Alexandra Fedeleș

Un proces echitabil reprezintă fundamentul oricărui stat de drept. El nu este doar o garanție  juridică, ci și expresia respectului față de demnitatea umană și de principiul supremației legii. În  esență, echitatea procesului presupune ca toate părțile să beneficieze de tratament egal, ca  probele să fie examinate într-un cadru contradictoriu, iar hotărârea instanței să se întemeieze pe o  evaluare obiectivă și rațională. Articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului  consacră acest principiu, garantând fiecărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale într-un  termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială.

Echitatea procesului nu rămâne însă o noțiune abstractă, ea se manifestă concret prin  modul în care sunt administrate și apreciate probele. Acestea constituie esența procesului penal,  fiind instrumentele prin care se realizează aflarea adevărului și, implicit, justa soluționare a  cauzei. Fără un sistem probator coerent și contradictoriu, nicio procedură penală nu poate fi  considerată echitabilă. În cadrul probatoriului, declarațiile martorilor dețin o valoare deosebită.  Ele reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probă, dar și unul dintre cele mai sensibile,  întrucât implică atât transmiterea de informații, cât și aprecierea credibilității persoanei.  Depozițiile martorilor contribuie la reconstituirea faptelor și la verificarea altor mijloace de  probă, devenind adesea elementul care înclină balanța între vinovăție și nevinovăție. În acest  sens, martorul este un veritabil participant la procesul echitabil – o punte între fapt și adevăr, nu  un simplu observator. Totuși, acest echilibru se complică atunci când martorul se află într-o  dublă poziție procesuală – de exemplu, atunci când este inculpat într-o cauză conexă sau  disjunsă. În asemenea situații, se produce o coliziune între două drepturi fundamentale: pe de o  parte, dreptul persoanei de a nu se autoincrimina, iar pe de altă parte, dreptul părților la  administrarea completă a probelor și la un proces echitabil. Legislația națională, prin articolul 90  alin. (3) pct. 8) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, interzice audierea ca  martor a persoanei față de care există probe că a săvârșit infracțiunea investigată. Această normă  se întemeiază pe principiul nemo tenetur se ipsum accusare, menit să protejeze libertatea  individului împotriva constrângerii statului. În același sens, articolul 21 CPP consacră expres  libertatea de mărturisire împotriva sa, stabilind că nimeni nu poate fi silit să mărturisească  împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate și că persoana căreia organul de urmărire penală  îi propune să facă declarații demascatoare este în drept să refuze, fără a putea fi trasă la

răspundere pentru aceasta. Prin urmare, articolul 90 alin. (3) pct. 8) nu poate fi interpretat izolat,  ci în conexiune cu articolul 21 CPP, care exprimă în plan procedural aceeași garanție a  neautoincriminării. Cu toate acestea, aplicarea rigidă a acestor dispoziții generează o tensiune  între dreptul intern și standardele europene, întrucât exclude, fără distincție, posibilitatea audierii  unei persoane care ar putea furniza informații esențiale pentru stabilirea adevărului.

Problema devine, așadar, una de echilibru: cum poate fi protejat dreptul la  neautoincriminare fără a priva instanța de un mijloc probator relevant și fără a limita dreptul  apărării de a solicita audierea unei astfel de persoane? Poate o interdicție absolută să coexiste cu  exigențele unui proces echitabil prevăzute de articolul 6 CEDO? În practică, consecințele acestei  reglementări sunt semnificative. În cauzele penale complexe, mai ales cele disjunse, informațiile  deținute de co-inculpați pot fi decisive pentru aflarea adevărului. Refuzul de a-i audia – chiar și  atunci când consimt în mod liber – privează instanța de un mijloc direct de verificare și creează o  dezechilibrare între acuzare și apărare. În loc să protejeze imparțialitatea procesului, o interdicție  totală riscă să o submineze, transformând garanțiile într-un obstacol procedural. Această  contradicție devine evidentă atunci când norma este analizată în lumina Constituției Republicii  Moldova, care consacră garanții procesuale de la care legea nu poate deroga. Articolul 20  prevede că „orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești  competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime”, iar  alineatul (2) stipulează expres că „nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție.” Interdicția de  audiere, chiar și atunci când persoana consimte liber, restrânge indirect acest drept, împiedicând  o examinare completă și echilibrată a cauzei. Articolul 26 garantează dreptul la apărare, iar  articolul 54 interzice adoptarea de legi care diminuează drepturile fundamentale, impunând ca  orice restrângere să fie proporțională și să nu afecteze esența dreptului. Din această perspectivă,  formularea strictă a articolului 90 alin. (3) pct. 8) depășește principiul proporționalității, întrucât  elimină posibilitatea unei analize individualizate și restrânge nejustificat libertatea de apreciere a  instanței. Această omisiune legislativă evidențiază absența unui cadru procedural pentru audierea  persoanei care consimte liber de a oferi declarații – o situație care contravine atât spiritului  Constituției, cât și standardelor articolului 6 CEDO. Lipsa unei asemenea reglementări generează  un vid de protecție: persoana dispusă să contribuie la aflarea adevărului nu poate fi audiată, iar  instanța, chiar conștientă de relevanța declarației, este obligată să o respingă în virtutea unui  formalism rigid.

Analiza comparativă a legislațiilor europene și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor  Omului arată că o asemenea interdicție absolută nu corespunde principiilor moderne ale  procesului echitabil. În cauze precum Lucà c. Italia (2001), Saunders c. Regatul Unit (1996) și  Schatschaschwili c. Germania (2015), Curtea a stabilit că dreptul de a nu se autoincrimina nu  trebuie înțeles ca un obstacol în calea administrării probelor, ci ca o garanție împotriva  constrângerii. Refuzul de a audia o persoană care poate contribui la stabilirea adevărului trebuie  motivat prin rațiuni obiective și proporționale, nu aplicat automat.

Majoritatea statelor europene au reușit să armonizeze aceste principii prin reglementări  flexibile. În România, articolul 118 alin. (3) CPP permite audierea unei persoane care anterior a  avut calitatea de inculpat, dar cu condiția ca declarația să nu fie folosită împotriva sa. În Franța,  instituția martorului asistat oferă un echilibru între protecția împotriva autoincriminării și  necesitatea aflării adevărului, iar în Italia, articolele 197 și 197-bis CPP permit audierea  inculpatului dintr-o cauză conexă doar cu consimțământul său liber și după pronunțarea unei  hotărâri definitive, garantând excluderea declarației din eventualele probe incriminatoare.

O privire asupra dreptului anglo-saxon confirmă aceeași tendință, însă printr-o tehnică  juridică diferită. În sistemul american, al Cincilea Amendament consacră privilegiul împotriva  autoincriminării, interzicând constrângerea unei persoane de a depune mărturie împotriva sa.  Totuși, acest privilegiu nu este tratat ca o interdicție absolută de audiere, ci ca un drept care poate  fi renunțat sau care poate fi conciliat cu interesul aflării adevărului prin mecanisme de imunitate.  Astfel, potrivit 18 U.S.C. § 6002 și jurisprudenței emblematice din Kastigar v. United States  (1972), autoritatea poate constrânge martorul să depună mărturie dacă îi oferă „use and  derivative use immunity”, adică garanția că depoziția sa și probele derivate din ea nu vor putea fi  utilizate împotriva sa într-o cauză penală, cu excepția unor proceduri pentru mărturie mincinoasă  sau nerespectarea ordinului. Prin urmare, în dreptul anglo-saxon, echilibrul nu se realizează prin  excluderea categorică a audierii, ci prin neutralizarea riscului de autoincriminare. În plus,  regulile probatorii de tip adversarial permit instanței un control larg asupra modului de  examinare a martorilor, inclusiv asupra întrebărilor adresate unui martor ostil sau asociat părții  adverse, ceea ce demonstrează că flexibilitatea procedurii este privită ca un instrument de aflare  a adevărului, nu ca o amenințare la adresa echității.

Prin comparație, legislația moldovenească rămâne ancorată într-un formalism excesiv, în  care protecția dreptului la tăcere devine un impediment pentru aflarea adevărului. În contextul

standardelor europene, se impune o reformă a articolului 90 alin. (3) pct. 8), prin care să se  introducă posibilitatea audierii condiționate a persoanei din cauza disjunsă, cu respectarea  deplină a drepturilor sale procesuale, fundamentată pe garanții clare care să asigure echilibrul  între protecția persoanei și interesele justiției. Audierea ar trebui să aibă loc doar dacă persoana  este informată complet despre dreptul de a nu se autoincrimina, asistată obligatoriu de un  apărător și dacă declarațiile sale sunt utilizate exclusiv în beneficiul altor părți, fără a putea fi  invocate împotriva sa.

Această direcție a fost confirmată expres de Curtea Constituțională prin Hotărârea nr. 11  din 23 septembrie 2025, pronunțată în dosarul nr. 163g/2024. Curtea a admis sesizările privind  excepția de neconstituționalitate și a declarat neconstituțională omisiunea legislatorului de a  reglementa o procedură de soluționare, la etapa judecării cauzei penale, a cererilor privind citarea  și audierea în calitate de martor a persoanelor acuzate de comiterea aceleiași fapte sau a unei  fapte conexe, dar examinate într-o procedură separată, atunci când aceste persoane își exprimă  acordul de a fi audiate în calitate de martor. Prin această soluție, Curtea nu a negat valoarea  garanției împotriva autoincriminării, ci a constatat că problema reală nu rezidă în existența  interdicției ca atare, ci în absența unui mecanism judiciar care să permită instanței o apreciere  individualizată a cererii de audiere.

Mai mult, până la intervenția legislativă a Parlamentului, Curtea a stabilit un cadru  provizoriu obligatoriu pentru instanțele de judecată. Astfel, atunci când inculpatul solicită citarea  și audierea unei asemenea persoane, instanța trebuie să verifice: dacă cererea este suficient de  motivată și relevantă pentru obiectul acuzației; dacă eventualele mărturii pot fi relevante, iar, în  caz de refuz, să motiveze suficient decizia de a nu permite audierea; și dacă refuzul nu  subminează echitatea generală a procedurii. În ipoteza admiterii cererii, persoana trebuie  informată despre dreptul de a fi asistată de un apărător, despre dreptul de a nu se autoincrimina și  despre dreptul de a refuza să facă declarații. Hotărârea Curții Constituționale este de o  importanță majoră, deoarece deplasează discuția de la o logică a interdicției absolute la o logică a  evaluării judiciare concrete, în consonanță atât cu articolul 6 CEDO, cât și cu jurisprudența Curții  Europene privind dreptul apărării de a obține audierea martorilor relevanți.

În acest context, propunerile de lege ferenda devin nu doar utile, ci necesare. În primul  rând, articolul 90 alin. (3) pct. 8) CPP ar trebui reformulat astfel încât să se precizeze expres că  interdicția audierii ca martor a persoanei față de care există probe privind săvârșirea faptei nu are

caracter absolut la etapa judecării, în cazul cauzelor disjunse sau conexe, atunci când persoana  consimte expres, liber și neechivoc să fie audiată. În al doilea rând, Codul de procedură penală ar  trebui completat cu un articol distinct care să reglementeze procedura de soluționare a unei  asemenea cereri, incluzând obligația instanței de a verifica relevanța mărturiei, necesitatea  audierii și impactul refuzului asupra echității generale a procesului. În al treilea rând, legea ar  trebui să prevadă garanții procedurale minime obligatorii: informarea explicită a persoanei  despre dreptul la tăcere și la neautoincriminare, asistența juridică obligatorie, consemnarea  expresă a consimțământului și interdicția folosirii declarației sau a probelor derivate împotriva sa  în propria cauză penală. În al patrulea rând, pentru a evita abuzurile, ar trebui prevăzut că o  asemenea depoziție nu poate avea valoare determinantă în soluționarea cauzei și trebuie apreciată  doar în coroborare cu alte probe administrate legal.

O asemenea măsură ar trebui concepută ca excepțională și proporțională, permisă doar în  lipsa altor probe suficiente, iar declarațiile obținute să aibă o valoare probatorie complementară,  nu determinantă. Astfel, mecanismul propus ar transforma interdicția actuală într-un instrument  echilibrat, compatibil cu principiile constituționale și standardele europene ale procesului  echitabil. În acest mod, dreptul la tăcere nu ar mai fi un obstacol procedural, ci o garanție  exercitată liber și responsabil.

Reforma articolului 90 alin. (3) pct. 8) CPP nu ar diminua protecția procesuală, ci ar  adapta-o la exigențele unui stat de drept modern. O asemenea schimbare ar permite sistemului  judiciar să combine protecția dreptului la tăcere cu eficiența aflării adevărului, consolidând astfel  ideea unui proces cu adevărat echitabil. Într-o societate democratică, echitatea nu se realizează  prin tăcere impusă, ci printr-un echilibru între libertate și responsabilitate, între protecția  drepturilor individuale și interesul general al justiției.