Tudor Popa

În ultimii 2 ani la nivel mondial au avut loc evenimente susceptibile de a produce modificări esențiale în procesul evolutiv a societății, deasemenea și schimbări radicale la nivel psiho-intelectual. Dacă să analizăm ultimele 5 evenimente care și-au lăsat amprenta la nivel global și al căror impact au dus în marjă enormă la consecințe grave asupra tuturor domeniilor, putem include incendierea catedralei Notre Dames de Paris, care și-a lăsat amprenta asupra religiei catolice dar nu în cele din urmă și asupra altor religii. Incendiul devastator din Australia, conflictul armat izbucnit dintre SUA și Irak, furtuna tropicală Imelda care a lovit Texasul.

Toate aceste evenimente au lăsat în urmă pierderi enorme și distorsiuni în domeniul politic, economic, cultural, religios, etc, al tuturor statelor păgubașe dar și a altor state care au intervenit în remedierea situațiilor. În urma unei perioade de răgaz în care societatea a început să-și mai revină după acest dezichilibru mondial, a parvenit cel mai grav și mai periculos virus de până acum și anume Covid-19.

Virus care încă și în prezent în majoritatea statelor lumii este susceptibil de a produce sute de mii și chiar milioane de victime la nivel mondial.

Criza epidemiologică legată de noul coronavirus a adus cu sine o serie de provocări societale pentru întreaga lume dar inclusiv și pentru Republica Moldova. Pe lângă problemele legate de situația incertă a salariaților din sectorul privat, de sustenabilitatea activității întreprinderilor mici și mijlocii, dar și de capacitatea sistemului medical de a răspunde la numărul tot mai mare de infectări cu COVID-19, autoritățile guvernamentale a Republicii Moldova trebuie să gestioneze repercusiunile acestui virus asupra domeniului justiției.

Odată cu apariția acestui virus și răspândirea lui în întreaga lume au existat mai multe intervenții din partea autorităților.

Astfel odată cu Declarația Organizației Mondială a Sănătății (OMS) din 11.03.2020, prin care a fost declarată infecția COVID–19 drept pandemie, în contextul răspândirii infecției la nivel global și creșterii numărului de cazuri de persoane infectate în peste 114 țări. Deasemenea în contextul intervenției la nivel național a Parlamentul Republicii Moldova care a adoptat Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 conform Legii 212/2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război, a fost instituită starea de urgență în Republica Moldova pe perioada de 60 zile.

La fel a fost instituită Comisia pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova în calitate de organ sine lege. Trebuie menționat faptul că au fost adoptate măsuri pentru a diminua consecințele negative care pot apărea, precum și pentru a preveni răspândirea infecției cu acest virus, care într-o formă directă sau indirectă a afectat și sectorul justiției cât și activitatea eficientă a acestuia.

Una dintre cele mai importante măsuri din domeniul justiției este Anexa la Dispoziția Comisia pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova nr. 1 din 18.03.2020, pct. 1 s-a dispus: pe durata stării de urgență termenele de prescripție și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit Hotărîrii Parlamentului nr. 55 din 17 martie 2020.

Termenele de prescripție, de decădere, termenele procesuale sunt stabilite prin legi organice, cum ar fi Codul civil sau Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea ne punem întrebarea dacă poate oare Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 conform Legii 212/2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război să modifice prevederile unei legi organice, cum ar fi Codul de procedură civilă sau Codului civil?

La această întrebare pot menționa faptul că un act normativ poate fi modificat printr-un act cu aceeași forță juridică sau cu forță juridică superioară din care rezultă efectul forței juridice superioare a hotărârârii date.

În domeniul juridic apare întrebarea cum calificăm virusul dat, drept forță majoră sau impreviziune?

În legislația RM nu găsim o definiție legală la tot ceea ce înseamnă forță majoră, însă dacă analizăm doctrina juridică forța majoră este calificată drept orice eveniment care prezintă următoarele trăsături: este extern, imprevizibil și absolut invincibil și inevitabil.

Exterioritatea forței majore presupune ca aceasta să fie un eveniment străin debitorului și activității sale.

Imprevizibilitatea forței majore constă în imposibilitatea debitorului de a prevedea atât producerea evenimentului, cât și efectele sale.  Imprevizibilitatea se apreciază la momentul încheierii contractului. Soluția este firească și urmărește să respecte previziunile debitorului, care și-a asumat obligații în considerarea situației existente la momentul contractării. S-a arătat, cu bună-credință, că aproape orice eveniment ar putea fi imaginat și, prin urmare, prevăzut. Prin urmare, nu se cere ca imprevizibilitatea să fie absolută, pentru că s-ar reduce extrem de mult sfera de aplicare a forței majore. Într-o asemenea concepție, numai acele evenimente care nu s-au mai produs în trecut ar putea fi considerate imprevizibile. De aceea, îndeplinirea acestei condiții se apreciază după criteriul normalității, iar standardul de apreciere este cel al unui bonus pater familias. Prin urmare, un eveniment este imprevizibil dacă, deși s-ar putea produce, raritatea sa îl face extraordinar. În schimb, un eveniment care se produce cu o anumită regularitate este normal și, deci, previzibil. Certitudinea sau probabilitatea ridicată ca un eveniment să se producă înlătură caracterul său imprevizibil.

Caracterul absolut invincibil și inevitabil al forței majore implică, în schimb, o imposibilitatea absolută de a preîntâmpina, învinge și evita evenimentul și consecințele sale prejudiciabile. Această condiție se apreciază în funcție de standardul persoanei capabile să depună diligența și prudența maxime de care este capabil omul cel mai dotat și mai informat. Totodată, nu poate constitui forță majoră un eveniment imposibil de depășit de debitor, dar care ar putea fi depășit de către o altă persoană. Momentul la care se apreciază caracterul absolut invincibil și inevitabil al împrejurării este cel al producerii faptei prejudiciabile, respectiv neexecutarea obligațiilor. Astfel acestă situație de pandemie poate fi calificată drept forță majoră deoarece situația reală corespunde cerințelor de existență a unei forte majore.

Trebuie totuși de menționat, dintru început, că analiza condițiilor forței majore se va face în concret pentru fiecare caz în parte. Astfel această analiză se face pentru fiecare obligație în parte, și nu raportate la întreaga sferă de contracte. Prin urmare, pot apărea situații în care unele obligații devin imposibil de executat, însă altele pot fi în continuate executate.  Nu este, însă, lipsită de interes o încercare de a identifica măcar câteva criterii de apreciere a îndeplinirii acestor condiții, acolo unde o concluzie fermă ar fi hazardată. De aici deducem că unele situații nu pot fi calificate drept forță majoră chiar dacă îndeplinesc condițiile acestei forțe.

Așadar, atât evenimentul constând în răspândirea epidemiei cauzate de infectarea cu Coronavirus (COVID-19), cât și actele emise de autoritățile publice în acest context pot constitui cauze de forță majoră.

De altfel, prin Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 conform Legii 212/2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război se demonstrează că evoluția situației epidemiologice internaționale determinată de răspândirea coronavirusului definește „un context excepțional care nu putea fi previzionat, care vizează interesul public general și care constituie o situație extraordinară, ce impune măsuri excepționale”. Analiza incidenței cazului de forță majoră se face în concret, pentru fiecare obligație contractuală asumată. Însă, o atenție deosebită trebuie dată nu numai clauzei de forță majoră – în măsura în care nu este exclusă de părți – ci și altor cauze pe care părțile le-au calificat ca exoneratoare de răspundere.

Odată dovedită forța majoră sau altă cauză exoneratoare de răspundere nu mai este angajată răspunderea contractuală a debitorului.

Ne adresăm întrebarea des în această perioadă care este efectul juridic și în ce măsură forța majoră afectează contractele încheiate până la pandemie și după?

În ceea ce privește caracterul imprevizibil, am menționat mai sus că acesta se apreciază la momentul încheierii contractului. De aceea, se poate de menționat că se impune realizarea unei distincții între contractele încheiate înainte de apariția virusului și cele încheiate ulterior acestui moment. Pentru contractele încheiate înainte de apariția virusului, condiția imprevizibilității este cu siguranță.

COVID-19 a apărut pentru prima dată la sfârșitul anului trecut. Totodată, consecințele acestuia, precum închiderea frontierelor statelor, anularea masivă a zborurilor din și către zonele puternic afectate, încetarea activității agenților economici, sunt departe de a reprezenta consecințe normale ale unei asemenea epidemii. Atât apariția virusului, cât și consecințele sale depășesc cu mult limitele normalității. De aceea, putem să menționăm faptul că, condiția imprevizibilității poate fi considerată îndeplinită pentru obligațiile asumate înainte de apariția virusului.

În schimb, în ceea ce privește contractele încheiate după apariția virusului, condiția imprevizibilității ar putea fi reținută sau nu, în funcție de gradul de răspândire a acestuia la momentul încheierii contractului. Astfel, consider că pentru o obligație asumată atunci când virusul era prezent doar în unele zone din China și problema nu căpătase amploare, cu unele excepții, condiția imprevizibilității încă ar putea fi reținută, deoarece evoluția la nivel mondial a acestei chestiuni nu era previzibilă pentru un om prudent și diligent. Însă pentru obligațiile asumate recent, cu precădere după ce Organizația Mondială a Sănătății a transmis că infectarea cu acest coronavirus constituie o pandemie și tot mai multe state au început să adopte măsuri drastice de limitare a răspândirii sale, credem că îndeplinirea acestei condiții ar fi mai dificil de reținut.

De aceea, debitorul ale cărui obligații au devenit imposibil de executat ca urmare a pandemiei de COVID-19 trebuie să invoce motive legale și toate mijloacele de probă care să demonstreze îndeplinirea condițiilor forței majore de către evenimentul invocate. Creditorul și debitorul pot invoca mai multe temeiuri juridice care să ducă la neexecutarea obligației sale.

Prin Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 se face referință și la prevederile art.398 alin (2)-(3) din Codul Civil al RM prin care se stipulează faptul că: “Cursul prescripției extinctive se suspendă doar dacă temeiurile de suspendare indicate la alin. (1) au apărut sau au continuat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție extinctivă, iar dacă acest termen este de 6 luni sau mai scurt – înăuntrul lui. Curgerea termenului de prescripție extinctivă continuă de la data încetării împrejurărilor care servesc drept temei pentru suspendarea cursului prescripției extinctive. Termenul curs în perioada în care cursul prescripției extinctive este suspendat nu se include în termenul de prescripție extinctivă. Termenul rămas se prelungește pînă la 6 luni, iar dacă termenul de prescripție extinctivă este mai scurt de 6 luni – pînă la durata lui.”

Art.398 alin (2) CC al RM ne face trimitere la alin. 1 lit (a) al aceluiași articol care prevede faptul că ,, Curgerea termenului de prescripție extinctivă se suspendă dacă: înaintarea acțiunii este imposibilă din cauza unui impediment în afara controlului creditorului și dacă lui nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau să depășească impedimentul ori consecințele sale;

Art.398 Cod civil deasemenea ne face trimitere și la art. 904 alin (1) care prevede că,, Neexecutarea obligației debitorului este justificată dacă ea se datorează unui impediment în afara controlului debitorului și dacă debitorului nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau să depășească impedimentul ori consecințele acestuia.”

Prin urmare, în urma acestor prevederi, forța majoră determinată de COVID-19 reprezintă un caz de suspendare a tuturor termenelor de prescripție, fără a diferenția dacă perioada rămasă până la expirarea termenului de prescripție este mai mare sau mai mică de 6 luni.

În conformitate cu Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 conform Legii 212/2004 care nu face nici o derogare de la prevederile Codului Civil rămân în vigoare prevederile potrivit căreea:

– Prescripția își va relua cursul de la data când cauza de suspendare (starea de urgență) a încetat – efectul general;
– Pentru împlinirea termenului se ia în considerare și timpul scurs înainte de suspendare;
– Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la momentul încetării stării de urgență – efectul special;
– Suspendarea prescripției poate fi invocată doar de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, în afara de cazul în care legea dispune altfel;
– Suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fidejusor produce efecte în privința amândurora.

În privința termenelor de decădere, art. 410 alin. (1) și (2) din Codul Civil prevede faptul că: “Termenele de decădere nu sînt supuse suspendării, întreruperii și repunerii în termen, dacă prin lege nu se dispune altfel.Cu toate acestea, termenul nu poate curge, iar dacă a început să curgă, se suspendă dacă dreptul subiectiv nu poate fi exercitat sau actul juridic nu poate fi încheiat din cauza unui impediment în afara controlului persoanei în cauză și dacă ei nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau să depășească impedimentul ori consecințele acestuia.”.

Menționez faptul că prin Anexa nr.1 din Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 conform Legii 212/2004 nu s-a instituit un regim diferit față de cel prevăzut în Codul Civil.

Așadar, pe perioada stării de urgență, respectiv pe o durată de 30 de zile începând cu data de 18.03.2020, termenele de decădere se suspendă, indiferent de natura sau durata acestora.

Sub aspectul suspendării termenului de decădere se aplică regula menționată mai sus, conform căreia de la data când starea de urgență a încetat, termenul de decădere îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare, acesta constituind efectul general.

În privința efectului special al suspendării termenului de decădere, menționez că acesta din urmă va fi socotit împlinit doar după 7 zile de la data când starea de urgență a încetat.

Cu toate acestea prevederea dată are un caracter dispozitiv deoarece prin intermediul art. 411 alin (1) se dispune ca termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziție legală care ocrotește un interes privat, partea în favoarea căreia a fost stipulat ori instituit poate să renunțe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunțarea intervine înainte de împlinirea termenului, sînt aplicabile regulile privitoare la întreruperea prescripției extinctive prin recunoașterea dreptului.

Forța majoră, odată dovedită, împiedică angajarea răspunderii contractuale a debitorului. Acest efect intervine ca urmare a faptului că forța majoră înlătură legătura de cauzalitate dintre neexecutarea obligațiilor de către debitor și prejudiciul creditorului. Acest fapt rezult din art. 989 alin. (1) C. civ., potrivit căruia ,, Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. Executarea nu se consideră imposibilă doar pentru că obligația poate fi executată în condiții mai dificile, cu cheltuieli mai mari, cu asistența unui terț sau doar după un anumit termen.”. Atunci când prejudiciul este datorat exclusiv forței majore, exonerarea de răspundere a debitorului este totală. În schimb, atunci când prejudiciul a fost cauzat numai în parte de forța majoră, exonerarea de răspundere este numai parțială.

Cât privește soarta contractului, imposibilitatea totală și definitivă de executare a obligației determinată de forța majoră conduce la încetarea de drept a acestuia. Prin urmare, într-un contract sinalagmatic, prin aplicarea mecanismului riscului contractual, și creditorul obligației imposibil de executat va fi liberat de propriile obligații. În schimb, în cazul unei imposibilități temporare de executare, obligațiile părților se suspendă, dar contractul se menține. Cu toate acestea, în cazul în care termenul ar fi esențial potrivit voinței părților, astfel încât o executare ulterioară ar fi lipsită de utilitate pentru creditor, acesta poate obține desființarea contractului.

COVID-19 determină adoptarea de către autoritățile naționale a unor măsuri destinate să lupte împotriva proliferării acesteia. În acest context, se pune întrebarea în ce măsură aceste măsuri pot fi invocate drept cauze exoneratoare de răspundere, în cazul în care aceste măsuri sunt cele care determină imposibilitatea executării obligațiilor. Asemenea măsuri, adoptate prin reguli imperative de la care nu se poate deroga. Spre exemplu prin Hotărârea nr.55 din 17 martie 2020 conform Legii 212/2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război s-a dispus ca pe perioada de pandemie frontierele de stat vor fi blocate, iar activitatea serviciului vamal va fi sistată.

Ne întrebăm ce facem atunci cu executarea obligațiilor care au un caracter determinat generic dar nu sunt posibile de executat din cauza COVID-19? Executarea obligației devine excesiv de oneroasă.

In cazul dat aplicăm prevederile articolelor 879, 989 și 1083 Cod Civil al RM.

Articolul 879 Cod civil se referă la prestația în cazul bunurilor determinate generic, prin care se menționează că dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea este justificată.

Deasemenea articolul 989 CC al RM prevede că obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde.

Totodată acest articol prevede o restrângere în cazul debitorilor unde executarea se consideră imposibilă doar pentru că obligația poate fi executată în condiții mai dificile, cu cheltuieli mai mari, cu asistența unui terț sau doar după un anumit termen.

Însă totuși există cazuri când obligația trebuie executată chiar dacă prestația a devenit mai oneroasă deoarece costul executării a crescut sau valoarea contraprestației s-a diminuat.

Starea de pandemie intervine în dreptul civil cu mari schimbări și perturbări la nivel procedural, cu toate acestea părțile nu trebuie să aibă pagube majore de aceea asupra reglementărilor generale sunt imputate aceste reguli speciale.

*Acest articol a fost scris cu ocazia desfășurării Concursului de articole organizat de ELSA Republica Moldova pe tema “Efectele pandemiei din perspectivă juridică“.

Referințe bibliografice:

[1] Codul Civil al Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr.1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002. Modernizat prin Legea nr.133 din 15.11.2018. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.467-479 din 14.12.2018, în vigoare din 01.03.2019. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.66-75 din 01.03.2019.
[2] Hotărârea Comisiei Naţionale Extraordinare de Sănătate Publică nr.2/02.2020 „Privind situaţia epidemiologică la infecţia cu Coronavirusul de tip nou, măsurile de prevenire şi răspuns”
[3] Dispoziţia Comisia pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova nr.2/03.2020