Dr. hab. Serghei Brînza

Dr. Vitalie Stati

Într-un proiect legislativ publicat recent de Ministerul Justiției [1], se propune, inter alia, excluderea din alin. (3) art. 171 CP RM a literei f) „soldat cu alte urmări grave”. În Nota informativă la Proiect se arată: „În proiectul respectiv nu se regăsește agravanta „soldată cu urmări grave”. Or, Curtea Constituțională a Republicii Moldova s-a expus anterior că textul „soldate cu urmări grave” nu întrunește cerințele de calitate și accesibilitate a legii (considerent expus, bunăoară, în Hotărârea Curții Constituționale nr. 24 din 17 octombrie 2019, § 129)” [2].

În cadrul unui studiu, cei doi coautori ai investigației de față, împreună cu S. Copețchi, am exprimat următoarea opinie referitoare la această inițiativă de remaniere a legii penale: „Suntem de acord cu ideea de excludere din alin. (3) art. 171 CP RM a literei f) „soldat cu alte urmări grave”. Totodată, considerăm precipitată concluzia autorilor Proiectului că noţiunea „alte urmări grave” de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM ar avea un conținut identic cu cel al noțiunilor omonime din art. 189, 307, 327, 329 și 335 CP RM și că, drept urmare, în situația analizată, ar fi aplicabilă soluția din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 24 din 17.10.2019 privind controlul consituționalității unor prevederi din articolele 189  alin. (3) lit. f), 307 alin. (2) lit. c), 327 alin. (2) lit. c), 329 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și din articolul 335 alin. (1¹) din Codul penal [3] (în continuare – Hotărârea CC RM nr. 24/2019). Nu întotdeauna, identitatea de formă implică identitatea de conținut. Nu se poate susține că noţiunea „alte urmări grave”, consemnată la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, are un conținut identic cu cel al noțiunilor omonime din art. 189, 307, 327, 329 și 335 CP RM. La 26.02.2020 la Curtea Constituțională a Republicii Moldova a fost depusă Sesizarea nr. 27g privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului 171 alin. (3) lit. f) din Codul penal [4]. Sperăm că instanța de contencios constituțional va constata neconstituționalitatea noțiunii „alte urmări grave”, specificate la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM” [5].

Între timp, decizia instanței de contencios constituțional, pe care am anticipat-o, a fost adoptată. Ne referim la Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 67 din 15.06.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 27g/2020 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 171 din Codul penal (alte urmări grave ale infracțiunii de viol) [6] (în continuare – Decizia CC RM nr. 67/2020). În rezultatul examinării acestei decizii, Curtea Constituțională a declarat „inadmisibilă sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a textului „soldat cu alte urmări grave” din alin. (3) lit. f) din articolul 171 al Codului penal, ridicată de dl avocat Patriții Miron, în interesele inculpatului Dionisie Țigănaș, în dosarul nr. 1-156/19, pendinte la Judecătoria Criuleni, sediul central” [6]. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm argumentele instanței de contencios constituțional. Astfel, în primul rând, reține atenția următorul fragment din Decizia CC RM nr. 67/2020:

„24. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul „soldat cu alte urmări grave” din articolul 171 alin. (3) lit. f) din Codul penal ar fi imprevizibil, bazându-se pe raționamentele din Hotărârea Curții Constituționale nr. 24 din 17 octombrie 2019.

25. În această hotărâre, Curtea a constatat că noțiunea de „urmări grave” conținută de articolele 189 alin. (3) lit. f) [Șantajul], 307 alin. (2) lit. c) [Pronunțarea unei sentințe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii], 327 alin. (2) lit. c) [Abuzul de putere sau abuzul de serviciu], 329 alin. (2) lit. b) [Neglijența în serviciu] și 335 alin. (1¹) [Abuzul de serviciu în domeniul privat] din Codul penal este formulată de o manieră imprecisă și neclară și le acordă autorităților care o aplică o marjă excesivă de discreție. Curtea a conchis că noțiunea în discuție nu îndeplinește standardul calității legii penale, fiind contrară articolelor 1 alin. (3) și 22, coroborate cu articolul 23 alin. (2) din Constituție (§ 128).
26. Din aceleași motive, prin Hotărârea nr. 22 din 1 octombrie 2018, Curtea a declarat neconstituțional articolul 328 alin. (3) lit. d) din Codul penal, care prevedea răspunderea pentru excesul de putere și depășirea atribuțiilor de serviciu soldate cu urmări grave.
27. Totuși, aceste hotărâri au fost pronunțate într-un context diferit de cel din prezenta sesizare. […]”.
28. […] Dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul interpretării, al elucidării și al adaptării judiciare la circumstanțele în schimbare nu este contrară articolului 7 [din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale], având în vedere faptul că este conformă cu esența infracțiunii și previzibilă în mod rezonabil”.

Consternează afirmația nu tocmai inspirată „aceste hotărâri au fost pronunțate într-un context diferit de cel din prezenta sesizare” din fragmentul precitat. Oare corespunderea unei norme penale standardului calității legii penale ar trebui să depindă de contextul în care se pronunță un act al Curții Constituționale? Din perspectiva prezentului studiu, considerăm că ar trebui să conteze nu un asemenea context, ci faptul dacă sintagma „alte urmări grave”, utilizată la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, suferă sau nu de carențe similare – după esența lor juridică – cu cele consemnate în Hotărârea CC RM nr. 24/2019, în cazul sintagmelor omonime care au fost folosite în art. 189, 307, 327, 329 și 335 CP RM.

Reiterăm că noţiunea „alte urmări grave” de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM nu are un conținut identic cu cel al noțiunilor omonime care au fost utilizate în art. 189, 307, 327, 329 și 335 CP RM. Or, contextul în care se comite infracțiunea, prevăzută la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, este diferit de cel în care erau săvârșite infracțiunile prevăzute la lit. f) alin. (3) art. 189, lit. c) alin. (3) art. 307, lit. c) alin. (2) art. 327, lit. b) alin. (2) art. 329 și alin. (1¹) art. 335 CP RM. Însă, contextul în care era comisă infracțiunea, prevăzută la lit. f) alin. (3) art. 189 CP RM, era, de asemenea, diferit de cel în care erau săvârșite infracțiunile prevăzute la lit. c) alin. (3) art. 307, lit. c) alin. (2) art. 327, lit. b) alin. (2) art. 329 și alin. (1¹) art. 335 CP RM. Cu toate acestea, prin Hotărârea CC RM nr. 24/2019, sintagma „soldate cu alte urmări grave”, care a fost folosită în dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 189 CP RM, a fost declarată neconstituțională. În cazul acestei sintagme, instanța de contencios constituțional nu a remarcat (așa cum a făcut-o în Decizia CC RM nr. 67/2020) că „dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul interpretării, al elucidării și al adaptării judiciare la circumstanțele în schimbare nu este contrară articolului 7 [din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale], având în vedere faptul că este conformă cu esența infracțiunii și previzibilă în mod rezonabil”. Instanța de contencios constituțional nu a considerat de cuviință să argumenteze de ce, în cazul prevederii de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, este relevantă dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul interpretării, al elucidării și al adaptării judiciare la circumstanțele în schimbare, pe când în cazul prevederii de la lit. f) alin. (3) art. 189 CP RM, o astfel de dezvoltare a dreptului penal nu este relevantă.

Încă acum aproximativ 15 ani, în urma efectuării expertizei Codului penal al Republicii Moldova, V. Coussirat-Coustere, expert al Consiliului Europei, a ajuns la concluzia că expresia imprecisă „alte urmări grave”, utilizată în legea penală autohtonă, prezintă pericol pentru principiul legalităţii şi al previzibilităţii [7]. În adevăr, alin. (2) art. 3 CP RM conține o interdicție expresă de aplicare a legii penale prin analogie. Această interdicție limitează discreția factorilor abilitați cu aplicarea legii penale. Totuși, în unele cazuri (de exemplu, în cazul utilizării în textul legii penale a unor noțiuni estimative), atestăm un grad sporit de discreție în ceea ce privește calificarea unei fapte în baza unei norme penale. Noțiunea „alte urmări grave”, utilizată la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, este o noțiune estimativă. În această ordine de idei, îl vom cita pe S. Copețchi: „Semnele estimative sunt semnele al căror conţinut depinde de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta infracţională. […] Semnele estimative nu dispun de o structură strict fixată a conţinutului şi se prezintă drept formule legislative abstracte” [8]. În alți termeni, scopul declarat al recurgerii la noțiunea utilizată la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM ar fi cel de a oferi factorilor, abilitați cu aplicarea legii penale, posibilitatea de a ține cont de circumstanțele concrete ce caracterizează urmările survenite în rezultatul săvârșirii violului. Problema constă în limita fragilă dintre aplicarea legii penale prin analogie și interpretarea unei noțiuni de genul celei utilizate la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM. În aceste împrejurări, factorii, abilitați cu aplicarea legii penale, sunt tentați să aplice lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM în condițiile în care nu se exclude temeiul aplicării alin. (1) sau (2) art. 171 CP RM. O astfel de practică nefastă și aproape cutumiară este denumită în doctrina penală „calificare supraestimată” sau „calificare cu marjă”, presupunând învinuirea intenționată a făptuitorului în baza unei norme care prevede răspunderea pentru o infracțiune mai gravă decât cea pe care făptuitorul a săvârșit-o în realitate [9-11].

Într-o ipoteză pe care o considerăm apropiată (datorită ambiguității formulării) de cea consemnată la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, Curtea Constituțională a constatat: „Din cauza neclarității prevederii de la articolul 361 alin. (2) lit. c) din Codul penal, alegerea dintre această dispoziție și cea de la articolul 361 alin. (1) din Codul penal nu poate fi făcută de către cei competenți să aplice legea penală decât cu aproximație, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate” [12]. În Decizia CC RM nr. 67/2020, instanța de contencios constituțional nu a recurs mutatis mutandis la un astfel de raționament. Din motive obscure, s-a considerat că alegerea dintre alin. (1) sau (2) art. 171 CP RM, pe de o parte, și lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, pe de altă parte, poate fi făcută cu exactitate și cu obiectivitate de către cei abilitați cu aplicarea legii penale.

Alte argumente ale instanței de contencios constituțional, pe care urmează să le analizăm, se conțin în următorul fragment al Deciziei CC RM nr. 67/2020:

„27. […] Consecințele grave ale infracțiunii de viol pot apărea ulterior și, prin urmare, este imposibilă o enumerare exhaustivă a acestora în cuprinsul dispozițiilor articolului 171 alin. (3) lit. f) din Codul penal.

28. Astfel, legea penală nu poate să prevadă exhaustiv toate urmările prejudiciabile ale infracțiunii de viol, având în vedere particularitățile sale. Totodată, Curtea menționează că Codul penal nu poate să abunde în texte explicative (HCC nr. 25 din 13 octombrie 2015, § 38; DCC nr.91 din 19 septembrie 2019, § 17)”.

Care o fi valoarea explicativă atribuită de Curtea Constituțională afirmației „Consecințele grave ale infracțiunii de viol pot apărea ulterior și, prin urmare, este imposibilă o enumerare exhaustivă a acestora în cuprinsul dispozițiilor articolului 171 alin. (3) lit. f) din Codul penal”? În cazul oricărei infracțiuni pasibile de survenirea unor urmări prejudiciabile, acestea, așa cum este firesc, apar după săvârșirea infracțiunii și nu înainte de săvârșirea acesteia.

Totuși, odată ce instanța de contencios constituțional face o astfel de afirmație, rezultă că nu este posibilă enumerarea exhaustivă a urmărilor prejudiciabile în cazul niciunei infracțiuni pasibile de survenirea unor urmări prejudiciabile? Dacă este așa, de ce atunci în pct. 131 al Hotărârii CC RM nr. 24/2019 se specifică: „[…] Curtea va emite o Adresă către Parlament în vederea stabilirii în legea penală, cu exactitate, a urmărilor care pot fi calificate drept „urmări grave” în contextul tuturor infracțiunilor din Codul penal (subl. ns.)”? În Adresa către Parlamentul Republicii Moldova din finalul acestei hotărâri se enunță: „Curtea a constatat că prin Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008, Parlamentul a exclus sintagma „urmări grave” din textul unor articole din Codul penal și a substituit-o cu texte clare și previzibile. De exemplu, noțiunea de „urmări grave” de la articolul 215 din Codul penal [răspândirea bolilor epidemice] a fost substituită cu următorul text: vătămarea gravă sau medie a sănătății sau cu decesul persoanei. Modificări similare au intervenit și în textul articolului 197 alin. (2) din Codul penal [distrugerea sau deteriorarea intenționată a bunurilor]. În Nota informativă la proiectul Legii în discuție, autorii acesteia au susținut că menținerea în Codul penal a noțiunii de „urmări grave” contravine principiului legalității și previzibilității legii penale. De asemenea, s-a menționat că era necesară stabilirea exhaustivă a urmărilor grave care pot surveni ca urmare a comiterii unei infracțiuni. Curtea nu a putut constata niciun motiv pertinent cu privire la modificarea de către Parlament doar a acestor articole, pentru că raționamentele indicate în Nota informativă erau valabile pentru toate articolele din Codul penal care cuprindeau noțiunea de „urmări grave” (subl. ns.).” În mod similar, în Adresa către Parlamentul Republicii Moldova din finalul Hotărârii Curții Constituționale nr. 22 din 01.10.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 328 alin. (3) lit. d) din Codul penal (excesul de putere și depășirea atribuțiilor de serviciu soldate cu urmări grave) (în continuare – Hotărârii CC RM nr. 22/2018), se arată: „[…] Având în vedere faptul că noțiunea de „urmări grave” se regăsește și în alte articole ale Codului penal (subl. ns.), Curtea atrage atenția Parlamentului în privința necesității aducerii normelor penale în corespundere cu raționamentele expuse în hotărârea menționată” [13].

Nici în pct. 131 al Hotărârii CC RM nr. 24/2019, nici în adresele către Parlamentul Republicii Moldova din finalul acestei hotărâri și al Hotărârii CC RM nr. 22/2018, nu se face vreo excepție în ceea ce privește noțiunea „alte urmări grave” din dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM. Deci, la momentul adoptării Hotărârii CC RM nr. 24/2019 și a Hotărârii CC RM nr. 22/2018, instanța de contencios constituțional a considerat că această dispoziție trebuie adusă în corespundere cu raționamentele expuse în hotărârile în cauză. La momentul adoptării Deciziei CC RM nr. 67/2020, dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM nu a fost adusă în corespundere cu raționamentele expuse în Hotărârea CC RM nr. 24/2019 și în Hotărârea CC RM nr. 22/2018. În pofida acestui fapt, în mod surprinzător, în Decizia CC RM nr. 67/2020 nu a fost stabilită neconstituționalitatea dispoziției de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM. Astfel, se profilează trei variante posibile: 1) în Decizia CC RM nr. 67/2020, instanța de contencios constituțional se contrazice și nu valorizează raționamentele expuse în Hotărârea CC RM nr. 24/2019 și în Hotărârea CC RM nr. 22/2018; 2) a dispărut necesitatea de a aduce dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM în corespundere cu astfel de raționamente; 3) procesul de stabilire a corespunderii unei norme penale standardului calității legii penale este influențat de contextul în care se pronunță un act al Curții Constituționale.

Cât privește varianta nr. 2), o excludem. Or, nu se poate afirma că, între timp, au apărut circumstanțe noi (de exemplu, adoptarea unei norme penale care conține definiția noțiunii care este utilizată în dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM), datorită cărora această dispoziție a devenit clară și previzibilă. Ne-am dori să excludem și varianta nr. 3), însă jurisprudența sinuoasă a Curții Constituționale ne obligă să nu fim atât de optimiști. Astfel, de exemplu, considerentele, reproduse în Decizia Curții Constituționale nr. 43 din 14.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 54g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 134¹, 217 și 217¹ din Codul penal (analog al substanței stupefiante sau psihotrope) [14] contravin argumentelor invocate în Adresa către Parlamentul Republicii Moldova inclusă în Hotărârea Curții Constituționale nr. 25 din 13.10.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora [15]. Această contradicție a fost analizată în detalii într-un articol științific [16]. Nu poate fi trecută cu vederea nici contradicția dintre Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 21.09.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 1571g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 335 alin. (1) și alin. (1¹) din Codul penal al Republicii Moldova (abuzul de serviciu) [17][1] și Hotărârea CC RM nr. 24/2019[2]. Probabil, astfel de exemple ar putea continua.

Cele relevate mai sus, cu referire la varianta nr. 3, validează temeinicia relevării variantei nr. 1). Într-adevăr, în Decizia CC RM nr. 67/2020 instanța de contencios constituțional nu valorizează, ci, din contra, face abstracție de  raționamentele expuse în Hotărârea CC RM nr. 24/2019 și în Hotărârea CC RM nr. 22/2018. În acest mod, Curtea Constituțională demonstrează că, în materie de stabilire a consituționalității unor prevederi ale părții speciale din Codul penal, are, în unele cazuri, o jurisprudență contradictorie, impredictibilă și conjuncturală.

Alte argumente ale instanței de contencios constituțional se conțin în următorul fragment din Decizia CC RM nr. 67/2020:

„29. Curtea reamintește că, în jurisprudența sa, a reținut că practica judiciară și doctrina juridică pot constitui un reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul unei norme penale și care poate contribui la aplicarea previzibilă a acesteia (a se vedea DCC nr. 36 din 19 aprilie 2018, § 31; DCC nr. 46 din 22 mai 2018, § 31; DCC nr. 30 din 19 martie 2020, § 23).

[…] 34. Curtea reiterează că interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale la situații concrete excede sferei controlului de constituționalitate și reprezintă o competență a instanțelor judecătorești (a se vedea DCC nr. 91 din 19 septembrie 2019, § 19; DCC nr.135 din 15 noiembrie 2018, § 23; DCC nr. 130 din 2 decembrie 2019, § 22; DCC nr. 131 din 5 decembrie 2019, § 32; DCC nr. 48 din 5 aprilie 2019, § 15; DCC nr. 32 din 19 martie 2020, § 28)”.

Cât privește practica judiciară, catalogată de Curtea Constituțională drept „reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul unei norme penale și care poate contribui la aplicarea previzibilă a acesteia”, am afirmat și reafirmăm: „Nu pot fi excluse cazurile când jurisprudenţa anterioară contravine legii și/sau Constituției. Aceasta rezultă, de exemplu, din Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 22.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 125 lit. b) din Codul penal, a articolelor 7 alin. (7), 39 pct. 5), 313 alin. (6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi din articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție (faptele care constituie practicarea ilegală a activității de întreprinzător) (în continuare – Hotărârea CC RM nr. 21/2016 – n.a.): „[…] Curtea reține că desfășurarea unei activități în lipsa licenței nu cade sub incidența prevederilor art. 125 din Codul penal, care enumeră exhaustiv modalitățile faptei desfășurării ilegale a activității de întreprinzător.” (pct. 80); „Prin urmare, dispoziția cuprinsă la art. 125 lit. b) din Codul penal nu este una neclară. Dimpotrivă, din redacția acestui articol și a articolului 263 din Codul contravențional rezultă cu claritate că desfășurarea activității de întreprinzător fără licență nu este pasibilă decât de sancțiune contravențională, și nu penală.” (pct. 81); „[…] În domeniul penal, legea este de strictă interpretare. În acest context, însăși Constituția, în articolul 22, garantează că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos” (pct. 83) [18]. Reiese că este contrară art. 22 din Constituție jurisprudența anterioară intrării în vigoare a Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 22.07.2016, exprimată în aplicarea art. 241 CP RM (coroborat cu lit. b) art. 125 CP RM), deși trebuia să se aplice alin. (4) art. 263 din Codul contravențional” [19].

Dar, să admitem că practica judiciară cu privire la aplicarea lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM îndeplinește exigența de „reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acestei norme penale și care poate contribui la aplicarea previzibilă a acesteia”. Dacă este cu adevărat așa, de ce atunci nu au fost prezentate exemple din practica judiciară, care să confirme această afirmație? Or, în alte cazuri, au fost prezentate asemenea exemple. De pildă, în Decizia Curții Constituționale nr. 74 din 09.07.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 86g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 349 alin. (1¹) din Codul penal, se menționează: „[…] 18. Examinând obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că aplicarea violenței nepericuloase pentru viață sau sănătate reprezintă o modalitate de comitere a infracțiunii prevăzute de articolul 349 alin. (1¹) din Codul penal. Totodată, legea nu stabilește anumite urmări prejudiciabile care pot fi provocate prin această modalitate, infracțiunea fiind, prin urmare, una formală, considerându-se consumată din momentul aplicării violenței nepericuloase pentru viață sau sănătate. În acest sens, Curtea observă că și practica judiciară a confirmat caracterul formal al infracțiunii în discuție (a se vedea, în acest sens, deciziile Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 9 noiembrie 2016, din dosarul nr. 1ra-1786/2016, și din 7 noiembrie 2017, din dosarul nr. 1ra-1187/2017). 19. De asemenea, Curtea observă că în practica judiciară s-a relevat că prin „violență nepericuloasă pentru viața și sănătatea persoanei” în sensul articolului 349 alin. (1¹) se înțelege „provocarea intenționată a leziunilor corporale care nu au avut drept urmare nici dereglarea sănătății, nici pierderea capacității de muncă, ori aplicarea intenționată a loviturilor sau comiterea altor acțiuni violente care au cauzat o durere fizică, dacă nu au creat pericol pentru viața și sănătatea victimei” (a se vedea deciziile Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 14 martie 2018, din dosarul nr. 1ra-511/2018, și din 9 noiembrie 2016, din dosarul 1ra-1786/2016). 20. În acest sens, Curtea reține că practica judiciară, în special cea a instanței judecătorești supreme, a dezvoltat criterii obiective de interpretare a prevederilor contestate din Codul penal. Altfel spus, există repere obiective care ajută interpretul să prevadă sensul exact al textului contestat” [20]. În mod similar, în Decizia Curții Constituționale nr. 46 din  22.05.2018 pentru sistarea procesului privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 352¹ alin. (1) din Codul penal (falsul în declarații), se arată: „[…] 33. Dat fiind rolul instanțelor de judecată în materie de aplicare previzibilă a legii penale, Curtea a constatat că în practica judiciară recentă (decizia Curții de Apel Bălți din 26 iulie 2017, în dosarul nr. 1a -776/2016; decizia Curții Supreme de Justiție din 17 aprilie 2018, în dosarul nr. 1ra-48/2018) s-a interpretat că termenul „organ competent” din articolul 352¹ din Codul penal nu include instanțele judecătorești și organele de urmărire penală. De altfel, Curtea constată că, potrivit acestei interpretări, depunerea declarațiilor false în fața instanțelor judecătorești și a organelor de urmărire penală, inclusiv de către avocați, nu poate atrage răspunderea prevăzută de articolul 352¹ alin. (1) din Codul penal. […] 35. Prin urmare, deși sesizarea a fost declarată inițial admisibilă, având în vedere evoluția practicii judiciare, în special cea a instanței judecătorești supreme, și dezvoltarea criteriilor obiective de interpretare a articolului 352¹ din Codul penal, inaplicabilitatea prevederilor contestate în privința declaraților depuse la instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, inclusiv de către avocați, a devenit suficient de previzibilă, fapt pentru care sistează procesul privind controlul constituționalității articolului 352¹ alin. (1) din Codul penal” [21].

În consecință, nu există o confirmare a faptului că practica judiciară cu privire la aplicarea lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM îndeplinește exigența de „reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acestei norme penale și care poate contribui la aplicarea previzibilă a acesteia”.

Cât privește doctrina juridică, considerată de Curtea Constituțională drept „reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul unei norme penale și care poate contribui la aplicarea previzibilă a acesteia”, infra vom trece în revistă interpretările doctrinare ale noțiunii folosite la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM:

─ „În sintagma „viol soldat cu alte urmări grave pentru victimă” legea penală include cazurile care au drept consecință sinuciderea victimei, îmbolnăvirea ei de o maladie psihică, graviditatea sau întreruperea sarcinii etc.” [22, p. 358; 23, p. 261; 24, p. 332] (A. Barbăneagră);

─ „Potrivit pct. 12 al Hotărârii Plenului din 29 august 1994 (se are în vedere Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 29.08.1994 cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale [25, p. 316-324] – n.a.), la urmări grave se referă omorul intenționat al victimei în cursul violului, sinuciderea victimei, boala psihică survenită ca urmare a violului, graviditatea sau întreruperea ei, contaminarea cu o boală grea de către o persoană care știa că suferă de această boală, vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei în timpul violului. Tot la aceste urmări grave se referă și survenirea morții victimei ca urmare a unei boli grele de care suferea, în cazul existenței și a determinării unei legături cauzale între violul săvârșit și moarte” [26, p. 121] (A. Borodac);

─ „Această circumstanță agravantă operează numai dacă a fost stabilită legătura de cauzalitate dintre viol și urmările prejudiciabile rezultate. Acestea includ: sinuciderea victimei; pierderea capacității victimei de a copula, de a concepe, de a purta sarcina sau de a naște (cu excepția nașterii care implică efectuarea de cezariană); graviditatea victimei etc.” [27, p. 224] (L. Gîrla și Iu. Tabarcea);

─ „Forma actuală a circumstanţei respective ridică anumite probleme la aplicarea ei în practică. Chiar și interpretarea semnului circumstanţial analizat, făcută de către Plenul CSJ creează confuzii la delimitarea acesteia de alte componenţe de infracţiune (spre exemplu, nu se impune o claritate în cazul în care faptele urmează a fi încadrate ca viol soldat cu alte urmări grave sau vătămarea gravă a sănătăţii; în cazul în care consecinţa este pierderea capacităţii de a procrea, întreruperea sarcinii etc.). […] Din conţinutul normei ce incriminează fapta de viol ar trebui exclusă sintagma „alte urmări grave”, urmând ca aceasta să fie înlocuită cu enumerarea limitativă a consecinţelor ce trebuie sancţionate mai aspru (spre exemplu, violul ce are drept consecinţă: sinuciderea victimei; sarcina extrauterină; apariţia sarcinii contraindicate de către medic sau pierderea capacităţii unei naşteri normale). […] Normativul penal are la bază principiul legalităţii, care prevede, prin conţinutul său, ca legea penală să fie previzibilă şi formulată suficient de clar. În acest sens, este îndeplinită această condiţiune atunci când justiţiabilul, citind textul dispoziţiei pertinente şi, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţele judecătoreşti, poate să ştie pentru care acţiuni/inacţiuni urmează a fi supus răspunderii penale. Reieşind din aceste reguli stabilite se impune excluderea unor semne definitorii (de evaluare) din conţinutul normativ al infracţiunii de viol, în speţă violul soldat cu alte urmări grave” [28, p. 110, 111, 165] (A. Paladii);

─ „Conform lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, răspunderea pentru viol se agravează dacă această faptă se soldează cu alte urmări grave. Noţiunea „alte urmări grave”, specificată la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, constituie o noţiune fără conţinut. De aceea, această prevedere este inaplicabilă în practică” [29, p. 566] (T. Popovici și S. Brînza);

─ „În legea penală nu există nicio dispoziţie în care s-ar defini noţiunea „urmări grave”. În aceste condiţii, există pericolul real să fie încălcată una din regulile statuate la alin. (2) art. 3 CP RM, conform căreia interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă. De exemplu, cât priveşte pierderea capacităţii de naştere normală (fără cezariană), considerăm că aceasta nu poate fi privită drept componentă a noţiunii „alte urmări grave”. În cazul în care victima violului îşi pierde capacitatea de naştere, se aplică circumstanţa agravantă stabilită la lit. d) alin. (3) art. 171 CP RM. Aceasta deoarece pierderea capacităţii de naştere reprezintă pierderea capacităţii de reproducere, adică se integrează în noţiunea „pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia”. Deci, trebuie considerată drept vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Atunci când victima violului îşi păstrează capacitatea de naştere prin cezariană, dar îşi pierde capacitatea de naştere normală, nu putem vorbi despre pierderea capacităţii de reproducere. De aceea, invocarea în această ipoteză a noţiunii „alte urmări grave” ar însemna interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale, deci o încălcare a principiului legalităţii. Nici graviditatea extrauterină, nici pierderea capacităţii de a duce o viaţă sexuală normală, de felul lor, nu pot face parte din noţiunea „alte urmări grave”. Este adevărat că sarcina survenită în urma violului (nu neapărat graviditatea extrauterină survenită în urma violului) se consideră a fi una dintre indicaţiile sociale pentru întreruperea cursului sarcinii după primele 12 săptămâni de sarcină. Totuşi, conform lit. c) alin. (1) art. 159 CP RM, numai în prezenţa indicaţiilor medicale poate fi întreruptă sarcina care depăşeşte 12 săptămâni. Persoana care întrerupe cursul sarcinii a cărei vârstă depăşeşte 12 săptămâni, conducându-se exclusiv de indicaţiile sociale, este pasibilă de răspundere penală pentru provocarea ilegală a avortului. Prin urmare, sarcinii survenite în urma violului (şi, implicit, gravidităţii extrauterine survenite în urma violului) îi lipseşte pericolul social necesar, astfel încât să determine agravarea răspunderii pentru viol. Pierderea capacităţii de a duce o viaţă sexuală normală poate presupune următoarele trei ipoteze: 1) pierderea capacităţii de coabitare şi fecundare (la persoanele de sex masculin) sau pierderea capacităţii de coabitare şi concepere (la persoanele de sex feminin); 2) boala psihică, implicând coitofobia (teama contactului sexual); 3) impotenţa, vaginismul, frigiditatea, dispareunia şi alte asemenea tulburări de dinamică sexuală, care nu implică pierderea capacităţii de reproducere, nici boala psihică. În primele două ipoteze, identificăm prezenţa vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Deci, este funcţională dispoziţia de la lit. d) alin. (3) art. 171 CP RM. În cea de-a treia ipoteză, se poate vorbi despre posibilitatea concursului dintre viol, în formă neagravată, şi vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă (art. 157 CP RM). Însă, dacă după gravitate tulburările de dinamică sexuală nu ating nici măcar gradul unei vătămări medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii, calificarea urmează a se face numai conform alin. (1) art. 171 CP RM (în lipsa unor circumstanţe agravante). Apariţia gravidităţii în cazul contraindicaţiilor medicale pentru naştere nu poate fi considerată urmare gravă. Chiar şi la lit. d) alin. (1) art. 159 CP RM se menţionează despre contraindicaţiile medicale pentru efectuarea întreruperii cursului sarcinii, nu despre contraindicaţiile medicale pentru naştere. Dacă apariţia gravidităţii în cazul contraindicaţiilor medicale pentru naştere ar fi luate în considerare în vederea agravării răspunderii pentru viol, aceasta ar însemna interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale.[3] Ceea ce nu putem accepta. În fine, întreruperea sarcinii este unul dintre indicatorii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. De aceea, survenirea unei asemenea urmări implică agravarea răspunderii conform lit. d) alin. (3) art. 171 CP RM[4]. Deci, nu necesită invocarea noţiunii „alte urmări grave”. În concluzie, noţiunea „alte urmări grave”, specificată la lit. f) alin.(3) art.171 CP RM, constituie o noţiune fără conţinut, inaplicabilă în practică” [30, p. 410-411; 31, p. 574-575]. (S. Brînza și V. Stati).

Unele dintre punctele de vedere, citate mai sus, nu se caracterizează nici pe departe printr-o unitate de idei. Astfel, pot fi evidențiate trei concepții doctrinare cu privire la conținutul noțiunii utilizate la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM:

1) concepția cea mai largă, promovată de A. Borodac, conform căreia noțiunea în cauză se referă, printre altele, la: omorul intenționat al victimei în cursul violului; contaminarea cu o boală grea de către o persoană care știa că suferă de această boală, vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei în timpul violului; survenirea morții victimei ca urmare a unei boli grele de care suferea, în cazul existenței și a determinării unei legături cauzale între violul săvârșit și moarte;

2) concepția medială, promovată de A. Barbăneagră, L. Gîrla și Iu. Tabarcea, potrivit căreia noțiunea noțiunea „alte urmări grave”, folosită în dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, se referă, printre altele, la: sinuciderea victimei; îmbolnăvirea ei de o maladie psihică; graviditatea sau întreruperea sarcinii; pierderea capacității de naștere normală (fără cezariană), etc.;

3) concepția cea mai restrânsă, promovată de S. Brînza, A. Paladii, T. Popovici și V. Stati, conform căreia noțiunea în cauză nu are niciun conținut.

Aceste trei concepții formează, în principal, doctrina juridică autohtonă referitoare la dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM. În pct. 29 al Deciziei CC RM nr. 67/2020 instanța de contencios constituțional susține că doctrina juridică poate „constitui un reper obiectiv în funcție de care să poată fi apreciat conținutul unei norme penale și care poate contribui la aplicarea previzibilă a acesteia”. Însă, în realitate, Curtea Constituțională ia în considerare doar o parte a doctrinei juridică autohtone referitoare la dispoziția de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM, și anume acea parte care este consonantă cu poziția Plenului Curții Supreme de Justiție. Ne referim la poziția exprimată în pct. 17 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 17 din 07.11.2005 despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală [32] (în continuare – Hotărârea Plenului CSJ nr. 17/2005), în care este definită noțiunea „alte urmări grave”, utilizată în dispozițiile de la lit. f) alin. (3) art. 171 și lit. e) alin. (3) art. 172 CP RM. Fără a aduce vreun argument, Curtea Constituțională nu ia în seamă acea parte a doctrinei în cauză care este disonantă cu această poziție a Plenului Curții Supreme de Justiție.

În aceeași ordine de idei, iese în evidență următorul fragment din Decizia CC RM nr. 67/2020:

„31. În acest context, Curtea observă că, potrivit Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 17 din 7 noiembrie 2005, prin urmări grave în sensul prevederilor articolului 171 alin. (3) lit. f) din Codul penal se au în vedere sinuciderea, pierderea capacității de naștere normală (fără cezariană), graviditatea extrauterină, pierderea capacității de a duce o viață sexuală normală, precum și apariția gravidității în cazul contraindicațiilor medicale pentru naștere sau întreruperea sarcinii etc. (punctul 17).

32. Curtea reiterează că Curtea Supremă de Justiție este instanța judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă și uniformă a legislației de către toate instanțele judecătorești. În acest sens, Curtea Europeană a recunoscut, în cauza Baydar v. Olanda, 24 aprilie 2018, § 47, faptul că asigurarea aplicării uniforme și a interpretării corecte a legilor de către instanțele supreme ale unui stat reprezintă un scop legitim compatibil cu Convenția (DCC nr. 36 din 19 aprilie 2018, § 34; DCC nr. 46 din 22 mai 2018, § 34; DCC nr. 106 din 7 octombrie 2019, § 26; DCC nr. 35 din 23 martie 2020, § 25).
33. Așadar, deși Codul penal nu definește textul de urmare gravă în contextul violului, Curtea reține că există repere jurisprudențiale și acte ale Curții Supreme de Justiție, care ajută destinatarul legii să prevadă sensul textului contestat. Imprevizibilitatea textului contestat nu poate fi invocată, deoarece calificarea urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii de viol ca fiind „urmări grave” se va efectua de instanța de judecată în funcție de condițiile concrete ale cazului dedus judecății”.

Totodată, în alte cazuri, instanța de contencios constituțional nu consideră că hotărârile explicative ale Curții Supreme de Justiție reprezintă „repere jurisprudențiale și acte care ajută destinatarul legii să prevadă sensul textului contestat”.

Astfel, în pct. 8.6 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din 15.05.2017 cu privire la aplicarea legislaţiei, referitoare la răspunderea penală pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, precum şi neglijenţa în serviciu, identificăm următoarea definiție: „Urmările grave ce apar în conţinutul agravat al infracţiunilor, prevăzute la lit. c) alin. (2) art. 327 CP, lit. d) alin. (3) art. 328 CP, lit. b) alin. (2) art. 329 CP RM, au o natură estimativă, motiv din care existenţa sau inexistenţa urmărilor grave şi dimensiunea graduală a acestora (obişnuită, considerabilă, gravă) trebuie să fie stabilită de instanţă, în fiecare caz în parte. Pentru a rezolva problema întinderii urmării grave, ca de altfel al daunei considerabile într-un caz individual, este necesar să se ia în considerare cât de periculoasă este fapta comisă, având în vedere sensul general al justiţiei şi conştientizarea juridică a societăţii, precum şi impactul afectării interesului legal protejat. Dacă instanţele vor omite să soluţioneze astfel de chestiuni de principiu, condamnarea se va considera una arbitrară, ceea ce va spori probabilitatea condamnării Republicii Moldova de către CtEDO pentru încălcarea previzibilităţii legii penale (A se vedea: hot. Liivik contra Estoniei, 25 iunie 2009, §104). La urmări grave se raportează: daune manifestate în proporţii deosebit de mari; sistarea activităţii unei autorităţi, a unei instituţii ori întreprinderi; survenirea insolvabilităţii unei întreprinderi ori lichidarea acesteia; sinuciderea sau tentativa de sinucidere a victimei sau apropiaţilor ei; survenirea decesului victimei (cu excepţia lit. b) alin. (2) art. 329 CP RM, dat fiind incidenţa lit. a) alin. (2) art. 329 CP RM); inundarea spaţiilor în care locuiesc persoane; provocarea unor accidente în transportul de persoane; provocarea prăbuşirii clădirilor şi construcţiilor locuite; provocarea alunecărilor de teren; pieirea în masă a animalelor; provocarea ruperii barajelor; provocarea unor contagieri; provocarea avariilor, catastrofelor; provocarea unui dezastru ecologic sau social etc.” [33]. În pct. 22 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 07.11.2005 cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj, este formulată următoarea definiție: „În sensul prevederii de la lit. f) alin. (3) art. 189 CP RM, prin „alte urmări grave” se are în vedere: moartea sau sinuciderea proprietarului, a posesorului sau a deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora; încetarea impusă a activităţii agentului economic sau a activităţii profesionale a persoanei fizice; alte urmări care, cu luarea în calcul a circumstanţelor concrete ale cauzei, pot fi recunoscute de către instanţa judecătorească ca fiind grave [34].

Însă, nici în Hotărârea CC RM nr. 22/2018, nici în Hotărârea CC RM nr. 24/2019, nu se argumentează de ce definițiile, reproduse supra, formulate în hotărârile explicative ale Curții Supreme de Justiție, nu reprezintă „repere jurisprudențiale și acte care ajută destinatarul legii să prevadă sensul textului contestat”. Această selectivitate a instanței de contencios constituțional nu poate să nu nedumerească. Nu este clar care criteriu este pus la baza catalogării unei hotărâri explicative a Curții Supreme de Justiție drept reper jurisprudențial și act „care ajută destinatarul legii să prevadă sensul textului contestat”.

În afară de aceasta, atunci când evidențiază asemenea „repere”, instanța de contencios constituțional nu ia în considerare prevederea de la alin. (7) art. 7 din Codul de procedură penală: „Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti” [35]. Nu este luat în considerare nici măcar punctul de vedere exprimat de Curtea Constituțională. Astfel, în pct. 111 al Hotărârii CC RM nr. 21/2016, se relevă: „Un sistem în care Curţii Supreme de Justiție îi este acordată posibilitatea de a adresa instanţelor de rang inferior „recomandări/explicaţii” în probleme de aplicare a legislaţiei nu este de natură să favorizeze apariţia unei puteri judecătoreşti cu adevărat independente. Mai mult, aceasta implică riscul ca judecătorii să se comporte ca funcţionarii publici, care primesc ordine de la superiorii lor. Adoptarea de către instanţa supremă sau alte instanţe superioare a unor ghiduri de practică obligatorii pentru jurisdicţiile inferioare, situaţia întâlnită în câteva ţări post-sovietice, ridică probleme în această privinţă, fapt reţinut şi de Comisia de la Veneţia în rapoartele sale. Astfel, asemenea „recomandări/explicaţii” în mod individual nu pot sta la baza unei hotărâri judecătorești, care urmează a fi întemeiată exclusiv pe prevederile legale. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor” [18]. De asemenea, în Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din  09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin. (1) lit.a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova (excepția de neconstituționalitate), se relevă: „[…] 97. Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale de organizare şi realizare a justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Având rolul de a soluţiona litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi, judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească. 98. Prin urmare, Curtea reţine că judecătorii trebuie să dispună de suficientă putere şi să fie în măsură a şi-o exercita în vederea îndeplinirii atribuţiilor. Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă, inclusiv din partea instanței ierarhic superioare” [36].

Încă în 2007 am enunțat: „De ce unele noţiuni sunt interpretate de legiuitor în Capitolul XIII din partea generală a Codului penal, iar altele sunt interpretate de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie în cadrul hotărârilor explicative? Să aibă noţiunile din prima categorie o importanţă mai mare decât cele din categoria a doua? Puţin probabil. De aceea, rămân absolut obscure criteriile în baza cărora se face selecţia respectivă. În concluzie la cele sus-menţionate, considerăm că, în actualele condiţii, căile de optimizare a calităţii actului de aplicare a legii penale trebuie să includă nu declararea precedentului judiciar ca izvor de drept penal, dar următoarele procedee: 1) concretizarea oficială a normelor penale; 2) detalierea normelor penale; 3) diferenţierea pedepsei; 4) elaborarea şi fixarea regulilor de evitare a lacunelor şi de rezolvare a coliziunilor. Toate aceste procedee urmează a fi aplicate exclusiv de către legiuitor, astfel fiind efectiv dezvoltată ideea conţinută în art. 1 CP RM. Iar Curtea Supremă de Justiţie nu are decât să promoveze implementarea unor astfel de procedee prin intermediul subiecţilor cu drept de iniţiativă legislativă, specificaţi în art. 73 al Constituţiei” [37].

Deși au trecut 13 ani, aceste idei nu și-au pierdut actualitatea. Nu putem să nu remarcăm unele defecţiuni ale hotărârilor explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care nu au cum să nu influenţeze negativ şansa de a fi considerate precedente judiciare. Aceste deficienţe pot fi grupate pe următoarele categorii: 1) contradicţii dintre textul hotărârii explicative şi textul Codului penal; 2) contradicţii dintre textul hotărârii explicative şi principiile dreptului penal; 3) contradicţii dintre diferite hotărâri explicative; 4) redactarea insuficientă a textului hotărârilor explicative. În astfel de condiţii, este uneori greu a vorbi despre argumentarea şi puterea de convingere a unor astfel de acte ale instanţei supreme.

În același context, nu putem să nu fim de acord cu cele enunțate de I. Serbinov și N. Oboroceanu: „Răspunderea penală nu poate surveni pentru săvârșirea unei infracțiuni cu cauzarea unor „urmări grave”, a căror conținut este stabilit de o hotărâre explicativă a instanței supreme. Or, reieșind din prevederile art. 1 din Codul penal, Codul penal este unica lege penală a Republicii Moldova care stabilește, printre altele, faptele ce constituie infracţiuni. Prin urmare, toate semnele care descriu o componență de infracțiune concretă trebuie să fie stabilite cu claritate și precizie în legea penală, astfel încât destinatarul normelor juridico-penale să-și poată adapta comportamentul său în măsura în care să nu încalce aceste norme” [38]. Acești autori sugerează, cu drept cuvânt, că temeiul juridic al răspunderii penale nu-l poate constitui o explicație dintr-o hotărâre a Plenului Curții Supreme de Justiție. Aplicarea lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM presupune doar formal respectarea prevederii de la alin. (1) art. 51 CP RM, conform căruia „[…] componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale”. În realitate, pct. 17 al Hotărârii Plenului CSJ nr. 17/2005 reprezintă temeiul „juridic” al răspunderii în baza lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM. A. Eșanu distinge cel puțin următoarele remedii de înlăturare a insecurității juridice ce rezultă din ambiguitatea normelor în care se utilizează noțiuni de genul celei de la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM: „1) renunțarea la diferențierea răspunderii penale în baza semnului estimativ în discuție, fapt realizat prin abrogarea sintagmei „(alte) urmări grave” din conținutul legii penale; 2) reformularea sintagmei „alte urmări grave” din fiecare normă de incidență a legii penale; 3) completarea normelor penale care conțin sintagma „(alte) urmări grave” cu o notă explicativă, care ar dezvălui eventualele ipoteze de urmări grave specifice naturii infracțiunii; 4) inserarea în Capitolul XIII al Părții generale a Codului penal al Republicii Moldova a unei norme cu caracter explicativ, care ar defini înțelesul sintagmei „(alte) urmări grave” [39].” Considerăm că excluderea lit. f) din alin. (3) art. 171 CP RM este singura soluție care se impune în vederea respectării preceptelor despre care vorbesc I. Serbinov și N. Oboroceanu. Din considerente similare, este necesară excluderea lit. e) „au provocat alte urmări grave” din alin. (3) art. 172 CP RM. Din această perspectivă, nu împărtășim pe deplin temerea exprimată de I. Serbinov și N. Oboroceanu: „Excluderea totală a sintagmei „urmări grave” din textul legii penale, neînsoțită de alte amendamente, ar putea crea dificultăți în practica de aplicare a răspunderii pentru anumite categorii de infracțiuni” [38]. Concretizând, suntem de părerea că excluderea lit. f) din alin. (3) art. 171 CP RM și a lit. e) din alin. (3) art. 172 CP RM nu va crea dificultăți în practica de aplicare a răspunderii în baza acestor două articole. Considerăm că sarcina legiuitorului constă nu în eradicarea completă a noțiunilor estimative folosite în textul Codului penal, ci în optimizarea numărului lor. Pentru a reduce cazurile de „incriminare” („dezincriminare”) a faptelor de către cei abilitați cu aplicarea legii penale, precum și pentru a spori eficacitatea Codului penal, devine imperioasă reducerea la minimum a numărului de noțiuni estimative folosite în textul Codului penal.

În ceea ce privește dispozițiile de la lit. f) alin. (3) art. 171 și lit. e) alin. (3) art. 172 CP RM, acestea nu fac decât să „polueze” textul legii penale, oferind priliej pentru aplicarea abuzivă a dispozițiilor în cauză. În cazul acestor dispoziții, detalierea sintagmei „alte urmări grave” nu-și are rostul. Prevederile clare și previzibile de la lit. d) și e) alin. (3) art. 171 și lit. c) și d) alin. (3) art. 172 CP RM epuizează conținutul noțiunii „urmări grave”, fiind astfel suficiente. În concluzie, este necesară abrogarea prevederilor de la lit. f) alin. (3) art. 171 și lit. e) alin. (3) art. 172 CP RM.

*Acest articol a fost publicat în: Modern scientific challenges and trends: a collection scientific works of the International scientific conference (30th August, 2020). Warsaw: Sp. z o. o. “iScience”, 2020, p. 77-96.

[1] În această decizie se constată, printre altele: „[…] 27. Cu referire la contestarea dispozițiilor cuprinse la alin. (1¹) al art. 335 din Codul penal, Curtea observă că „urmările grave” constituie o circumstanță agravantă, prevăzută de art. 77 alin. (1) lit. b) din Codul penal, circumstanță care urmează a fi apreciată de instanța de judecată reieșind din faptele particulare ale fiecărui caz în parte. 28. În lumina celor expuse, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond. […]”.
[2] Prin această hotărâre a fost declarat neconstituțional, inter alia, textul „acțiunile prevăzute la alin. (1), soldate cu urmări grave” din alin. (1¹) art. 335 CP RM.
[3] În context, prezintă interes opinia exprimată de A. Pîntea și A. Tăbîrță: „O parte dintre oamenii de știință optează pentru invocarea circumstanței agravante „soldat cu alte urmări grave” în cazul violului soldat cu graviditatea victimei. Sunt însă și oameni de știință care nu susțin o astfel de interpretare și care sunt de părere că circumstanța agravantă „soldat cu alte urmări grave” nu poate fi invocată în cazul violului soldat cu graviditatea victimei. Ultima dintre aceste poziții doctrinare are la bază următoarele argumente: graviditatea este o consecință naturală, deși nu obligatorie, a raportului sexual; graviditatea deja este luată în considerare de legiuitor ca posibilă urmare prejudiciabilă a acestei infracțiuni; producerea unei astfel de urmări, precum și suferințele morale aferente ale victimei pot fi luate în considerare la alegerea cuantumului pedepsei în limitele sancțiunii stabilite în norma care incriminează violul neagravat; nu se poate afirma categoric că între viol și graviditatea victimei ar exista un raport de cauzalitate sine qua non; graviditatea victimei nu poate fi identificată cu un prejudiciu fizic sau moral; indicaţiile sociale pentru întreruperea voluntară a cursului sarcinii după 12 săptămâni şi până la sfârşitul săptămânii a 21-a de sarcină (inclusiv sarcina survenită în urma violului) nu trebuie să aibă relevanță în planul agravării răspunderii pentru viol; invocarea circumstanței agravante „soldat cu alte urmări grave” în cazul violului rezultat cu graviditatea victimei minore (inclusiv a victimei în vârstă de până la 14 ani) ar însemna supraestimarea pericolului social al faptei săvârșite. Astfel de argumente sunt rezonabile. Ca urmare, circumstanța agravantă prevăzută la lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM nu poate fi invocată în cazul violului rezultat cu graviditatea victimei”.
* Pîntea A., Tăbărță A. Graviditatea victimei ca posibilă urmare gravă a infracțiunii de viol. În: Revista științifică a Universității de Stat din Moldova „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Științe sociale”, 2019, nr. 11, p. 91-95.
[4] Într-o speță din practica judiciară a fost aplicată nu lit. d) alin. (3) art. 171 CP RM, dar lit. f) alin. (3) art. 171 CP RM. În această speță, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție a catalogat drept „alte urmări grave”: „apariția gravidității în cazul contraindicațiilor medicale (minoratul)” și „întreruperea sarcinii”.* Este de menționat că, în Ordinul Ministerului Sănătății nr. 647 din 21.09.2010 cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă, minoratul nu este considerat contraindicație medicală pentru apariția gravidității.**
* Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 06.11.2018. Dosarul nr. 1ra-1907/2018. Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=12296
** Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr. 241-246.

Referințe bibliografice:

1. Proiectul de Lege pentru modificarea unor acte normative (asigurarea drepturilor victimelor în cazul infracțiunilor privind viața sexuală). Disponibil: http://www.justice.gov.md/public/files/dir_elab_acte_norm/Proiect_21.02.2020. pdf
2. Nota informativă la proiectul de Lege pentru modificarea unor acte normative (asigurarea drepturilor victimelor în cazul infracțiunilor privind viața sexuală). Disponibil: http://www.justice.gov.md/public/files/dir_elab_acte_norm/Nota_informativa21.0 2.2020.pdf
3. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 24 din 17.10.2019 privind controlul consituționalității unor prevederi din articolele 189 alin. (3) lit. f), 307 alin. (2) lit. c), 327 alin. (2) lit. c), 329 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și din articolul 335 alin. (1¹) din Codul penal. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2019, nr. 338-343.
4. Sesizarea nr. 27g din 26.02.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului 171 alin. (3) lit. f) din Codul penal. Disponibil: www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=sesizari&docid=1234&l=ro
5. Brînza S., Stati V., Copețchi S. Infracțiunile privind viața sexuală din perspectiva legii penale a Republicii Moldova: aspecte de lege ferenda. În: Polish science journal, 2020, Is. 3. Warsaw: Sp. z o. o. “iScience”, 2020, p. 151-170.
6. Decizia nr. 67 din 15.06.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 27g/2020 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 171 din Codul penal (alte urmări grave ale infracțiunii de viol). Disponibil: www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=decizii&docid=813
7. Expertiza Codului penal al Republicii Moldova. Domnul Vincent Coussirat-Coustere Profesor de drept public, Universitatea din Lille II, Franţa. Disponibil: docplayer.ro/186476509-Expertiza-codului-penal-al-republicii-moldova-domnul-vincent-coussirat-coustere-profesor-de-drept-public-universitatea-din-lille-ii-franţa.html
8. Copețchi S. Rolul clasificării semnelor componenţei de infracţiune la calificarea infracţiunilor. În: Revista Națională de Drept, 2015, nr. 8, p. 33-39.
9. Колосовский В.В. О соотношении квалификации «с запасом», обвинительного уклона и квалификационных ошибок. În: Российский юридический журнал, 2011, p. 186-190.
10. Усачева А.П. Проблемы ошибочной квалификации и квалификации «с запасом» при привлечении к ответственности за привилегированные виды причинения вреда здоровью. În: Вестник Удмуртского Университета, 2020, Т. 30, вып. 4, p. 590-596.
11. Суханова Л.Г. Возможности влияния адвоката-защитника на изменение «квалификации с запасом», сформулированной по уголовному делу органами расследования. În: Известия Алтайского государственного университета, 2018, № 6, p. 130-134.
12. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 12 din 14.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 361 alin. (2) lit. c) din Codul penal (confecționarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor de importanță deosebită false). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2019, nr. 338-343.
13. Hotărârea Curții Constituționale nr. 22 din 01.10.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 328 alin. (3) lit. d) din Codul penal (excesul de putere și depășirea atribuțiilor de serviciu soldate cu urmări grave). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 416-422.
14. Decizia Curții Constituționale nr. 43 din 14.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 54g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 134¹, 217 și 217¹ din Codul penal (analog al substanței stupefiante sau psihotrope). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 267-275.
15. Hotărârea Curții Constituționale nr. 25 din 13.10.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr. 13-19.
16. Stati V. Inconsecvența Curții Constituționale cu privire la regimul juridic al analogilor substanţelor stupefiante sau psihotrope. În: Revista Ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”, Seria „Științe sociale”, 2018, nr. 3, p. 3-20.
17. Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 21.09.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 1571g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 335 alin. (1) și alin. (1¹) din Codul penal al Republicii Moldova (abuzul de serviciu). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2017, nr. 451-463.
18. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 21 din 22.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 125 lit. b) din Codul penal, a articolelor 7 alin. (7), 39 pct. 5), 313 alin. (6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi din articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție (faptele care constituie practicarea ilegală a activității de întreprinzător). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr. 355-359.
19. Stati V. Reflecții pe marginea Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 12 din 28.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor). În: Актуальные научные исследования в современном мире: ХXX Международная научная конференция (26-27 октября 2017 г., Переяслав-Хмельницкий). Сборник научных трудов. Переяслав-Хмельницкий, 2017, Вып.10, ч. 3, p. 54-60.
20. Decizia Curții Constituționale nr. 74 din 09.07.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 86g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 349 alin. (1¹) din Codul penal. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 424-429.
21. Decizia Curții Constituționale nr. 46 din 22.05.2018 pentru sistarea procesului privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 352¹ alin. (1) din Codul penal (falsul în declarații). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr. 267-275.
22. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A. Barbăneagră. Chişinău: Arc, 2003, p. 358. 836 p.
23. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et al. Codul penal comentat şi adnotat. Chişinău: Cartier, 2005. 656 p.
24. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et al. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu (Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale). Chişinău: Sarmis, 2009. 860 p.
25. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 29.08.1994 cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale. În: Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). Chişinău, 2002. 435 p.
26. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. 622 p.
27. Гырла Л.Г., Табарча Ю.М. Уголовное право Республики Молдова. Часть Особенная. Том 1. Кишинэу: Cartdidact, 2010. 712 p.
28. Paladii A. Violul: studiu de drept penal și investigarea judiciară a infracțiunii: teză de doctor în drept. Chișinău, 2010. 219 p.
29. Poalelungi M., Dolea I., Vîzdoagă T. et al. Manualul judecătorului pentru cause penale. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 1192 p.
30. Brînza S., Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2011. 1062 p.
31. Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea specială. Vol. I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015. 1328 p.
32. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 17 din 07.11.2005 despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală. Disponibil: jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=349
33. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din 15.05.2017 cu privire la aplicarea legislaţiei, referitoare la răspunderea penală pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, precum şi neglijenţa în serviciu. Disponibil: jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=216
34. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 07.11.2005 cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj. Disponibil: jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=246
35. Codul de procedură penală nr. 122 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 104-110.
36. Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova (excepția de neconstituționalitate). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr. 55-58.
37. Brînza S. Reflecţii asupra posibilităţii evoluării precedentului judiciar ca izvor al dreptului penal. În: Revista Națională de drept, 2007, ediție specială, nr. 11-14.
38. Serbinov I., Oboroceanu N. Reflecţii critice asupra sintagmei „urmări grave” – semn estimativ ce caracterizează urmările prejudiciabile ale componenţelor de infracţiuni din partea specială a Codului penal. În: Revista Procuraturii Republicii Moldova, 2019, nr. 2, p. 63-68.
39. Eșanu A. Remedii legislative privind asigurarea previzibilității consecinței infracționale – „alte urmări grave”. În: Conferinţa ştiinţifică naţională cu participare internaţională integrare prin cercetare şi inovare (7-8 noiembrie 2019). Rezumate ale comunicărilor. Științe juridice și economice. Chişinău: CEP USM, 2019, p. 175-178.