Marți seara, pe la zece. Judecătorul a închis ultimul dosar și a deschis telefonul. În feed, o avocată pe care a văzut-o dimineață în sala 3 a postat o poză cu fiica ei în prima zi de grădiniță. Degetul se mișcă singur: inimioară. Trei secunde. A doua zi, avocatul părții adverse, care urmărește același profil (fiindcă în barou toată lumea urmărește pe toată lumea), vede reacția și o anexează, cu captură de ecran, la o cerere de recuzare.

Scena pare construită. Nu e. Am văzut-o în câteva variante în ultimii ani, cu like-uri sau cu câte un „felicitări!” sub o postare despre o hotărâre. De fiecare dată, întrebarea care urmează sună la fel: a greșit cineva? Și dacă da, cine? Judecătorul care a apăsat sau avocatul care a făcut captura?

Juridic, inimioara e o declarație. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus-o în Melike c. Turciei, la 15 iunie 2021: o angajată de la curățenie dintr-o direcție de învățământ din Adana fusese concediată fiindcă apăsase „like” pe câteva postări critice la adresa autorităților. Curtea a tratat gestul ca pe o formă de exprimare protejată de articolul 10 din Convenție și a precizat că un like cântărește mai puțin decât o postare proprie sau o distribuire. Butonul vorbește în numele celui care apasă. Puțin, dar vorbește.

Pentru judecători, concluzia merge în ambele direcții. Au „dreptul la like”, fiindcă au dreptul la exprimare ca orice cetățean. Avizul nr. 25 (2022) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni o menționează la punctul 66: judecătorii pot folosi rețelele sociale ca oricare alt cetățean. Patru puncte mai jos, același aviz adaugă că gesturile mărunte și aparent neserioase, cum sunt aprecierea sau redistribuirea, rămân expresii obișnuite ale opiniei unui judecător. Iar la punctul 71 vine fraza care contează pentru noi: ce apreciază judecătorul și pe cine urmărește îi construiesc un profil, și cu cât profilul e mai unilateral, cu atât publicul e mai înclinat să vadă un judecător lipsit de imparțialitate. Curtea de la Strasbourg a confirmat, în Danileț c. României, că nici Facebook-ul nu scoate un judecător de sub protecția articolului 10: sancționarea unui judecător român pentru două postări despre chestiuni de interes public a fost găsită neproporțională de Cameră în februarie 2024 și de Marea Cameră în decembrie 2025.

Problema nu stă deci în libertatea de exprimare. Stă în aparență. Articolul 6 din Convenție cere un tribunal imparțial, iar Curtea verifică imparțialitatea și pe latura obiectivă: există fapte verificabile care pot ridica îndoieli legitime, indiferent de ce simte judecătorul în forul său interior? Formula lordului Hewart din 1924 rămâne cea mai scurtă descriere a regulii: dreptatea trebuie făcută și trebuie să se și vadă că se face. O inimioară dată unui avocat cu dosar pe rol nu dovedește nimic despre ce gândește judecătorul. E însă un fapt verificabil, cu dată și oră, vizibil pentru oricine are acces la profil. Exact materialul din care se construiesc îndoielile.

În Republica Moldova regulile există, chiar dacă nimeni nu le-a scris cu gândul la butonul cu inimă. Codul de etică și de conduită profesională al judecătorului, adoptat de Adunarea Generală a Judecătorilor prin Hotărârea nr. 8 din 11 septembrie 2015, are un alineat dedicat rețelelor: judecătorul nu le va folosi într-un mod care ar afecta imaginea și statutul de judecător ori prestigiul sistemului judecătoresc (art. 5 alin. (14)). Textul e desfășurat și nu spune nimic despre like-uri. Mai utile sunt următoarele norme: art. 4 alin. (2) îi cere judecătorului să nu-și permită gesturi sau alte acțiuni care pot fi interpretate ca semne de părtinire; art. 5 alin. (12) spune că activitățile extrajudiciare nu vor provoca îndoieli cu privire la imparțialitatea sau integritatea sa. Art. 9 alin. (4) interzice comentariile publice pe cauzele aflate pe rol până la intrarea în vigoare a hotărârii. Art. 7 alin. (7) cere evitarea relațiilor cu persoane care pot compromite reputația judecătorului. Puse cap la cap, aceste patru texte acoperă orice inimioară care contează.

Ce urmează dacă regula e încălcată? Sistemul moldovenesc are două niveluri. Încălcarea de etică ajunge la Comisia de etică și conduită profesională a judecătorilor de pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii, care poate emite o apreciere critică: un avertisment scris că următoarea abatere de etică poate atrage răspunderea disciplinară. Nivelul superior e Legea nr. 178/2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor. Art. 4 alin. (1) lit. p) sancționează „alte fapte care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției în așa măsură încât se afectează încrederea în justiție”, comise în serviciu sau în afara lui, și care prin gravitatea lor nu pot fi calificate doar ca încălcări ale Codului de etică. 

Anul acesta au apărut două texte noi care duc discuția mai aproape de buton. Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor și avocaților, semnată la Chișinău la 8 mai 2026 de Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Superior al Procurorilor, Procuratura Generală și Uniunea Avocaților, cere la paragraful 10 celor trei profesii să evite orice situație care generează, real sau aparent, suspiciuni rezonabile de părtinire, inclusiv prin relații neinstituționale improprii, iar la paragraful 11 întinde obligația de rezervă peste comunicarea publică din mediul digital. Mai explicit e Colegiul de disciplină și etică de pe lângă Consiliul Superior al Procurorilor, care a adoptat la 22 iulie 2026 Recomandarea nr. 3/2026 privind libertatea de exprimare a procurorilor în mediul online. Procurorul răspunde pentru conținuturile pe care le apreciază public la fel cum răspunde pentru un mesaj propriu și trebuie să dea dovadă de prudență deosebită când apreciază materiale despre persoane implicate în proceduri judiciare sau despre cauze pendinte. Recomandarea e scrisă pentru procurori. Logica ei se mută fără modificări la judecători, pentru care un text la fel de limpede încă lipsește, din câte am găsit noi.

Alte sisteme au avut deja spețele pe care noi abia le anticipăm. În Franța, Curtea de Casație a judecat la 5 ianuarie 2017 (pourvoi nr. 16-12.394) cererea unui avocat parizian trimis în disciplinar, care ceruse recuzarea membrilor formațiunii de judecată a consiliului ordinului fiindcă erau „prieteni” pe Facebook cu decanul, adică exact cu autoritatea care îl urmărea. Curtea a confirmat raționamentul Curții de Apel din Paris: termenul „prieten” de pe rețele nu trimite la prietenie în sensul tradițional, iar simplul contact prin rețea nu caracterizează o parțialitate, rețeaua fiind doar un mijloc de comunicare între oameni cu aceleași interese, în speță aceeași profesie.

Curtea Supremă din Florida a exprimat aceeași poziție la 15 noiembrie 2018, în Herssein c. USAA, cu o majoritate de 4 la 3: prietenia de Facebook dintre judecător și un avocat care pledează în fața lui nu e, izolat, temei de recuzare. Decizia a opus unei jurisprudențe din 2012 care spusese contrariul într-un dosar penal. Cei trei judecători din minoritate au avertizat că o asemenea prietenie poate submina încrederea în neutralitatea instanței, iar avertismentul lor nu e de ignorat.

Apoi vine cazul care seamănă cel mai bine cu întrebarea din titlu. Miller v. Carroll, Curtea Supremă din Wisconsin, 16 iunie 2020. Un judecător de primă instanță a acceptat cererea de prietenie a mamei dintr-un litigiu de custodie, la trei zile după ce părțile depuseseră concluziile scrise și înainte să pronunțe. În cele 25 de zile de prietenie, mama a dat like la 16 postări ale judecătorului, „love” la două, a comentat la două și a distribuit materiale despre violența domestică, chestiunea contestată în dosar. Judecătorul nu a reacționat la nimic de-al ei și nu a spus nimănui despre prietenie. A decis integral în favoarea ei. Curtea a constatat un risc serios de parțialitate efectivă și a trimis cauza la alt judecător, cu o observație care spune mult: prin reacțiile ei, mama îi semnala judecătorului că gândesc la fel și că e de încredere. Inimioarele veneau de la justițiabil, nu de la judecător. Vina judecătorului a fost că le-a primit în tăcere.

Ghidul UNODC din 2019 privind utilizarea rețelelor sociale de către judecători, elaborat în cadrul Rețelei Globale pentru Integritate Judiciară, pune toate acestea într-o regulă simplă la punctul 30: judecătorii evită să trimită sau să accepte cereri de prietenie de la părți ori de la reprezentanții lor, ca și orice altă interacțiune pe rețele cu aceștia. Punctul 25 adaugă că prietenia și urmărirea online sunt termeni tehnici, mai puțin intimi decât cei din viața reală, dar că atunci când interacțiunea devine personală se aplică aceleași reguli ca offline, inclusiv informarea părților și recuzarea.

Deci, poate judecătorul să dea inimioare? Da. Poate să le dea avocaților? Da, cu o condiție de timp și una de obiect. Condiția de timp: nu cât durează un dosar în care avocatul pledează în fața lui. Condiția de obiect: niciodată sub o postare despre un dosar sau despre o hotărâre, a lui ori a altui judecător. Între aceste două condiții se întinde zona gri, unde contează repetiția. Judecătorul care dă inimioare la pozele tuturor avocaților din oraș, cu aceeași generozitate, nu transmite nimic. Judecătorul care dă inimioare de trei ani numai unui singur birou de avocați, iar biroul câștigă constant în fața lui, transmite ceva chiar dacă nu intenționează.

Cu justițiabilii regula e mai simplă și mai dură. Partea dintr-un dosar pe rol nu are ce căuta în lista de prieteni a judecătorului. Dacă a ajuns acolo înainte de proces, judecătorul alege între a informa cealaltă parte și a se abține. Codul de etică spune la art. 4 alin. (3) că judecătorul se abține de la orice proces în care imparțialitatea sa poate fi pusă la îndoială. Codul de procedură civilă transformă aceeași idee în temei de recuzare la art. 50 alin. (1) lit. e), prin formula despre alte împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea și nepărtinirea judecătorului, iar Codul de procedură penală face la fel la art. 33 alin. (2) pct. 6). O prietenie online cu partea, ascunsă și activă în timpul procesului, intră în aceste texte fără niciun efort de interpretare.

A doua întrebare, cea despre integritate, cere o distincție de cuvinte. În vocabularul moldovenesc de după legile de evaluare externă a judecătorilor, integritatea a devenit un termen cu dinți: se verifică de la avere până la conduită. O inimioară nu e un cadou și nu e un favor. Prin ea însăși, nu e o problemă de integritate. Devine una când arată o relație pe care judecătorul trebuia s-o declare. Devine una și când însoțește un dosar pe rol, mai ales dacă se repetă într-o singură direcție. Testul propus de CCJE la punctul 31 al avizului rămâne instrumentul cel mai onest: ar vedea un observator rezonabil și informat, care cunoaște contextul, un judecător angajat într-o activitate ce îi compromite obiectiv imparțialitatea? Dacă da, inimioara a trecut din zona bunelor maniere în zona răspunderii.

Și invers? Avocatul și justițiabilul nu au obligația de imparțialitate. Au în schimb obligația să nu caute influența pe lângă judecător. Codul de etică al judecătorului interzice la art. 9 alin. (3) comunicările private menite să îi influențeze acțiunile în cauzele de pe rol, iar Carta interprofesională din mai 2026 vorbește, cum am văzut, despre relațiile neinstituționale improprii. Avocatul care aplaudă fiecare postare a judecătorului din completul său nu comite o abatere. Construiește însă exact materialul pe care partea adversă îl va pune într-o cerere de recuzare, iar judecătorul, care nu poate controla cine îl apreciază, va fi cel chemat să explice. Un like dat judecătorului în timpul procesului e o scrisoare deschisă fără text. O vede toată lumea și nimeni nu știe ce scrie în ea.

Ce facem noi, concret? Ca avocați, ne uităm la lista de prieteni a judecătorului înainte de prima ședință, cum ne uităm la practica lui. Nu ca să cerem recuzarea pentru o poză cu copiii. Instanțele din Paris și din Florida au explicat deja de ce o asemenea cerere pierde, iar art. 52 din Codul de procedură civilă declară inadmisibilă recuzarea din simplă suspiciune, fără temeiuri de fapt și de drept cunoscute. Ne uităm ca să știm dacă există ceva de declarat și, uneori, ca să sfătuim clientul să nu trimită cereri de prietenie în timpul procesului, oricât de mult i-ar plăcea ce postează judecătorul.

Judecătorului îi propunem un test mai mic decât cel al observatorului rezonabil, pentru uz zilnic. Dacă inimioara ar apărea mâine, cu captură de ecran, în dosarul în care avocatul respectiv pledează, ar avea judecătorul ceva de explicat? Dacă nu, apasă liniștit. Dacă da, butonul poate aștepta. Ziua de după hotărârea definitivă e un moment foarte bun pentru o inimioară întârziată. Nimeni nu a fost vreodată recuzat pentru o felicitare trimisă prea târziu.

Surse consultate

• CCJE, Avizul nr. 25 (2022) privind libertatea de exprimare a judecătorilor, pct. 31, 66, 70 și 71: versiunea română, versiunea engleză
• UNODC, Non-Binding Guidelines on the Use of Social Media by Judges (2019), pct. 6, 25, 30
• Codul de etică și de conduită profesională al judecătorului, Hotărârea AGJ nr. 8 din 11 septembrie 2015
• Legea nr. 178/2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor, art. 4 alin. (1) lit. p)
• Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor și avocaților din Republica Moldova, semnată la 8 mai 2026, par. 5, 10 și 11
• CSP, Colegiul de disciplină și etică, Recomandarea nr. 3/2026 privind libertatea de exprimare a procurorilor în mediul online, 22 iulie 2026
• CEDO, Melike c. Turciei, nr. 35786/19, 15 iunie 2021 (rezumat)
• CEDO, Danileț c. României, nr. 16915/21, Cameră 20 februarie 2024 și Marea Cameră 15 decembrie 2025 (comentariu)
• Cour de cassation, 2e civ., 5 ianuarie 2017, nr. 16-12.394 (textul hotărârii)
• Florida Supreme Court, Law Offices of Herssein and Herssein v. USAA, 15 noiembrie 2018 (analiză în Florida Bar Journal)