Autor: Soltan Vasile

Prolegomene

François-Marie Arouet (1694 – 1778), cunoscut după pseudonimul său Voltaire, scriitor și filosof al iluminismului francez, consternat de cheltuielile de judecată prohibitiv de scumpe, pledează în trei cauze în care protagoniștilor le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că au fost obligați să plătească, după cum vom vedea, cheltuieli de judecată exorbitante. Invocă Voltaire, o vădită încălcare a art. 6 (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului [1] (în continuare – CEDO) și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene [2] (în continuare – CDFUE), făcând trimitere și la jurisprudența (CtEDO și CJUE) relevantă în materie.

Cu privire la primele două spețe, cineva ar putea invoca că nu sunt sub jurisdicția celor două Curți, acțiunile petrecându-se în Babilon. Totuși, autorul nu pretinde la o anumită  precizie istorică și geografică, iar unele dintre problemele de care se ciocnesc protagoniștii sunt referințe deghizate subtil la problemele sociale și politice din zilele lui Voltaire. Astfel, ne propunem un exercițiu imaginar, într-un proces comun al unor reclamanți (personaje din operele lui Voltaire – Candide, ou l’Optimisme și Zadig ou la Destinée[3]), reprezentați de către Voltaire, în fața unui tribunal comun (CtEDO și CJUE).

Reporterii Juridice Moldova menționează că a fost mare zarvă la procesul în care a pledat Voltaire. Au asistat cele mai de vază personalități, bărbați, femei, copii, chiar și animale. Ferdinand Bruett – “Am Bahnhofe”. Sursă: https://www.akg-images.co.uk

În fapt:

I. Circumstanțele cauzei

Cauza nr. 1. Zadig contra regele și regina babilonului

Reclamantul Zadig Sursă: https://livre.fnac.com

Zadig a fost condamnat pentru că s-a plimbat într-o pădure prin care a trecut cățeaua reginei și calul regelui. Marele maestru de vânătoare și eunucul erau încredințați că Zadig a furat calul regelui și cățeaua reginei. Aceștia l-au luat pe sus și l-au dus în fața adunării marelui Desterham, care a ordonat să fie bătut cu cnutul și să-și petreacă restul vieții în Siberia. Îndată după pronunțarea sentinței, au fost găsiți calul și cățeaua. Judecătorii s-au trezit în dureroasa situație de a-și schimba hotărârea pe care au dat-o. Astfel, l-au condamnat pe Zadig să plătească patru sute de uncii de aur[4] pentru că a spus că n-a văzut ceea ce a văzut. Zadig a trebuit mai întâi să plătească amenda și după aceea i s-a dat voie să se apere în fața Consiliului marelui Desterham. După ce și-a demonstrat nevinovăția cu o deosebită măiestrie, regele a poruncit să i se dea înapoi amenda de patru sute de uncii de aur la care a fost condamnat. Grefierul, portăreii, procurorii au venit toți la el cu mare pompă să-i înapoieze cele patru sute de uncii. Totuși, aceștia au păstrat trei sute nouăzeci și opt pentru cheltuieli de judecată; și aprozii lor au cerut bacșiș.

Cauza nr. 2. negustorul de brânză contra seniorul orcan

Un bărbat și o femeie se îndeletniceau cu producția unei brânze minunate, pe care o livrau inclusiv Reginei Atarte a Babilonului și ministrului Zadig (același Zadig din prima cauză, care datorită abilităților sale a ajuns ministru, iar la final, chiar Regele Babilonului). Într-o zi, când aceștia au mers să primească suma de bani pentru brânza livrată, Seniorul Orcan și-a păstrat lui femeia, iar pe bărbat l-a dat afară. Acesta din urmă a scris soției sale o scrisoare plină de deznădejde. Ea a spus celui care aducea scrisoarea: „A, da! Îl cunosc pe omul acesta care-mi scrie, am auzit de dânsul. Se zice că face niște brânză minunată; să-mi aducă și mie și să i se plătească”.

În necazul său, bărbatul a luat calea judecății. Acesta avea în total șase uncii de aur. A trebuit să dea două uncii avocatului pe care l-a consultat, două procurorului care a cercetat cum stă treaba și două secretarului judecătorului. Dar când toate acestea au fost gata, procesul încă nu începuse și cheltuise mai multe parale decât făceau brânza cu nevastă-sa la un loc, după cum menționează reclamantul. Necăjit, acesta s-a întors în satul său cu gândul să-și vândă casa ca să-și capete nevasta. Casa lui valora cel puțin 60 de uncii de aur, dar lumea vedea că este sărac și grăbit să vândă. Unul i-a dat treizeci de uncii, al doilea douăzeci și al treilea zece. Era tocmai gata să încheie târgul, până într-atâta era de orbit, când un prinț din Hyrcania a venit în Babilon cotropind totul în calea lui. Casa i-a fost prădată și arsă. După ce și-a pierdut banii, nevasta și casa, a plecat pe alte meleaguri unde a încercat să se facă pescar, dar peștii își băteau joc de dânsul ca și oamenii.

Cauza nr. 3 Candid contra Vanderdendur

Reclamantul Candid Sursă: www.pinterest.com

Reclamantul Candid a fost tras pe sfoară de negustorul olandez Vanderdendur, care profitând de bogățiile pe care Candid le-a luat din Eldorado[5], s-a angajat să-l ducă pe corabie în Veneția. Ticălosul, a plecat cu banii luați și cu berbecii lui Candid care erau încărcați pe corabie.

Copleșit, Candid a mers la judecătorul olandez și, agitat cum era, a bătut în ușă cam tare; intră, își spuse păsul și vorbi mai tare decât se cuvenea. Judecătorul mai întâi îl puse să plătească zece mii de piaștri pentru larma pe care o făcuse; pe urmă ascultă frumos tot ce i se spuse, îi făgădui că va cerceta chestiunea când se va întoarce negustorul și îl puse să mai plătească zece mii de piaștri pentru cheltuieli de judecată. Treaba asta îl necăji la culme pe Candid. E drept, îndurase nenorociri de mii de ori mai cumplite, însă nepăsarea judecătorului și aceea a patronului, care îl furase, îi răscoliră fierea și îl cufundară într-o melancolie neagră. Răutatea oamenilor i se înfățișa acuma în toată urâțenia ei; era năpădit numai de gânduri triste. Desigur, procesul nu a fost soluționat. Totuși, mai târziu, corabia olandezului a fost scufundată de o corabie spaniolă. Bogățiile imense pe care a pus mâna acel ticălos se înmormântaseră în mare cu el și numai un berbec scăpase. „După cum vezi, crima e pedepsită câteodată, ticălosul acela de patron olandez a avut soarta pe care o merita”, spuse Candid.

II. Dreptul internațional relevant

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 6. Dreptul la un proces echitabil.     

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.                                                                               

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Art. 47. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

1. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
2. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
3. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.

În Drept

I. Cu privire la admisibilitate.

Curtea constată că nu există nici un motiv de inadmisibilitate.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din CEDO și art. 47 din CDFUE.

A. Argumentele părților.

N.A.: Acestea nu se regăsesc în operele lui Voltaire. Sunt inventate de autorul articolului pentru a face o conexiune între situația celor trei personaje și practica CtEDO și CJUE.

Guvernul a pretins că stabilirea cheltuielilor de judecată nu ar reprezenta, în sine, un impediment împotriva dreptului de acces la o instanță. Cu privire la reclamantul Zadig, Guvernul menționează că luând în considerație eforturile și cheltuielile pe care le implică un proces penal și dat fiind că este un proces cu implicarea statului, cheltuielile de judecată impuse sunt rezonabile. Cu privire la negustorul de brânză, dat fiind faptul că acesta este un om de afaceri, trebuia să prevadă eventualitatea unor litigii și să anticipeze fonduri destinate cheltuielilor de judecată. Cu privire la reclamantul Candid, menționează Guvernul că luând în considerație bogățiile imense pe care le-a adus din Eldorado, 10000 de piaștri reprezintă o sumă nesemnificativă pentru reclamant. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, Guvernul invocă faptul că reclamantul a contribuit la perceperea unei asemenea taxe prin faptul că a pretins prin acțiunea sa, recuperarea unor sume extrem de mari – 30 000 de piaștri și cei doi berbeci încărcați cu diamante.

Argumentele reclamanților

1. 

   Voltaire, pledând în fața Curții Comune (CtEDO și CJUE) Sursă: http://www.saqya.com

   Cu privire la prima cauză, invocă Voltaire în primul rând faptul că au fost încălcate normele de procedură penală, Zadig fiind obligat să-și demonstreze nevinovăția, fapt contrar art. 6 (2) din CEDO, care prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Acesta a fost obligat la plata unei amenzi de 400 uncii de aur. După ce și-a demonstrat nevinovăția, s-a dispus restituirea sumei respective. Dar, ghinion, i-au fost reținute 398 uncii de aur, cu titlu de cheltuieli de judecată, într-un proces în care acesta a fost învinuit pe nedrept. Mai mult decât atât, dat fiind faptul că acesta a câștigat procesul, nu trebuia să fie supus la plata cheltuielilor de judecată. Această situație a avut un puternic impact asupra lui Zadig, care singur a menționat că „O Doamne! Ce nenorocire să te plimbi printr-o pădure prin care a trecut cățeaua reginei și calul regelui! Și ce greu e să fii fericit în viață. Voltaire invocă practica CtEDO, anume cauza Stankov contra Bulgariei (2007), în care reclamantul a dat în judecată statul pentru un arest ilegal, motive pentru care, a obținut o compensare. Totuși, reclamantului i s-a cerut să plătească o taxă judiciară care constituia aproape 90% din compensația pe care statul a fost obligat să o plătească. În consecință, reclamantul și-a pierdut efectiv despăgubirile, chiar dacă instanțele bulgare au acceptat în mod neechivoc că are dreptul la aceasta. Totuși, situația lui Zadig este mai sfidătoare, cheltuielile de judecată fiind compensate din amenda pe care acesta a fost obligat să o plătească pe nedrept.

2. Cu privire la cea de-a doua cauză, Voltaire invocă că obligarea negustorului de brânză la plata a 6 uncii de aur, care la momentul respectiv reprezentau toate activele reclamantului, a constituit o vădită încălcare a accesului la justiție. Mai mult decât atât, această sumă nu a fost suficientă și pentru a-și face dreptate, bărbatul voia să-și vândă și casa. Dar, n-a apucat, pentru că a fost distrusă. De asemenea, menționează reclamantul că cheltuielile de judecată depășeau însăși valoarea acțiunii sale: „cheltuisem mai multe parale decât făceau brânza cu nevastă-mea la un loc”. Într-un final, bărbatul și-a pierdut banii, nevasta și casa. Prin urmare, instanțele nu au ținut cont de capacitatea de plată a reclamantului. Invocă Voltaire cauza Kijewska contra Poloniei (2007), în care CtEDO a considerat disproporționate taxele într-un cuantum aproximativ de 4 ori mai mari decât venitul lunar al reclamantului. Capacitatea reclamantului de a plăti taxele judiciare ar fi trebuit să fie evaluată la data faptelor în cauză, în funcție de situația particulară în care se afla. Bărbatul din speță a avut o soartă mai aprigă, fiind obligat să plătească cheltuieli care echivalau cu toate activele sale (mai puțin casa, dar tot intenționa să o vândă).
3. Cu privire la cea de-a treia cauză, invocă Voltaire că plata unei sumei de 10 000 piaștri este una exorbitană, luând în considerație nepăsarea judecătorului și o vădită lipsă de succes în soluționarea cauzei. Voltaire combate argumentul Guvernului că dat fiind faptul că Candid avea multe bogății aduse din Eldorado, suma de 10 000 este una nesemnificativă. Or, la stabilirea cheltuielilor de judecată, nu trebuie avute în vedere doar criterii subiective (cum ar fi, capacitatea de plată a reclamantului), dar și criterii obiective, reieșind din circumstanțele cauzei.

B. Motivarea Curții

Deliberarea a durat vreo 12 ore. După cum observăm, unul dintre judecători a adormit, iar soția unuia dintre judecători a venit să-i aducă de mâncare soțului. Ferdinand Brütt – “Vor den Geschworenen” (before the jury), 1898. Sursa: https://www.akg-images.co.uk                              

1. De la bun început, trebuie menționat că în Dreptul Consiliului Europei, precum și în Dreptul Uniunii Europene, taxele judiciare nu sunt în mod automat incompatibile cu art. 6 (1) din CEDO sau art. 47 din CDFUE. Trebuie avut în vede faptul că accesul la justiție nu este un drept absolut. Acesta poate fi supus unor limitări, dar acestea nu ar trebui să creeze restricții sau să reducă accesul într-o asemenea măsură în care însăși substanța dreptului ar fi afectată. (CtEDO, Naït-Liman contra Elveției , 15 martie 2018, § 113).
2. Mai mult, limitările sunt compatibile cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (CtEDO, Cauza Parohia Greco Catolică Lupeni și alții contra României, 29 noiembrie 2016, § 89).
3. Cu referire la taxele judiciare, un cuantum prea mare al acestora ar putea priva cetățenii de dreptul de acces la o instanță.
4. Cu mai multe ocazii, CtEDO a arătat că la stabilirea taxelor judiciare de timbru, urmează a fi luată în considerație situația financiară a reclamantului. Curtea a considerat disproporționate taxele într-un cuantum aproximativ de 4 ori mai mari decât venitul lunar al reclamantului. Capacitatea reclamantei de a plăti taxele judiciare ar fi trebuit să fie evaluată la data faptelor în cauză, în funcție de situația particulară în care reclamanta se afla. Curtea a găsit că refuzul de a reduce taxa pentru depunerea cererii a constituit o restricție disproporționată privind dreptul său de acces la o instanță. În consecință, a fost încălcat articolul 6 § 1 al Convenției. (CtEDO, Cauza Kijewska contra Poloniei, 6 decembrie 2007, § 45 – 47).
5. De asemenea, Curtea a susţinut că cuantumul taxelor estimate în cadrul circumstanţelor deosebite dintr-un anumit caz, inclusiv posibilitatea reclamantului de a le plăti şi stadiul procedurii în care a fost impusă restricţia, sunt factori materiali în a stabili dacă o persoană a avut sau nu un drept de acces la instanţă. Pe baza acelorași criterii, trebuie să se stabilească dacă nu cumva, prin impunerea taxelor respective, însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă a fost afectată. Curtea a considerat că taxele judiciare de timbru mari, care nu erau justificate de situația financiară a reclamantei, ci calculate în baza unui procentaj din valoarea acțiunii, stabilit de lege, erau excesive și au afectat însăși esența dreptului de acces la o instanță. (CtEDO, Cauza Georgel și Georgeta Stoicescu contra României, 26 octombrie 2011, § 69 -70).
6. În cauza nr. 2, a reclamantului negustor de brânză, Curtea observă că acesta a fost obligat la plata a 6 uncii de aur, care reprezentau toți banii pe care îi avea la acel moment. Curtea ia în considerație și faptul că reclamantul a fost pus în situația de a-și vinde casa pentru a putea duce procesul de judecată până la capăt. Prin urmare, în mod vădit, instanțele naționale au omis să ia în considerație capacitatea reclamantului de a plăti taxele judiciare. De asemenea, nu poate fi luat în considerație argumentul Guvernului că reclamantul era om de faceri (negustor de brânză). În momentul stabilirii taxei judiciare, instanțele competente s-au bazat într-o măsură considerabilă pe presupunerea că angajarea într-o activitate comercială ar putea implica anumite litigii. Pe această bază, au ajuns la concluzia că reclamantul ar fi trebuit să ia în considerare necesitatea de a obține în avans fonduri suficiente pentru plata taxelor judiciare. Într-o speță asemănătoare, în care au fost invocate aceleași argumente de către Guvern, CtEDO a observat că constatările pe care instanțele competente le-au făcut cu privire la situația financiară a reclamantului par să se fi bazat mai degrabă pe capacitatea sa ipotetică de câștig, decât pe probele pe care le-a furnizat reclamantul. Autoritățile judiciare au refuzat să accepte argumentul reclamantului că acesta nu a putut plăti taxele judiciare, fără a obține sau a lua în considerare vreun aspect care ar contraveni celor menționate în declarația de avere. În plus, instanțele au făcut anumite ipoteze cu privire la situația financiară a reclamantei, care nu au fost pe deplin susținute de materialul care le-a fost prezentat (CtEDO, Cauza Kreuz contra Poloniei,19 iunie 2001, § 63-64).
7. Cu referire la prima speță, în care reclamant este d-ul Zadig, pe lângă încălcările vădit contrare principiilor procedurii penale, interesează aspectele privind taxele în cadrul procedurilor împotriva autorităților statului. În cauza Stankov v. Bulgaria (2007), reclamantul a dat în judecată statul pentru arestarea sa ilegală, motive pentru care, a obținut o compensare. Totuși, reclamantului i s-a cerut să plătească o taxă judiciară care constituia aproape 90% din compensația pe care statul a fost obligat să o plătească. În consecință, reclamantul și-a pierdut efectiv despăgubirile, chiar dacă instanțele bulgare au acceptat în mod neechivoc că are dreptul la aceasta. CtEDO a remarcat că, în cadrul procedurilor de despăgubiri împotriva statului, normele privind taxele judiciare trebuie să evite împovărarea excesivă a părților în litigiu. Costurile nu trebuie să fie excesive sau să constituie o restricție nejustificată a dreptului de acces la instanță. Deși impunerea taxelor judiciare era compatibilă cu buna administrare a justiției, rata relativ ridicată și total inflexibilă a taxelor judiciare în acest caz a constituit o restricție disproporționată a dreptului reclamantului la o instanță. Diferitele soluții procedurale utilizate în alte state membre, cum ar fi reducerea sau renunțarea la taxele judiciare în acțiunile în despăgubire împotriva statului sau care permit instanțelor judecătorești să aprecieze costurile, au fost absente. Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 (1) din CEDO (CtEDO, Cauza Stankov contra Bulgariei, 12 Octombrie 2007, § 66, 67). Cu o altă ocazie, Curtea a menționat că dreptul ar putea fi încălcat prin refuzul de a rambursa cheltuielile făcute de partea câștigătoare. (CtEDO, Cauza Stankiewicz contra Poloniei, 6 Iulie 2006, § 60 – 75).
8. Cu referire cea de-a treia speță, în care reclamant este domnul Candid, Curtea observă, din materialele depuse la cauză, că Guvernul invocă două argumente. În primul rând, faptul că reclamantul a contribuit la obligarea la plata unor taxe în cuantum sporit, prin raportare la ceea ce a solicitat. În al doilea rând, menționează Guvernul că taxele impuse sunt justificate prin faptul că reclamantul era foarte înstărit. Într-adevăr, din materialele depuse la cauză, rezultă că la plecarea din Eldorado, regele i-a oferit douăzeci de berbeci cu samare, încărcați cu merinde, treizeci care duceau tot felul de daruri din ce avea țara mai de preț și cincizeci care erau încărcați cu aur, cu pietre scumpe și diamante. În procesul său, acesta a fost obligat la plata a 10000 de piaștri cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta echivala cu cel mai mic diamant dintre toate pe care le avea Candid. Prin urmare, în această cauză, nu se poate porni de la starea financiară a reclamantului pentru a stabili caracterul excesiv al taxelor judiciare.
9. Cu privire la primul argument, într-o altă cauză, CtEDO a notat că reclamanții au pretins într-adevăr o sumă care depășește cu mult sumele sugerate în diferitele rapoarte de expertiză prezentate în cursul procedurii. Având în vedere legislația portugheză relevantă, despre care reclamanții știau, solicitarea unei sume atât de mare a afectat cuantumul final al taxelor judiciare. Totuși, deși comportamentul reclamanților a contribuit cu siguranță la taxele judiciare înalte, aceasta nu a fost o justificare suficientă pentru ca taxele să fie atât de ridicate încât să ducă la o lipsă totală de despăgubiri, în special în contextul unui caz de expropriere. (CtEDO, Cauza Perdigao contra Portugaliei, 16 noiembrie 2010, § 74).
10. Cu privire la cel de-al doilea argument, Curtea menționează că evaluarea cuantumului taxelor trebuie să aibă la bază atât criterii obiective, prin raportare la circumstanțele cauzei, cât și criterii subiective. Astfel, instanța nu își poate limita aprecierea la situația economică a persoanei interesate, ci trebuie să efectueze de asemenea o analiză obiectivă a cuantumului cheltuielilor de judecată. În această măsură, costul procedurii nu trebuie nici să depășească capacitatea financiară a persoanei interesate și nici să fie, în orice caz, în mod obiectiv nerezonabil (CJUE, C-260/11, European Commission v. the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, 13 Februarie, 2014, § 47; CJUE, C-260/11 The Queen, la cererea: David Edwards, Lilian Pallikaropoulos, împotriva Environment Agency, First Secretary of State, Secretary of State for Environment, Food and Rural Affairs, 11 Aprilie 2013, §40).
11. În ceea ce privește analiza situației economice a persoanei interesate, aceasta nu se poate baza doar pe capacitatea financiară estimată a unui reclamant „obișnuit”, având în vedere că astfel de date pot să nu aibă decât o legătură îndepărtată cu situația persoanei interesate (C‑530/1, §  48 și C-260/11, § 42, citate la pct. 10).
12. Pe de altă parte, instanța poate să țină seama de situația părților în cauză, de șansele rezonabile de succes ale solicitantului, de importanța mizei pentru acesta, de complexitatea dreptului și a procedurii aplicabile, precum și de eventualul caracter hazardat al acțiunii în diferitele sale stadii, dar și, dacă este cazul, de costurile deja efectuate în stadiile procesuale anterioare în același litigiu. (C‑530/11, § 49, C-260/11, § 44, citate la pct. 10 ). Împrejurarea că persoana interesată nu a fost descurajată să exercite, în practică, acțiunea nu este suficientă prin ea însăși pentru a considera că procedura nu prezintă pentru aceasta un cost prohibitiv (C‑530/11, § 50, C-260/11, § 48, citate la pct. 10).
13. Cu o altă ocazie, CtEDO a reținut că neplata sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a condus la anularea acesteia. Curtea a apreciat că suma în cauză, care este, fără îndoială, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Suma cerută reclamanţilor pentru introducerea acţiunii a fost excesivă. În consecinţă, reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, fapt care i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor la o instanţă. (CtEDO, Cauza Weissman contra României, 24 mai 2006, § 39- 40).
14. Revenind la cauza domnului Candid, Curtea constată că instanțele naționale, la stabilirea taxelor judiciare au luat în considerație doar criteriul subiectiv (capacitatea de plată), făcând abstracție de criteriile obiective (șansele de succes și complexitatea cauzei), care în speță, nu justifică taxa de 10 000 piaștri.
15. Evaluând faptele din cele trei cauze în ansamblul lor și ținând cont de locul proeminent deținut de dreptul la o instanță într-o societate democratică, Curtea consideră că autoritățile judiciare nu au reușit să asigure un echilibru adecvat între interesul statului în colectarea taxelor judiciare pentru soluționarea cererilor de despăgubire și interesul reclamanților de a-și justifica cererea prin intermediul instanțelor judecătorești. Taxele solicitate reclamanților au fost excesive. Aceasta, în opinia Curții, a afectat însăși esența dreptului de acces la o instanță. Din motivele arătate mai sus, Curtea concluzionează că impunerea reclamanților a constituit o restricție disproporționată a dreptului de acces la o instanță. În consecință, aceasta constată că a fost încălcat articolul 6 § 1 din CEDO și art. 47 din CDFUE.

Voltaire împreună cu Zadig, Candid, Negustorul și alți prieteni, sărbătorind victoria. Fotografie din albumul personal al lui Voltaire. Sursă:https://demo.smartsimian.com

Concluzii:

Scrierile neconfundabile ale lui Voltaire, pline de satiră și critică a sistemului social și moravurilor din acea perioadă, ne arată, printre altele, problemele existene în sistemele de justiție. Cu alte cuvinte, accesul la justiție era o muncă sisifică, justiția fiind un moft care depășea buzunarele omului de rând.  În toate celei trei cauze pe care le-am trecut în revistă anterior, personajele au fost obligate să plătească cheltuieli de judecată imense, chiar dacă au rămas cu cauza nesoluționată (Candid), fie că nici nu a putut accede în mod efectiv la justiție (bărbatul care și-a pierdut nevasta), fie că au fost obligați să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 398, dintr-o amendă de 400 pe care tot el a plătit-o într-un mod nejustificat (Zadig). Deși cele două opere menționate la începutul articolului au fost scrise în 1747 și 1759, mesajul este actual, raportul cheltuieli de judecată – acces la justiție fiind pe larg dezbătut și astăzi.

Referințe:

[1] Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

[2] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Includerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor Uniunii în Tratatul de la Lisabona presupune faptul că instituțiile Uniunii și statele membre sunt obligate din punct de vedere juridic, atunci când pun în aplicare dreptul UE, să respecte aceste drepturi.

[3] 1748 – Apare la Amsterdam, primul roman filozofic al lui Voltaire, Zadig (titlul inițial a fost Memnon). Fusese scris cu un an înainte. Zadig era un filosof din Babilonul antic. Autorul nu încearcă nici o precizie istorică, iar unele dintre problemele cu care se confruntă Zadig sunt referințele deghizate subtil la problemele sociale și politice din zilele lui Voltaire. 1759 – Se tipărește la Geneva capodopera romanului filozofic, Candid, în care Voltaire combate cu arma ridicolului teza reacționară a lui Leibniz și Wolff, filozofi germani, care pretindeau că societatea vremii este cea mai bună cu putință. Romanul va fi tipărit de 41 de ori până la sfârșitul vieții lui Voltaire. Pentru acest articol, am folosit varianta în română a operelor – Voltaire, „Naivul (Zadig, Micromegas, Candid, Jeannot și Colin, Naivul)”, traducere de Al. Philippide, Editura pentru Literatură, 1962.

[4] Uncia de aur – Veche unitate de măsură pentru greutăți (folosită și astăzi în țările anglo-saxone), a cărei valoare a variat între circa 28 și 35 de grame. Prin urmare, Zadig a fost obligat să plătească aproximativ între 11,2 – 14 kg de aur.

[5] Eldorado este o țară imaginară, despre care s-a presupus că ar fi existat cândva în America de Sud (pe malurile fluviului Amazon), deosebit de bogată în aur. În limba spaniolă El dorado înseamnă Țara de aur.