Dr. hab. Serghei Brînza

În alin. (2)-(5) art. 42 CP RM sunt definite noțiunile de participanți la infracțiune. Deși aceste definiții par a fi suficient de clare și de previzibile, uneori în practică apar dificultăți la stabilirea corelației dintre (co)autoratul la infracțiune, pe de o parte, și organizarea infracțiunii, instigarea la infracțiune sau complicitatea la infracțiune, pe de altă parte.

Iată un exemplu de acest gen: G.M. a fost condamnat în baza lit. g), i), j) alin. (2) art. 145 CP RM. La rândul său, D.I. a fost condamnat conform alin. (5) art. 42 și lit. g), i), j) alin. (2) art. 145 CP RM. În fapt, în noaptea de 31.12.2016 spre 01.01.2017, G.M, de comun acord cu D.I., urmărind să-i omoare pe V.A. și V.S., au împărțit rolurile între ei. Aflându-se într-o încăpere a Gospodăriei Țărănești ,,L.V.” din satul Mălaieşti, raionul Orhei, G.M. și D.I. le-au aplicat lovituri lui V.A. și V.S. cu pumnii și cu un borcan în cap. După aceasta D.I. a ieșit afară. În scurt timp, G.M. a ieșit afară și i-a comunicat lui D.I. că le-a aplicat celor două victime câteva lovituri cu un ciocan mare în cap. Drept urmare, V.A. și V.S. au decedat [1].

Pentru analiza acestei spețe prezintă interes poziția pe care o exprimă A.V. Brilliantov și P.S. Iani: „Articolul 105 din Codul penal al Federației Ruse se referă tocmai la provocarea morții, adică la fapta care constituie cauza directă a producerii morții: în scopul de a lipsi de viață victima, făptuitorul o împușcă, îi aplică lovituri cu un cuțit, cu un topor etc., o strangulează etc. În același timp, complicele nu provoacă moartea. În termenii folosiți în legea penală, fapta lui ar putea fi descrisă ca „înlăturare de obstacole” întru realizarea intenției celui care provoacă direct moartea victimei. Aceasta reprezintă un indiciu nu al coautoratului, ci al complicității. Complicele este implicat în comiterea comună a unei infracțiuni intenționate, însă nu direct. A afirma că este coautor al infracțiunii persoana care nu provoacă și nici măcar nu încearcă să aplice lovituri mortale, ar însemna să fie depășită interpretarea literală a textului legii, precum și să fie aplicată prin analogie norma ce prevede răspunderea pentru omorul săvârșit de un grup de persoane. În ipoteza în care art. 105 din Codul penal al Federației Ruse ar fi stabilit răspunderea, de exemplu, pentru aplicarea violenței sau săvârșirea altor fapte în scopul de a provoca moartea victimei, dacă astfel de fapte au dus la moartea acesteia, atunci această formulare, s-ar părea, că ne-ar permite să numim coautor persoana care aplică violența asupra victimei, dacă această violență a contribuit cu bună știință la moartea acesteia” [2].

Este oare fapta comisă de D.I. 1) provocare a morții victimei sau 2) aplicare a violenței ori săvârșire a altor fapte în scopul de a provoca moartea victimei, dacă astfel de fapte au dus la moartea victimei? Chiar din textul hotărârii judecătorești, prin care D.I. a fost condamnat, aflăm că D.I. (ca și G.M.) a urmărit să-i omoare pe V.A. și V.S., nu să contribuie la lipsirea de viață a acestora. Ca și G.M., D.I. a lovit victimele în cap cu pumnii și cu un borcan. Ținând seama de caracteristicile mijlocului aplicat la săvârșirea infracțiunii, de zona corporală în care au fost aplicate loviturile și de numărul acestora, concluzia ar fi că D.I. a acționat mai degrabă în calitate de coautor, decât în calitate de complice.

În favoarea acestei versiuni invocăm opiniile unor doctrinari. Astfel, I.I. Kozacenko și V.N. Kurcenko opinează: „Este adevărat că urmările prejudiciabile pot fi cauzate doar de către unul dintre participanții la infracțiune. Cu toate acestea, pentru a recunoaște participantul în calitate de coautor, este suficient ca eforturile comune și concertate ale tuturor particupanților să fie orientate spre realizarea intenției dorite în general de către aceștia” [3]. Din punctul de vedere a lui R.H. Radu, „în cazul complicității, actele de ajutor sau de înlesnire se concretizează într-o acțiune directă asupra victimei, fără exercitarea de către complice, concomitent cu autorul, a unor violențe asupra acesteia. În cazul coautoratului, însă, participanții acționează concomitent în cadrul unei activități indivizibile și în realizarea intenției de a ucide” [4, p. 173]. De asemenea, M. Alexandru menționează: „Sunt considerate acte de coautorat loviturile aplicate victimei de către mai multe persoane, chiar dacă numai unele dintre aceste lovituri au fost mortale; însă, în această situație, trebuie să fie dovedită hotărârea infracțională comună de a omorî” [5, p. 181-182]. Nu în ultimul rând, S. Copețchi și I. Hadîrcă postulează: „Vom fi în prezența coautoratului chiar dacă contribuția coautorilor la săvârșirea infracțiunii este diferită după gradul de participare sau după intensitate. Chiar și cea mai nesemnificativă cooperare poate avea valoare de act cu caracter de executare. Relevant e ca toți coautorii să dorească săvârșirea aceleiași fapte infracționale, indiferent de faptul dacă acțiunea unuia sau altuia a fost determinantă în survenirea urmării prejudiciabile” [6].

În speța exemplificată mai sus a fost aplicată nu pur și simplu violență. Lovind victima cu pumnii și borcanul în cap, intenția lui D.I. a fost de a o lipsi de viață. Orice lovitură în cap cu un asemenea obiect, chiar dacă intensitatea acesteia nu este ridicată, poate fi mortală. D.I. nu a participat la episodul în care G.M. le-a aplicat celor două victime câteva lovituri cu un ciocan mare în cap. Însă, aceasta nu înseamnă că D.I. nu și-a realizat intenția de a omorî. Eforturile acestuia trebuie privite nu izolat, dar în cadrul unei activități indivizibile și în contextul hotărârii infracționale comune de a omorî. D.I. trebuie considerat coautor nu pentru că este imposibil a se stabili dacă loviturile acestuia au fost suficiente pentru a cauza moartea, ci pentru că „coautorul voieşte să participe la săvârşirea faptei în mod direct, material, pe când complicele participă indirect, secundar, voieşte să participe ajutând pe altul” [7]. Faptul că D.I. nu a participat la episodul, în care G.M. le-a aplicat celor două victime câteva lovituri cu un ciocan mare în cap, poate fi luat în considerare la individualizarea pedepsei. Însă, acest fapt nu trebuie să influențeze calificarea acțiunii lui D.I. în baza lit. g), i), j) alin. (2) art. 145 CP RM (fără referire la alin. (5) art. 42 CP RM).

În această ordine de idei, A.V. Ceazov susține just: „Dificultăți deosebite în calificarea faptei apar în acele cazuri, când, în rezultatul aplicării loviturilor numeroase de către doi sau mai mulți făptuitori, moartea se produce din cauza uneia dintre aceste lovituri. Deseori, în astfel de cazuri, la răspundere este trasă numai acea persoană care a aplicat lovitura mortală. Acțiunile acestei persoane sunt catalogate drept exces de autor. În acest fel, nu se ia în considerare că ceilalți făptuitori, care iau parte la aplicarea loviturilor, manifestă intenție indirectă în raport cu urmările prejudiciabile: ei prevăd și admit conștient nu numai producerea vătămării grave a integrității corporale sau a sănătății, dar și producerea morții. De exemplu, este posibil ca lovitura să fie aplicată cu ajutorul unui instrument periculos (piatră, vas din sticlă etc.) într-un organ vital, aceasta ducând la moartea victimei; ceilalți făptuitori, conștientizând urmările pe care le poate avea aplicarea unei astfel de lovituri, continuă să lovească victima. În asemenea situații, este justificat să vorbim despre manifestarea intenției indirecte a făptuitorilor față de moartea victimei. Deci, ne vom afla în prezența coautoratului la infracțiunea de omor” [8]. Fapta, comisă de G.M., nu constituie un exces de autor. Or, înainte de săvârșirea infracțiunii, D.I. și G.M. au decis să-i omoare pe V.A. și V.S. Intenția de a-i omorî a fost comună și a fost realizată de cei doi făptuitori împreună, deși nu în același volum. Atât G.M., cât și D.I. au voit să participe la săvârşirea faptei de omor în mod direct, material, deci să execute latura obiectivă a acestei infracţiuni. Iată de ce, trebuie să răspundă în calitate de coautori. Prin fiecare lovitură pe care o aplicau, ei doreau (sau, cel puțin admiteau) ca una din ele să devină lovitură mortală.

Următoarea speță este prezentată cu titlu de contraexemplu: S.I. a fost acuzat de săvârșirea infracțiunii prevăzute la alin. (5) art. 42 și lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM. Instanța de fond l-a condamnat pe acesta în baza alin. (5) art. 42 și alin. (4) art. 151 CP RM. În fapt, la 13.07.2012, aproximativ la 01.00, S.I. se afla la domiciliul său împreună cu S.N. şi S.L. În rezultatul unui conflict, S.I. i-a aplicat lui S.L. două lovituri în braţul şi antebraţul stâng cu un cuţit. Apoi S.I. i-a transmis cuţitul lui S.N., sfătuindu-l şi indicându-i să aplice cu el lovituri lui S.L. Executând sfatul şi indicaţia lui S.I., S.N. i-a aplicat lui S.L. două lovituri cu cuțitul în regiunea inimii, una în abdomen şi una în spate. În rezultat, S.L. a decedat. Ulterior, instanța de apel a casat sentinţa instanței de fond şi a pronunţat o nouă hotărâre, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care S.I. a fost condamnat în baza alin. (5) art. 42 și lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM [9]. În această speță, S.I. i-a aplicat lui S.L. două lovituri în braţul şi antebraţul stâng cu un cuţit. Probabilitatea redusă că S.I. ar fi acționat cu intenția de a omorî s-ar atesta doar în cazul în care acesta ar fi dorit sau admis ca loviturile în braţul şi antebraţul victimei vor fi dus la secționarea unor vase sangvine mari (de exemplu, a arterei brahiale), ceea ce ar fi condiționat o hemoragie abundentă și, în consecință, ar fi provocat moartea victimei. Totuși, mult mai probabil, intenția lui S.I. a fost nu de a omorî victima, ci „de a-l iniția” pe S.N. să săvârșească omorul. Spre deosebire de cele două lovituri aplicate de S.I., toate cele patru lovituri aplicate de S.N. au fost direcționate în zonele vitale ale corpului, demonstrând cert intenția lui S.N. de a-i cauza victimei moartea.

Atât în spețele examinate anterior, cât și în următoarele două spețe, la calificare a fost admisă aceeași eroare gravă: fapta a fost calificată drept complicitate la omorul săvârșit de două sau mai multe persoane, cu mențiunea că respectivul complice este chiar una dintre acele două sau mai multe persoane. Cu alte cuvinte, la calificare, complicele, ca tip de participant la omor, a fost inclus greșit în ipoteza pluralității de făptuitori. Ar reieși că respectivul complice este tras la răspundere pentru ajutorul pe care l-a acordat sie însuși, ceea ce este o absurditate. Nu poți avea concomitent calitatea de coautor al infracțiunii și calitatea de complice la infracțiune.

Astfel, într-o speță, T.N. a fost condamnată în baza alin. (5) art. 42 și lit. b), i), j) alin. (2) art. 145 CP RM. În fapt, la 26.06.2012, în jurul orei 03.00, C.I. și T.N. au urcat într-un automobilul de modelul „Dacia Logan” al unei companii de taximetrie, care era condus de P.V. Acesteia i s-a solicitat să-i transporte pe C.I. și T.N. în mun. Comrat. Urmărind răpirea automobilului condus de victimă, C.I. i-a aplicat acesteia din spate două lovituri cu cuţitul în gât şi o lovitură în regiunea costală. În rezultat, în scurt timp a survenit decesul victimei. În tot acest timp, T.N. i-a oferit lui C.I. sprijin moral [10]. Într-o altă speță, C.O. a fost acuzat de săvârșirea infracţiunii prevăzute la alin. (5) art. 42 și lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM. În fapt, la 10.09.2011, aproximativ la ora 01.00, C.O. și S.S. se aflau la domiciliul lui P.A., într-un apartament de pe str. Ginta Latină, mun. Chişinău. Având în mână un pistol de model „Baikal-442”, S.S. a efectuat o împuşcătură în direcţia lui P.A., în rezultatul căreia a survenit decesul victimei. Înainte de aceasta, C.O. i-a promis lui S.S. că va tăinui faptul săvârşirii infracţiunii şi urmele acesteia. În acest sens, C.O. și S.S. au modificat poziţia cadavrului și i-au pus în mâna dreaptă pistolul [11].

În ambele aceste cazuri, nu este întemeiată reținerea la calificare a complicității la infracțiunea prevăzută la lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM. Noţiunea „de două sau mai multe persoane”, în sensul consemnat la lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM, presupune pluralitatea de făptuitori. Aceşti făptuitori trebuie să aibă calitatea de autori mijlociţi (mediaţi) sau de autori nemijlociţi (imediaţi) ai infracţiunii. Un autor al infracţiunii, alături de o altă persoană având calitatea de complice (sau de organizator ori de instigator), nu formează conţinutul noţiunii „de două sau mai multe persoane”. Un singur autor al infracţiunii, alături de o persoană, care numai contribuie la săvârşirea infracţiunii în calitate de complice (sau de organizator ori de instigator), nu este suficient pentru a opera agravanta prevăzută la lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM.

În continuare, ne vom axa pe un alt aspect al problemei analizate: reținerea greșită a coautoratului doar pentru una dintre persoanele implicate în săvârșirea omorului. Astfel, într-o speță, P.G., B.O și R.S. au fost condamnați în baza alin. (3), (4), (5) art. 42 și art. 27, lit. a), b), i), p) alin. (2) art. 145 CPRM. La rândul său, S.S. a fost condamnat conform alin. (2) art. 42 și art. 27, lit. a), b), i), p) alin. (2) art. 145 CPRM. În fapt, începând cu luna iunie 2012, P.G. a întocmit un plan de comitere a omorului lui C.V. (căruia P.G. îi datora o sumă de bani pe care nu intenționa să o restituie) și a dirijat realizarea acestuia. P.G. i-a familiarizat cu planul său de omor pe B.O. Contra unei recompense în mărime de 1000 dolari SUA, P.G. l-a determinat pe B.O. să execute omorul lui C.V. La rândul său, B.O. a apelat la R.S., căruia i-a propus o parte din suma de 1000 dolari SUA în schimbul contribuției la săvârșirea omorului lui C.V. La începutul lui septembrie 2012, B.O. și R.S. l-au determinat și îndemnat pe S.S. să comită omorul lui C.V. în schimbul sumei de 1000 de dolari SUA. La 06.09.2012, aproximativ la ora 08.12, B.O., R.S. și S.S. se aflau lângă blocul locativ în care locuia C.V. Urmărindu-l pe acesta, S.S. i-a aplicat o lovitură cu o rangă metalică în cap. Din cauze independente de voința făptuitorului, intenția de omor al lui C.V. nu și-a produs efectul. La 07.11.2012, aproximativ la ora 19.00, conform înțelegerii prealabile cu B.O. și R.S. (dirijați de P.G.), o altă persoană – B.V. – înarmată cu o rangă metalică, aștepta lângă blocul locativ în care locuia C.V. Urmărindu-l pe acesta, B.V. i-a aplicat o lovitură cu o rangă metalică în cap. Și de această dată, din cauze independente de voința făptuitorului, intenția de omor al lui C.V. nu și-a produs efectul [12]. Observăm că, în această speță, cele săvârșite de P.G., B.O. și R.S. reprezintă un concurs de infracțiuni. În pofida acestui fapt, aceștia au fost condamnați pentru o singură infracțiune. Însă, în contextul studiului de față, mai importantă este o altă carență: imputarea lui P.G., B.O. și R.S. a contribuției la tentativa de infracțiune prevăzută la lit. i) alin. (2) art. 145 CPRM. Aceasta deși S.S. și B.V. au săvârșit tentativa de omor al lui C.V. în calitate de autori, nu în calitate de coautori.

În speța următoare eroarea admisă diferă în anumite nuanțe: Z.A. a fost condamnat în baza alin. (3), (4), (5) art. 42 și lit. a), j), p) alin. (2) art. 145 CP RM. La rândul său, I.N. a fost condamnat conform alin. (2) art. 42 și lit. a), b), j), p) alin. (2) art. 145 CP RM. În fapt, Z.A. l-a recrutat pe I.N., promiţându-i o remunerare materială pentru executarea omorului lui B.T. La 02.12.2014, în jurul orei 14.30, Z.A. și I.N. s-au deplasat cu un automobil în curtea unui bloc locativ în care au aşteptat sosirea victimei. În momentul în care a apărut B.T., I.N. şi-a pus pe faţă o mască medicinală pentru a nu fi recunoscut, a luat din automobil acid sulfuric şi acid azotic, pregătite din timp în calitate de mijloace de comitere a infracţiunii de către Z.A., a intrat din urma victimei în scara blocului locativ, unde a stropit-o pe B.T. în față cu acid. În rezultat, la 03.12.2014, B.T. a decedat la Spitalul Clinic de Traumatologie şi Ortopedie [13].

În această speță, în soluția de calificare lipsește referirea la lit. i) alin. (2) art. 145 CP RM. Aceasta deosebește pozitiv speța în cauză de speța precedentă. Cu toate acestea, soluția de calificare a faptei lui I.N. conține referirea greșită la alin. (2) art. 42 CP RM. Aceasta înseamnă că lui I.N. îi este imputat (co)autoratul la omorul pe care l-a comis. În opinia justă a lui S. Copețchi și I. Hadîrcă, „comportamentul autorului trebuie calificat doar potrivit normei concrete ce sancţionează fapta prejudiciabilă comisă, fără a fi necesară trimiterea către norma de la alin. (2) art. 42 CP RM. Invocarea suplimentară a normei de la alin. (2) art. 42 CP RM nu ar face mai completă calificarea, ci, din contra, mai anevoioasă; or, este clar de la sine că, la adoptarea normei din partea specială a Codului penal, legiuitorul descrie comportamentul autorului” [6]. În același plan, V. Berliba relevă că „în cazul constatării unei participaţii penale (art. 41 CP RM), acţiunile autorului sunt încadrate numai în baza normei de incriminare, fără trimitere la norma de extindere a incriminării, deoarece acesta realizează activitatea tipică descrisă în dispoziţia articolului din partea specială a Codului penal” [14, p. 237].

În cele ce urmează, vom aborda chestiunea cumulării de către aceeași persoană a câtorva calități de participant la infracțiune, prevăzute de art. 42 CP RM, precum și a efectelor acestei cumulări.

De exemplu, într-o speță, C.P. a fost acuzat de comiterea infracțiunii prevăzute la art. 26, alin. (3) art. 42 și lit. g), i), p) alin. (2) art. 145 CP RM. La rândul lor, E.N. și E.O. au fost acuzați de comiterea infracțiunii prevăzute la art. 26, alin. (2), (4) art. 42 și lit. g), i), p) alin. (2) art. 145 CP RM[1]. În fapt, în 2011, C.P. executa pedeapsa în Penitenciarul nr. 3 din or. Leova. Începând cu luna ianuarie 2011, C.P. a început să caute o persoană, care în schimbul unei remunerații de 10000 dolari SUA, ar executa omorul lui C.V. și C.Va. În acest scop, C.P. a făcut cunoștință cu E.N., care executa pedeapsa în același penitenciar. C.P. i-a propus lui E.N. să comită omorul lui C.V. și C.Va. Pentru aceasta, E.N. a făcut legătură telefonică cu sora sa, E.O., informând-o despre propunerea lui C.P. și îndemnând-o să caute o persoană care va executa nemijlocit omorul lui C.V. și C.Va. Dându-și acordul, E.O. a decis să-l convingă pe concubinul său, C.I., să execute omorul lui C.V. și C.Va. în schimbul sumei de 7000 dolari SUA. Inițial, C.I. a acumulat informații despre victime, prin stabilirea timpului şi locului aflării lor, a mijloacelor de transport cu care se deplasau, informații care ulterior erau verificate de către C.P. Totuși, ulterior, C.I. a refuzat să săvârșească omorul lui C.V. și C.Va. [15]

[1] Atragem atenția asupra succesiunii incorecte a normelor penale în această soluție de calificare. Or, dacă celui care comandă omorul nu i-a reuşit să-l determine pe potenţialul autor să execute comanda, fapta primului trebuie calificată ca organizare sau instigare la pregătirea de omorul săvârșit la comandă, nu ca pregătire de organizarea sau instigarea la omorul săvârșit la comandă. Bineînțeles, de-facto, autorul este instigat la săvârșirea unui omor la comandă în formă consumată. Totuși, de-jure, fapta acestuia reprezintă pregătirea de omorul săvârşit la comandă. Aceasta întrucât, din cauze independente de voința instigatorului (și anume, a renunţării de bună voie a autorului infracțiunii la săvârşirea acesteia), omorul săvârşit la comandă nu și-a produs efectul, încheindu-se la etapa de pregătire. Aceste explicații sunt valabile și în cazul organizării pregătirii de omorul săvârşit la comandă, cu ajustările de rigoare.

Este oare întemeiat ca E.N. și E.O. să răspundă nu doar pentru coautoratul la pregătirea de omor, dar și pentru instigarea la săvârșirea omorului? Pentru a găsi răspuns la această întrebare, vom reproduce punctul de vedere a lui R.D. Șarapov și R.V. Minin: „Dacă fapta unui participant la o infracțiune conține semnele nu doar ale complicității la infracțiune, ci și ale organizării infracțiunii sau ale instigării la infracțiune, atunci se recomandă calificarea faptei cu luarea în considerare a fiecăruia dintre rolurile îndeplinite de participant, cu referirea simultană la alin. 3-5 art. 33 din Codul penal al Federației Ruse. Or, în acest caz temeiul răspunderii penale a participantului la infracțiune adoptă forma unei componențe de infracțiune cu conținut alternativ” [16]. Totuși, nu poate fi trecută cu vederea opinia lui S.A. Șatov: „Activitatea complicelui la infracțiune comportă un grad de pericol social mai redus în comparație cu activitatea altor participanți la infracțiune. Complicele este mai puțin activ, nu dirijează activitatea infracțională, nu execută latura obiectivă a infracțiunii și nu îndeamnă alte persoane să comită o infracțiune. El doar își alătură eforturile la activitatea altor participanți după apariția la aceștia a intenției și a hotărârii de a comite o anumită infracțiune, ajutându-i la realizarea mai eficientă a intenției infracționale comune” [17].

Luând în calcul cele afirmate de S.A. Șatov, punem la îndoială temeinicia punctului de vedere a lui R.D. Șarapov și R.V. Minin. În acest sens, I. Ionescu menționează: „În cazul în care un participant la săvârșirea infracțiunii are mai multe calități – atât de autor, cât și de instigator sau de complice la acțiunea sau inacțiunea altor participanți – nu i se vor atribui, cumulativ, toate aceste forme ale participației, ci va opera absorbția în forma principală, independentă, a formei dependente, inferioare de participație: calitatea de autor va absorbi pe cea de instigator sau de complice la fapta celorlalți participanți” [18, p, 412]. C. Mitrache are o poziție asemănătoare: „Sunt considerate forme principale de participaţie: coautoratul faţă de celelalte forme de participaţie (respectiv, instigarea şi complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate. Participarea unei persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi calificată și instigare şi coautorat, ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile sale puteau fi calificate atât ca instigare, cât şi în calitate de coautorat” [19, p. 240-241].

I.E. Pudovicikin susține: „În practica judiciară, tipurile și formele de participație corelează între ele ca „parte” și „întreg”. Drept urmare: îndeplinirea funcțiilor de organizator al infracțiunii absoarbe acțiunile instigatorului și ale complicelui; îndeplinirea în contextul infracțiunii a funcțiilor de autor absoarbe acțiunile instigatorului, ale complicelui și ale organizatorului” [20]. Similar, S.I. Nikulin recurge la noţiunea „absorbţia formei inferioare de participaţie de forma principală de participaţie”. Însă, sub aspectul tratamentului juridic, soluţia pe care o propune nu diferă: „Calificarea faptei se face fără referire la norma din partea generală a Codului penal ce vizează calitatea de organizator, instigator sau complice la infracţiune. Doar la individualizarea pedepsei poate fi avută în vedere cumularea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor calităţi de participanţi la infracţiune” [21, p. 131-132]. A. Tănase consideră inexactă, în contextul legii penale autohtone, noţiunea „absorbţia formei inferioare de participaţie de forma principală de participaţie” propusă de S.I. Nikitin. A. Tănase menționează pe bună dreptate: „Toate formele de participaţie sunt prezentate exhaustiv în art. 43 CP RM. De aceea, cu privire la situaţia în cauză ar fi mai adecvată utilizarea noţiunii „absorbţia calităţii inferioare de participant la infracţiune de calitatea superioară de participant la infracţiune”. Cumularea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor calităţi de participant la infracţiune poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei. Totodată, într-o asemenea ipoteză, datorită caracterului unitar al infracţiunii, nu se poate susţine că cumulul de calităţi diferite de participant are ca efect pluralitatea de infracţiuni” [22].

Mai tranșant este punctul de vedere exprimat de S. Copețchi și I. Hadîrcă: „Este posibil ca autorul să îndeplinească suplimentar un alt rol juridic sau chiar mai multe. Nu este exclusă ipoteza în care autorul să cumuleze şi rolul juridic de instigator, complice sau chiar de organizator. În astfel de situații la calificare se va reţine doar norma din partea specială a Codului penal care incriminează fapta infracţională concretă ce a fost comisă, fără invocarea uneia din normele de la art. 42 CP RM. De exemplu, dacă făptuitorul a jucat rolul de organizator şi autor la infracţiunea de răpire a unei persoane, la calificare se va reţine doar art. 164 CP RM. O altă soluţie de calificare ar fi incorectă. Ar fi incorectă invocarea normei de la alin. (2) şi (3) art. 42 CP RM, avându-se în vedere că norma de la alin. (2) art. 42 CP RM în niciun caz nu poate fi reţinută la calificare din considerentele reliefate supra. Incorectă este şi invocarea doar a normei de la alin. (3) art. 42 CP RM; or, reţinerea la calificare a respectivei norme ar duce la eronata concluzie că făptuitorul a îndeplinit doar rolul juridic de organizator. Prin urmare, conchidem că în situaţii de acest gen calificarea trebuie făcută doar în conformitate cu norma din partea specială a Codului penal, urmând ca în partea motivatoare a actului procedural emis să se specifice că făptuitorul, pe lângă rolul juridic de autor, a îndeplinit şi rolul de organizator, respectiv, de instigator sau complice” [6].

Prin prisma acestor aserțiuni, se poate afirma că, în ultima speță analizată, calitatea de coautori ai pregătirii de omor, pe care o au E.N. și E.O., a absorbit-o pe cea de instigator la omorul pregătit de E.N. și E.O. Deci, nu există nici un temei pentru a se susține că participația complexă caracterizează infracțiunea săvârșită de cei doi făptuitori.

Pentru a argumenta această soluție, putem recurge la analogia cu etapele activității infracționale: infracțiunea consumată absoarbe etapele precedente ale activității infracționale; aplicarea pentru infracțiunea consumată a normei din partea specială a Codului penal nu necesită invocarea suplimentară a art. 26 sau 27 CP RM; odată ce etapele de pregătire și tentativă au fost parcurse și depășite, ele nu mai au relevanță de sine stătătoare, ca și cum „dizolvându-se în amalgamul” infracțiunii consumate. Într-o manieră asemănătoare, fapta (co)autorului infracțiunii este acel „amalgam” sui generis în care se dizolvă activitatea organizatorului, a instigatorului și a complicelui. (Co)autorul infracțiunii, care cumulează calitatea de organizator, instigator sau complice la o infracţiune, nu trebuie să răspundă atât în calitate de (co)autor al infracțiunii, cât și ca organizator, instigator sau complice la o infracţiune. Odată ce infracțiunea este una singură, prestația acestei persoane nu poate fi divizată în două fapte: executarea propriu-zisă a laturii obiective a infracțiunii și contribuția la executarea laturii obiective a infracțiunii. O astfel de divizare nu ar corespunde intenției respectivei persoane de a comite o singură infracțiune. În plus, această divizare ar fi ineptă, întrucât ar presupune sancționarea (co)autorului pentru că acesta a organizat săvârșirea propriei infracțiuni, s-a autoinstigat sau a contribuit prin a se ajuta la săvârșirea propriei infracțiuni.

*Acest articol a fost publicat în: Актуальные научные исследования в современном мире // Журнал – Переяслав, 2019, Вып. 11, ч. 5. p. 62-71.

Referințe bibliografice:

1. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18.04.2018. Dosarul nr. 1ra-662/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10887
2. Бриллиантов А.В., Яни П.С. Применение норм о соучастии: аналогия или толкование? // Законность. – 2013. – № 6. – p. 31-36.
3. Козаченко И.Я., Курченко В.Н. Соисполнительство и пособничество: вопросы разграничения // Российский юридический журнал. – 1994. – № 1. – р. 80-89.
4. Radu R.H. Participația în dreptul penal. – București: C.H. Beck, 2013. – 374 p.
5. Alexandru M. Participația penală: studiu de doctrină și jurisprudență. – București: Hamangiu, 2008. – 362 p.
6. Copețchi S., Hadîrcă I. Calificarea acțiunilor/inacțiunilor participanților la infracțiune // Revista Națională de Drept. – 2015. – № 12. – р. 35-44.
7. Gliga R. Coautoratul şi complicitatea – forme ale participaţiei penale. Diferenţe // Doctrină şi jurisprudenţă. – 2005. – № 2. – p. 9-21.
8. Чазов А.В. Особенности квалификации убийств, совершенных группой лиц и группой лиц по предварительному сговору // Судебная реформа и эффективность деятельности органов суда, прокуратуры и следствия: 4-я научно-практическая кон­ференция молодых ученых, 21 апреля 2001 г.: Тезисы выступле­ний / Под общ. ред. В.В. Новика. – Санкт-Петербург: Санкт-Петербургский юридический институт Генеральной прокуратуры Российской Федерации, 2001, p. 101-103.
9. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 29.03.2017. Dosarul nr. 1ra-402/2017. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=8535
10. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 30.09.2014. Dosarul nr. 1ra-1306/2014. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=3007
11. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 01.07.2014. Dosarul nr. 1ra-749/2014. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=2697
12. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 09.10.2018. Dosarul nr. 1ra-1070/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=12164
13. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 18.07.2018. Dosarul nr. 1ra-1014/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11667
14. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et al. Codul penal al Republicii Moldova comentat și adnotat. – Chişinău: Sarmis, 2009. – 858 p.
15. Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 26.02.2019. Dosarul nr. 1ra-446/2019. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=13080
16. Шарапов Р.Д., Минин Р.В. Пособничество преступлению: закон, теория, практика // Известия Алтайского государственного университета. – 2018. – № 6. – p. 140-147.
17. Шатов С.А. Уголовно-правовая квалификация пособничества // Пенитенциарное право и пенитенциарная безопасность: теория и практика материалы III Международной научно-практической конференции / Под общ. ред. Р.А. Ромашова. – 2013. – p. 347-351.
18. Antoniu G., Mitrache C., Stănoiu R. şi alţii. Noul Cod penal comentat. Vol. I. București: C.H. Beck, 2006. – 600 p.
19. Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. – Bucureşti: Şansa, 1999. – 368 p.
20. Пудовочкин Ю.Е. Особенности объективной стороны преступления, совершенного в соучастии // Научный вестник Омской академии МВД России. – 2018. – № 3. – p. 3-9.
21. Энциклопедия уголовного права. Том 6. Соучастие в преступлении. – Санкт-Петербург: СПб ГКА, 2007. – 563 p.
22. Tănase A. Subiectul infracţiunii de trafic de fiinţe umane (art. 165 C.pen. RM) // Revista Națională de Drept. – 2011. – № 3. – р. 28-33.