Acest text pornește de la un articol de blog recent semnat de ex-președintele Curții Constituționale și titularul unui curs de drept constituțional, Alexandru Tănase, „Reforma CSJ și lupta cu sistemul ticăloșit”. Articolul abordează problema proiectului de lege privind reformarea CSJ și a organelor procuraturii. Dl Alexandru Tănase se întreabă „Ce reprezintă CSJ-ul de astăzi?” și susține, între altele, că „[…] CSJ și-a arogat chiar și dreptul de a emite avizele consultative, care, de fapt, nu sunt altceva decât cea mai veritabilă activitate de legiferare. Din punct de vedere administrativ, judecătorii CSJ se poziționează ca „nacealnik” al judecătorului instanțelor inferioare, ceea permite influențarea și controlul acestora.”

Criticând competența Curții Supreme de Justiție de a emite avize consultative, dl Tănase are în vedere, probabil, competența prevăzută de articolul 12² din Codul de procedură civilă (avizele consultative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie). Acest articol stabilește că, în eventualitatea în care în procesul judecării cauzei într-o instanţă de judecată se atestă dificultăţi la aplicarea corectă a normelor de drept material sau procedural, instanţa de judecată solicită Plenului Curţii Supreme de Justiţie, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să emită un aviz consultativ cu privire la modul de punere în aplicare a legii. Solicitarea avizului consultativ trebuie să se refere la dificultăţi de aplicare corectă a normei de drept susceptibile de interpretări diferite. Această prevedere mai stabilește că avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu mai este obligatoriu pentru Curte în cazul în care ulterior se modifică legea sau se schimbă modul de punere în aplicare a acesteia. A contrario, avizul consultativ este obligatoriu pentru Curtea Supremă de Justiție și, implicit, pentru instanțele inferioare. De altfel, în eventualitatea contestării la Curtea Supremă de Justiție a hotărârilor instanțelor inferioare care sunt contrare avizului consultativ, acestea vor fi casate pentru aplicarea eronată a legii.

Din analiza textului articolului 12² din Codul de procedură civilă rezultă că instituția avizelor consultative a fost concepută în scopul evitării practicii judiciare neuniforme, pentru că una din condițiile emiterii avizului consultativ este ca solicitarea să pună în discuție dificultăţi de aplicare corectă a normei de drept care poate fi interpretată echivoc.

Mecanisme similare de evitare a practicii judiciare neuniforme există în diverse sisteme de drept. De exemplu, Codul de procedură civilă român reglementează la articolele 519-521, instituția sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Codul de procedură civilă al Franței prevede la articolul 1031-1 instituția solicitării avizului de la Curtea de Casație (saisine pour avis de la Cour de Cassation). De asemenea, în sistemul de drept al Uniunii Europene este reglementată, la articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, instituția întrebării preliminare, similară procedurilor naționale de solicitare a unui aviz de la instanța supremă. Procedura preliminară prin care tribunalele naționale se adresează Curții de Justiție a Uniunii Europene este utilă în situația în care, într-o cauză dedusă judecății în fața instanței naționale, se ridică o chestiune nouă de interpretare, care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene.

Cu privire la problema practicii judiciare neuniforme există o jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, Curtea Europeană a recunoscut faptul că asigurarea aplicării uniforme și a interpretării corecte a legilor de către instanțele supreme ale unui stat reprezintă un scop legitim compatibil cu Convenția (a se vedea Baydar v. Olanda, 24 aprilie 2018, § 47).

În hotărârea Marii Camere Nejdet Şahin şi Perihan Şahin v. Turcia din 20 octombrie 2011, judecătorii europeni au enumerat principiile fundamentale aplicabile în cauzele referitoare la problema practicii judecătoreşti neunitare (§§ 49–58). În asemenea cazuri, Curtea Europeană verifică:

(1) dacă există divergenţe profunde şi persistente în jurisprudenţa tribunalelor naționale;
(2) dacă legislaţia internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvenţelor;
(3) dacă un asemenea mecanism a fost aplicat şi, după caz, care au fost efectele.

Din aceste constatări ale Curții Europene se poate deduce că aplicarea mecanismelor de unificare a practicii judiciare este încurajată pentru respectarea principiului securității juridice. Emiterea avizelor consultative de către Curtea Supremă de Justiție contribuie la respectarea acestui principiu.

Motivarea Curții Europene se bazează, adesea, pe principiul securității juridice, care este o condiție prealabilă pentru toate drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană. Existența unei practici judecătorești neunitare poate genera o situație de insecuritate juridică, aptă să diminueze încrederea publicului în sistemul judecătoresc.

Un exemplu ilustrativ în care Curtea Europeană a acordat importanță mecanismelor naționale de unificare a practicii judiciare îl reprezintă cauza Albu și alții v. România, din 10 mai 2012. În acest caz, Curtea a constatat o neîncălcare de către statul reclamat a articolului 6 din Convenţia Europeană, din cauza faptului că la nivel național a fost aplicat un mecanism de unificare a practicii judiciare care a pus capăt unei jurisprudențe neuniforme. 64 de reclamanţi, care erau funcţionari publici la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă Caraş Severin, s-au plâns în faţa Curții Europene de o pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, având în vedere existenţa unor hotărâri contradictorii. În acest sens, reclamanţii au susținut că instanţele naţionale le-au respins cererile de acordare a unor sporuri salariale deşi, la nivelul ţării, au existat alte instanţe care au admis acţiuni similare, formulate de alţi colegi. În anii 2008-2009 a existat o abordare divergentă din partea instanţelor naţionale sub aspectul dreptului funcţionarilor publici de a primi sporurile în discuție. Totuşi, în noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unificat practica judiciară în materie, pronunţând un recurs în interesul legii prin care a constatat caracterul nefondat al pretenţiilor privind acordarea sporurilor salariale (§§ 35-37).

Așadar, în această cauză, Curtea Europeană a analizat dacă sistemul național prevedea un mecanism apt să asigure consecvența practicii tribunalelor naționale, în ciuda faptului că procesul de unificare a practicii judiciare poate necesita o anumită perioadă de timp. Curtea Europeană a reținut că prin admiterea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit orientările obligatorii pentru interpretarea unitară a dispozițiilor legale în litigiu, s-a pus capăt divergențelor în discuție. Acesta s-a dovedit a fi un mecanism eficient pentru că a eliminat, într-o perioadă scurtă de timp, divergențele jurisprudențiale privitoare la problema acordării sporului salarial de grad şi de treaptă (§ 40).

În prezent, în Republica Moldova, recursul în interesul legii este reglementat doar de Codul de procedură penală, nu și de Codul de procedură civilă. Totuși, de vreme ce Curtea Europeană a reținut că recursul în interesul legii este un mecanism eficient să asigure uniformizarea practicii judiciare și să garanteze respectarea securității juridice, de ce ar trebui să ne distanțăm de această poziție în cazul avizelor consultative? Dimpotrivă, instituția avizelor consultative, așa cum este reglementată în articolul 12² din Codul de procedură civilă, s-ar putea dovedi a fi un mecanism mai eficient decât recursul în interesul legii, pentru că are, de fapt, o funcție de prevenire a perpetuării practicii neuniforme. Altfel spus, atunci când sunt puși în situația aplicării unor prevederi legale echivoce, care pot genera aplicarea lor neuniformă, judecătorii au la dispoziție un remediu eficient pentru evitarea creării unei practici judiciare neuniforme.

O altă versiune ar fi că atunci când dl Tănase a criticat competența Curții Supreme de Justiție de a emite avize consultative a avut în vedere, probabil, opiniile consultative și hotărârile explicative prevăzute la articolele 17 din Codul de procedură civilă și 7 alin. (7) din Codul de procedură penală.

În acest sens, articolele 17 din Codul de procedură civilă și 7 alin. (7) din Codul de procedură penală stabilesc că opiniile consultative și hotărârile explicative ale Curții Supreme de Justiție au caracter de recomandare și nu sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești. Pentru că au doar un caracter de recomandare, ele sunt mult mai inofensive, din acest punct de vedere, pentru independența judecătorească decât deciziile privind recursurile în interesul legii sau avizele consultative, care sunt obligatorii pentru instanțele de judecată. Ar fi o insultă să-i privim pe toți judecătorii ca pe niște funcționari slabi de fire care execută orbește recomandările instanței supreme fără a le raporta la circumstanțele de fapt ale cauzei. Mă îndoiesc că există judecători capabili să scrie opinii argumentate, contrare recomandărilor, care ezită să iasă din pluton.

În concluzie, avizele consultative, recursurile în interesul legii, opiniile consultative și hotărârile explicative sunt mecanisme eficiente care consolidează o jurisprudență unitară, în ciuda faptului că se deosebesc prin efectele produse: unele sunt obligatorii, altele au doar un caracter de recomandare. Lipsa acestora poate perpetua interpretări diferite și poate genera arbitrariu. Principiul securității juridice riscă să fie încălcat prin incosecvența hotărârilor judecătorești care au la bază situații de fapt identice sau similare. Existența soluților opuse cu privire la aceleași probleme juridice poate să transforme justiția într-o loterie.

Invocarea principiului independenței judecătorilor, pornind de la o prezumție care le încalcă, în sine, independența, pentru că îi consideră, de plano, supușii unor „nacealnici”, constituie un argument neștiințific. Mai mult, cred că invocarea în această situație a principiului independenței judecătorului este contrară rațiunilor acestui principiu, pentru că independența judecătorului nu constituie privilegiul lui personal, ci o garanție pentru cetățeni. În final, desființarea mecanismelor de unificare a practicii judiciare are ca efect plasarea publicului într-o stare de insecuritate juridică, și, prin urmare, diminuarea încrederii publicului în justiție.

Reacția mea reprezintă o pledoarie pentru mai multă prudență față de opiniile care își arogă calitatea de ultimă autoritate.

Marcel Lupu, audient al Institutului Național de Justiție, candidat la funcția de judecător