a serviciilor juridice.

La noi, cadrul legal rămâne marcat de o anumită rigiditate structurală. Dacă profesia poate fi exercitată doar prin cabinet sau birou asociat, iar cabinetul este legat de ideea unui singur avocat și funcționează în raporturile juridice ca persoană fizică, atunci întrebările despre scalare, guvernanță internă, remunerare diferențiată, participare economică, intrarea și ieșirea profesioniștilor sau atragerea investițiilor în infrastructură profesională rămân, practic, fără vehicul juridic adecvat, ne mai vorbind de noțiuni precum patrimoniul de afectațiune, pe care îl regăsim tot la români. În asemenea condiții, nu este deloc surprinzător că piața caută soluții laterale, inclusiv prin SRL-uri de consultanță.

Această stare de lucruri reclamă, probabil, o discuție legislativă sinceră, dincolo de reflexul corporatist și dincolo de improvizațiile pieței. Sunt, cel puțin, trei căi posibile. Prima ar fi consolidarea explicită a monopolului avocaților asupra unei sfere mai largi de servicii juridice, însoțită însă obligatoriu de modernizarea formelor de organizare profesională. A doua ar fi acceptarea deschisă a unui segment distinct de consultanță juridică de afaceri prestat prin vehicule comerciale, cu delimitarea clară a rezervelor profesiei de avocat. A treia, poate cea mai echilibrată, ar fi crearea unor forme profesionale noi, apropiate de societatea profesională cu răspundere limitată din dreptul român, capabile să acomodeze echipe mai mari, structuri interne diferențiate și raporturi economice mai sofisticate, fără a abandona exigențele de independență, secret profesional și control deontologic.

Până atunci, episodul Freshfields rămâne util și pentru noi. El arată că dezbaterea despre profesia juridică modernă nu mai este doar despre cine are dreptul să pledeze, ci și despre cum se organizează legitim, eficient și transparent activitatea juridică. Iar aceasta este, poate, întrebarea pe care avocatura moldovenească va trebui să și-o pună mai devreme decât crede.