Jurisprudenţă

Rezumate Hotărâri CtEDO: august-septembrie 2020
10.10.2020 | Diana Mazniuc

Art. 2 Dreptul la viață

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 17.09.2020 – Kotilainen și alții împotriva Finlandei, 62439/12, versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Eșecul în a nu confisca arma studentului care anterior comiterii unor infracțiuni într-o instituție educațională, postase pe internet conținut de-o natură apropiată, dar fără a conține amenințări specifice, constituie o încălcare a art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamanți – rude ale victimelor ucise într-un atac armat avut loc într-o instituție educațională. Făptuitor – student, titular al permisului de armă. În urma postării pe internet a unor materiale agresive, cel din urmă fusese intervievat de către un ofițer de poliție, exercițiu care verificase aptitudinea, pregătirea deținerii obiectului specific, ulterior, s-a constatat: nu existau temeiuri de a i se retrage arma. În scurt timp, acesta a organizat un atac armat: 10 decedați; autorul acțiunii ilicite s-a sinucis.

În drept, utilizarea armelor de foc poate atenta asupra vieții, întrucât orice fel de conduită necorespunzătoare, nu numai comportamentul intenționat, ci și cel neglijent, care implică utilizarea acestor instrumente, ar putea conduce la consecințe fatale. Armele de foc sunt premisă de comitere a crimelor în mod deliberat și într-o manieră ireversibilă. În consecință, manevrarea acestora prezintă o activitate periculoasă, care trebuie să angajeze obligația pozitivă a statelor: de a adopta și de a implementa măsuri menite să mențină siguranța publică –  ceea ce ar însemna fixarea unor reglementări cu obiect: protejarea comunității; asigurarea implementării, funcționării efective a acelui cadru de reglementare.

Măsuri naționale – Curtea nu era pregătită să susțină: absența unei cooperări interinstituționale între diferite autorități de Poliție locale privind furnizarea informațiilor referitoare la înregistrările anterioare ale unor amenințări, care nu au dat naștere procedurilor penale, ar putea fi considerată în sine o deficiență relevantă.

Aspecte ce țin de obținerea permisului de armă – instanțele naționale stabiliseră că permisul de armă acordat făptuitorului a fost emis în conformitate cu legislația relevantă (făptuitorul a îndeplinit cerințele legale și-a fost supus unui interviu ca o condiție prealabilă), s-a constat: nu au existat dovezi de neglijență din partea autorităților în acordarea actului permisiv. Curtea nu a identificat niciun element care a periclitat procedura.

Existența unui risc real și imediat pentru viață – instanțele naționale au ajuns la concluzia că, deși, înainte de atacul armat comis de către făptuitor, au existat anumite elemente de fapt care au sugerat că acesta ar putea prezenta un risc de comitere a unor acțiuni ilicite, informațiile puse la dispoziția autorității Poliției locale în perioada anterioară faptei, inclusiv a postărilor sale pe internet, nu au dat naștere vreunui motiv pentru a suspecta un risc real de organizare a unui atac armat într-o instituție educațională.

În plus, prezenta cauză trebuie distinsă de cauza Bljakaj și alții împotriva Croației: care implica o persoană cu tulburare mentală, pentru care fusese identificată necesitatea unei supravegheri medicale suplimentare și care, din cauza stării acute în care se afla și-a amenințărilor făcute de către acesta, fusese plasat sub controlul imediat al Poliției în aceeași zi în care și-a rănit grav soția, a luat viața avocatului acesteia.

Prin urmare, Curtea nu a fost în măsură să concluzioneze că a existat un risc real și imediat pentru viață manifestat de către autor, în privința căruia Poliția știa sau ar fi trebuit să știe înainte de atac. Astfel, nu s-a putut considera: circumstanțele din prezenta cauză au dat naștere unei obligații de protecție personală față de victimele uciderii ulterioare sau față de ceilalți elevi, de personalul instituției educaționale.

Concluzia enunțată nu a fost afectată de argumentul invocat de către reclamanți – autoritatea Poliției ar fi trebuit să obțină dosarele medicale și militare ale făptuitorului pentru a verifica datele privind sănătatea sa mentală, care la rândul său poate fi combătut prin – accesul poliției la datele medicale ale unei persoane nu ar putea fi o chestiune de rutină și trebuie să rămână supus unor cerințe specifice, necesare și justificate.

Obligația de diligență specială – Curtea a considerat: obligația de a oferi protecție generală societății împotriva eventualelor fapte penale ale uneia sau ale mai multor persoane poate fi angajată în ceea ce privește indivizii, în special deținuții periculoși, care se aflau sub supravegherea autorităților statului sau în circumstanțe unde pericolul iminent care provenea de la acestea, implica intervenția organelor de Poliție. Curtea a considerat: o obligație similară de diligență specială era prezentă cazului.

Deși făptuitorul nu se afla sub supravegherea autorităților, acestea erau responsabile pentru monitorizarea cerințelor stabilite pentru deținerea legală a armelor de foc. Având în vedere nivelul de risc deosebit de ridicat pentru viață implicat de orice conduită necorespunzătoare cu armele de foc, a fost esențial ca statul să pună în aplicare și să mențină cu rigurozitate un sistem de garanții adecvat și eficient – conceput a contracara și a preveni orice utilizare necorespunzătoare și periculoasă a acestor obiecte. Aspectul însemnând implicarea activă a Poliției ori de câte ori se ivesc informații suspecte în privința acțiunilor deținătorilor de arme.

În cazul de față, organele Poliției au aflat de postările făptuitorului pe internet care, deși nu conțineau nicio amenințare, prezentau dubii în partea ce ține de aptitudinea deținerii armei. Faptul a impulsionat exponenții autorității să organizeze un interviu cu deținătorul armei – cu toate acestea, nu a fost luată nicio măsură pentru confiscarea armei. În viziunea Curții: ridicarea armei făptuitorului a fost o măsură rezonabilă de precauție, necesară a fi luată atâta timp cât circumstanțele o cer, în mod special accentuându-se: autorităților competente li s-a semnalat conduita suspectă a deținătorului de armă. Această măsură nu ar fi implicat nicio interferență semnificativă niciunui drept concurent în temeiul Convenției. O asemenea măsură nu ar fi impus niciun prag ridicat de aplicare, ci dimpotrivă, de protecție, de prevenire.

Prin urmare, autoritățile interne nu respectaseră datoria specială de diligență care le revenise din urma confirmării unor informații care ar alerta siguranța publică. Astfel, statul pârât a încălcat obligațiile sale pozitive de fond.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

2.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 04.08.2020 – Tërshana împotriva Albaniei, 48756/14, versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Eșecul autorităților de a reacționa cu o diligență specială în efectuarea unei investigații meticuloase a împrejurărilor comiterii unui atac cu acid îndreptat împotriva unei femei, constituie o încălcare a art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantului îi fusese desfigurată fața ca urmare a unui grav atac cu acid comis de către un agresor neidentificat pe o stradă din Tirana. Deși și-a suspectat fostul soț, cercetările penale nu au condus la vreo sentință.

În drept, Curtea a trebuit să examineze dacă ancheta desfășurată de autoritățile statului pârât a îndeplinit cerințele marcate la art. 2 al Convenției: având în vederea situația generală a femeilor din Albania; răspunsurile exponenților statului.

Alăturat, Rapoartele internaționale referitoare Albaniei au subliniat existența violenței împotriva femeilor. Mai mult, inclusiv Rapoartele naționale evidențiau o asemenea vulnerabilitate – acestea au sugerat că autoritățile de urmărire penală au manifestat o abordare ineficientă a cercetării elementelor de violență îndreptate împotriva femeilor pe baza „atitudinii sociale și-a valorilor culturale”. Într-o manieră mai gravă, în Albania exista un climat general de favorizare a conservării unor asemenea atitudini.

Prin urmare, aspectele cauzei au impus ca autoritățile de anchetă să fie sârguincioase în desfășurarea unei investigații amănunțite, pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a legilor interne care protejau dreptul la viață. În mod special fiind în prezența unui atac cu acid care, conform Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei și alte rapoarte, ar putea fi considerat o practică a „violenței de gen” îndreptată împotriva femeilor. Contextului alăturându-i-se: statele pot fi responsabile și pentru acțiuni private dacă nu reușesc: să acționeze cu diligența necesară pentru a preveni încălcarea drepturilor; să investigheze și să pedepsească actele de violență; să acorde despăgubiri.

Procurorul a inițiat o investigație asupra atacului cu acid, au fost întreprinse mai multe acțiuni de cercetare cu privire la fostul soț al reclamantului. De asemenea, s-au examinat înregistrările video captate de camerele instalate de două bănci – aflate într-o locație apropiată incidentului. Cu toate acestea, autoritățile nu au putut să stabilească natura substanței atestate pe hainele reclamantului. Alăturat, nu a fost obținut niciun raport de expertiză chimică sau toxicologică, întrucât autoritățile competente, fie nu aveau echipamentul specializat necesar, fie nu era de competența lor să întocmească astfel de rapoarte. În această privință, a fost dificil pentru Curte să accepte că o măsură de anchetă de-o importanță crucială pentru caz, și anume: un raport de expertiză care urma să permită identificarea substanței utilizate pentru a ataca reclamantul, nu a fost efectuat. Rămâne la latitudinea autorităților naționale să rezolve problemele de competență sau să înființeze instituții specializate pentru a efectua astfel de pași procedurali care au fost decisivi pentru progresul anchetei și pentru îndeplinirea obligațiilor procedurale prevăzute la art. 2 al Convenției.

S-a accentuat: circumstanțele atacului asupra reclamantului – care avea caracteristicile unei forme de violență bazată pe gen – ar fi trebuit să impulsioneze autoritățile să reacționeze cu o diligență specială în realizarea măsurilor de anchetă. Ori de câte ori exista suspiciunea că un atac ar fi putut fi motivat de gen, era deosebit de important ca ancheta să fie continuată cu un arsenal de instrumente capabile a descoperi adevărul.

Decizia finală a cauzei – decizia de a înceta ancheta, care nu fusese susceptibilă de apel – nu a oferit niciun răspuns clar la natura substanței găsite pe hainele reclamantului. Mai mult, în ciuda demersurilor repetate ale reclamantului cu privire la evoluția anchetei, acestuia nu i s-a oferit nicio informație sau niciun document în calitate de răspuns. Drept efect, reclamantul nu a putut contesta acțiunile de investigație sau de a solicita autorităților să ia alte măsuri. Nici cererea de despăgubire în absența unui făptuitor identificat, nu putea fi înaintată. În consecință, ancheta penală în cauză nu oferise un răspuns eficient din partea autorităților la atacul cu acid.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 2 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 5 Dreptul la libertate și la siguranță

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 17.09.2020 – Grubnyk împotriva Ucrainei, 58444/15, versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Justificarea adecvată pentru detenția preventivă a reclamantului, neafectată de legea care limitează puterile instanțelor de a elibera suspecții de terorism, nu constituie o încălcare a alin. (3) art. 5 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, în urma unei explozii în fața birourilor Direcției Regionale Odessa a Serviciului de Securitate din Ucraina, reclamantul a fost arestat, fiind suspectat că a participat la comiterea actului terorist. Acesta a fost plasat în arest preventiv, măsura a fost contestată fără succes. În acest context, reclamantul s-a plâns în privința cadrului legislativ existent: alin. (5) art. 176 Cod de procedură penală, de excludere a cauțiunii, care împiedica utilizarea măsurilor preventive neprivative de libertate pentru suspecții în comiterea infracțiunilor de terorism. Ulterior, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea anterior menționată, argumentând: funcționarea sa în practică a limitat capacitatea instanțelor naționale de a emite mandate de detenție motivate în modul corespunzător.

În drept, Curtea consideră: reglementările care limitează competențele decizionale ale instanțelor naționale în materie de detenție preventivă încalcă prevederile alin. (3) art. 5 al Convenției (a se vedea cauza S.B.C. împotriva Regatului Unit, 39360/98, 19 iunie 2001; cauza Boicenco împotriva Moldovei, 41088/05, 11 iulie 2006; cauza Piruzyan împotriva Armeniei, 33376/07, 26 iunie 2012). Cu toate acestea, în speță, spre deosebire de exemplele enumerate, instanțele naționale au puterea de a revizui existența unei suspiciuni rezonabile împotriva inculpatului – de a examina probele în acest sens și de a dispune eliberarea acestuia, dacă au considerat că nu s-a reliefat nicio suspiciune rezonabilă cu privire la acuzațiile aduse împotriva acestuia sau dacă ar fi considerat că nu există riscuri care să justifice detenția. Instanțele naționale, care dispuneau de probe considerabile în sprijinul suspiciunii împotriva reclamantului, au exercitat această putere de control.

Indisponibilitatea eliberării fusese motivată, având în vedere circumstanțele specifice cazului reclamantului: a fost suspectat de organizarea și de conducerea unui grup terorist compus din mai mulți indivizi, dintre care unul evadase. Grupul a folosit tehnici complexe de operațiuni sub acoperire, fiind angajat într-o activitate extrem de periculoasă.

În acest context, autoritățile aveau obligația de a proteja drepturile victimelor reale și potențiale ale atacurilor violente în temeiul art.  2, 3 și alin. (1) art. 5 ale Convenției.

Mai mult, cazul reclamantului a fost examinat pe fondul unor mari tensiuni existente în Odessa la momentul respectiv și al evadării inculpaților în alte cazuri anterioare, de înaltă periculozitate socială.

Autoritățile naționale au constatat: probele susțineau suspiciuni rezonabile împotriva reclamantului; exista riscul să evadeze dacă ar fi eliberat. Deși actul procesual penal care a dispus detenția a fost unul de natură ,,succintă” – dat fiind și pericolul de evadare al reclamantului, acest aspect, luat individual, nu este suficient pentru constarea încălcării alin. (3) art. 5 al Convenției – cu atât mai mult, gradul de specificitate al motivelor oferite de instanțe a evoluat de-a lungul timpului.

S-a remarcat: plasarea în arest preventiv nu se bazase pe prevederea de excludere a cauțiunii, deși conținea o trimitere la aceasta, ci fusese orientată înspre evaluarea gravității infracțiunii și-a riscurilor ce puteau succede din urma eliberării.

Prin efect, instanțele naționale au oferit motive „relevante” pentru detenția reclamantului, care au fost „suficiente” pentru a satisface condițiile marcate la alin. (3) art. 5 al Convenției.

Concluzia Curții: nu a fost încălcat alin. (3) art. 5 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Curtea a mai susținut, în unanimitate, a existat o încălcare a alin. (1) art. 5 al Convenției: arestarea reclamantului în lipsa vreunei hotărâri judecătorești. S-a constat că nu a existat o încălcare a prevederilor alin. (2) art. 5 al Convenției: nimic nu a indicat că orice posibilă întârziere în explicația formală a motivelor arestării reclamantului a fost în vreun fel prejudiciantă pentru reclamant în ceea ce privește posibilitatea de a contesta legalitatea detenției sale. S-a conchis: a existat o încălcare a alin. (2) art. 6 al Convenției – formularea actului procesual penal de arestare preventivă includea opinia vinovăției reclamantului.

Art. 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 17.09.2020 – Mirgadirov împotriva Azerbaijanului și a Turciei, 62775/14, versiunea în limba engleză poate fi accesată  aici.

Restricționarea deținutului în partea ce ține de abonarea la reviste, la ziare de natură socio-politică, prezintă o încălcare a art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, după transferul din Turcia în Azerbaidjan, reclamantul a fost arestat, fiind acuzat de spionaj. Acesta s-a aflat în detenție pe întreaga perioadă de examinare a cauzei. În acest cuprins, autoritățile au decis să restricționeze drepturile reclamantului în partea ce ține: de utilizarea telefonului; de ducerea corespondenței; de organizarea vizitelor rudelor; de abonarea la reviste și la ziare de natură socio-politică – aceste măsuri au fost impuse temporar în timpul anchetei preliminare, fără a se specifica un termen. Reclamantul a încercat să le conteste, inițiativă eșuată.

În drept, plângeri împotriva Azerbaidjanului – în spiritul art. 8 al Convenției: măsurile aplicate au constituit o ingerință puternică în exercitarea dreptului reclamantului de a menține corespondența cu familia sa, respectiv, au avut impact asupra vieții private.

Restricții privind dreptul reclamantului de a se abona la orice ziar sau la orice revistă de natură socio-politică: legislația relevantă nu reglementa o astfel de limitare, o asemenea prohibire avea ca obiect numai sursele informative care propagă războiul, violența, extremismul, teroarea, cruzimea, incitarea rasială, dușmănia, ostilitatea etnică și socială sau conținutul pornografic. Prin urmare, ingerința adusă reclamantului nu a fost realizată prin prisma unui temei legal, fapt care o face a fi abuzivă.

Restricții privind dreptul reclamantului de comunica și de a fi vizitat de către rude: măsurile aveau un temei juridic în dreptul intern, cadrul legal, în acest context, fiind clar, accesibil și suficient de precis. Limitarea se ridicase la o interdicție totală cu mediul social, fiind exceptat doar apărătorul reclamantului. Cu toate acestea, nici organele de urmărire penală și nici instanțele naționale nu au prezentat nicio justificare relevantă în sprijinul impunerii unor astfel de măsuri dure. Autoritățile naționale și-au justificat impunerea restricțiilor doar prin urmărirea unui interes procesual penal – de a nu se admite scurgerea de informații, fără de a oferi o detaliere convingătoare. Din urma analizei, Curtea nu a putut discerne elemente de fapt care ar fi putut justifica astfel de limitări – niciunul dintre membrii familiei ale reclamantului nu a fost implicat în cercetarea cauzei; nu au existat indicații că există riscul transferului de informații secrete către serviciile de informații străine prin intermediul membrilor familiei sale. Motivele invocate de autoritățile naționale în sprijinul acestor restricții nu au fost relevante și suficiente.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Curtea a mai susținut, în unanimitate, a existat o încălcare a: alin. (1) art. 5 al Convenției:  absența unei suspiciuni rezonabile că reclamantul a comis o infracțiune; alin. (4) art. 5 al Convenției: eșecului instanțelor naționale de a aprecia argumentele reclamantului în favoarea eliberării acestuia; alin. (2) art. 6 al Convenției: declarațiile publice din iulie 2014 de încălcare a principiului prezumției nevinovăției. Alăturat, nu s-a constat încălcarea art. 18 al Convenției coroborat cu art. 5 al Convenției – Curtea nu a fost în capacitate de a reține: arestarea și detenția reclamantului urmăreau un alt scop decât cel dispus de lege.

Art. 11 Libertatea de întrunire și de asociere

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 03.09.2020 – Yordanovi împotriva Bulgariei, 11157/11, versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Inițierea unor proceduri penale ne-necesare în ceea ce privește încercarea de a înființa un partid politic bazat pe convingeri religioase, constituie o încălcare a art. 11 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, în septembrie 2009 reclamanții, aparținând comunității musulmane din Bulgaria, au organizat o ședință la care au participat aproximativ o sută de persoane, sub efectul căreia s-a format un partid politic, s-au adoptat regulamente de funcționare, s-au ales organe de conducere. Ulterior, au fost inițiate procese penale împotriva reclamanților, care au fost în cele din urmă condamnați pentru tentativa de a înființa un partid politic bazat pe convingeri religioase.

În drept, în spiritul art. 8 al Convenției – procesul penal pornit împotriva reclamanților, care s-a soldat prin condamnare, trebuie considerat drept o „restricție” a dreptului la libertatea de asociere.

Adițional, restricția s-a bazat pe art. 166 din Codul penal din 1968, care interzicea, printre altele, formarea de organizații politice „pe convingeri religioase” – având în vedere formularea exactă a acestei reglementări, reclamanții știau sau ar fi trebuit să știe: acțiunile acestora ar putea angaja răspunderea penală.

S-a remarcat: absența unei jurisprudențe privind aplicarea art. 166 Cod penal provoacă imprecizii la nivelul interpretării, o practică în acest segment nefiind fundamentată. Cu toate acestea, poziția reclamanților în cazul de față era rezonabil previzibilă, având în vedere în special interpretarea oferită de Curtea Constituțională în 1992 a alin. (4) art. 11 din Constituția Bulgariei, care conținea o formulare aproape identică și la care instanțele penale s-au referit. Prin efect: nu a existat o imprevizibilitate sau o extindere a statutului penal. În același context – dezbaterile parlamentare desfășurate la adoptarea alin. (4) art. 11 din Constituția Bulgariei, interpretarea acestui articol de Curtea Constituțională din Bulgaria, evidențiau: o asemenea reglementare urmărea satisfacerea obiectivelor legitime: prevenirea dezordinii; protecția drepturilor și libertăților membrilor comunității.

Chiar și fără a fi nevoie să ia în considerație analiza efectuată de instanțele penale bulgare cu privire la faptul dacă partidul pe care reclamanții au încercat să-l înființeze ar putea fi considerat pe bună dreptate ca având „o bază religioasă” și, prin urmare, dacă aceste instanțe și-au bazat hotărârea pe o evaluare acceptabilă a faptelor, Curtea a avut serioase îndoieli cu privire la necesitatea, în temeiul alin. (2) art. 11 al Convenției, de a atașa sancțiuni penale interdicției în cauză.

Este imperios de a remarca aspectul: reclamanții nu au finalizat procedura de înregistrare a partidului politic a cărui întemeiere a fost decisă în septembrie 2009. În conformitate cu legislația bulgară, rezultatul acestui eșec a fost: partidul nu putea să existe sau să se angajeze în activități. În consecință, rezultatul căutat de autorități, și anume asigurarea coexistenței pașnice a diferitelor grupuri etnice și religioase din Bulgaria, ar putea fi obținut printr-o astfel de procedură, prin refuzul de a acorda o cerere de înregistrare a partidului politic. Există, de asemenea, posibilitatea ca autoritățile să dizolve un partid care fusese declarat neconstituțional de Curtea Constituțională.

Având în vedere cele enunțate, procedura penală împotriva reclamanților pentru încercarea de a înființa un partid politic pe baze religioase nu a fost necesară într-o societate democratică.

Concluzia Curții: a fost încălcat alin. (1) art. 11 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 14 Interzicerea discriminării

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 10.09.2020 – G.L. împotriva Italiei, 59751/15, versiunea în limba franceză poate fi accesată aici.

Imposibilitatea unui copil autist de a fi sprijin în perioada instruirii prin asistență specializată în primii 2 ani de școală primară, constituie o încălcare a art. 14 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamant, minor autist, lipsit de asistență specializată în primii 2 ani de școală primară – legislația statului pârât oferea posibilitate, sub forma termenul legislativ de ,,creare a comodității rezonabile”. Efectul omisiunii a transferat costurile unor asemenea mecanisme de educare pe seama familiei. Tentativele de reglare a situației pe plan național s-au soldat cu eșec.

În drept, în spiritul art. 14 al Convenției coroborat cu art. 2 al Protocolului nr. 1 al Convenției, raționamentul unor asemenea prevederi nu se satură numai prin interdicția manifestării variațiilor de discriminare, ci și impune obligația Înaltelor Părți contractante Convenției prin instrumentele avute la îndemână, să înlătură inechitățile de facto.

S-a remarcat: sistemul educațional al statului pârât garanta dreptul de instruire al copiilor cu dizabilități sub forma incluziunii în școlile comune, cu menținerea exigenței: la cursurile frecventate de copii cu dizabilități, prezența unui asistent-profesor sau chiar mai mulți, era obligatorie.

Astfel, în cuprinsul perioadei despre care s-a semnalat încălcarea unui drept protejat de Convenție, cadrul legal al statului pârât garanta accesul asistat al copiilor cu dizabilități la procesele educaționale, accentuându-se în același timp: legislația națională opera abstract – ,,acomodare rezonabilă” – fără de a specifica măsurile, tehnicile care urmau a fi aplicate, prin efect, administrațiile școlilor aveau autoritatea de a desemna mijloacele proprii pentru punerea pe roate a incluziunii. Lipsa unor astfel de concretizări au făcut posibilă omisiunea realizării serviciului în raport cu reclamantul.

Curtea precizează: art. 14 al Convenției urmează a fi interpretat prin intermediul Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, prin efect: ,,acomodarea rezonabilă” ar însemna modificarea necesară subiectului pentru a se asigura beneficierea sau exercițiul tuturor drepturilor omului și a drepturilor fundamentale într-o manieră egală între membrii comunității. Alăturat, s-a remarcat: lipsirea de ,,acomodare rezonabilă” ar presupune o variație de discriminare.

Curtea atenționează: Înaltele Părți Contractante urmează a fi prudente în interpretarea ,,acomodării rezonabile”, utilizând în punerea în aplicare a acesteia cele mai eficiente mecanisme care vin în protecția copiilor cu dizabilități.

Guvernul statului pârât și-a justificat omisiunea prin: fondurile disponibile au fost orientate înspre necesitățile persoanelor care sufereau de scleroză laterală amfiotrofică, fiind în incapacitate financiară de a oferi asistență specializată educațională. De asemenea, Guvernul statului pârât a menționat: administrația școlii frecventate de către reclamant a suportat cheltuieli din cont propriu pentru oferirea asistenței specializate din partea personalului – aspecte neprobate în fața Curții.

Prin efect, reclamantul a fost supus unui tratament discriminatoriu, fiind lipsit de asistența garantată de cadrul legal, a fost nevoit să suporte cheltuielile instruirii.

În referința încercărilor pe plan național de a se ameliora starea lucrurilor, tribunalele administrative au considerat că lipsa fondurilor disponibile au justificat lipsirea reclamantului de asistență specializată, fără de a verifica dacă instituția școlară a asigurat un echilibru dintre interesele protejate.

Curtea a conchis: autoritățile au omis să satisfacă necesitățile reclamantului, a omis să identifice soluții alternative care ar oferi posibilitatea frecventării instituției educaționale într-o manieră egală celorlalți membri ai comunității – cu atât mai mult, statul pârât își asumase obligațiuni în punerea în aplicare a incluziunii sociale. Discriminarea permisă a atins un nivel îngrijorător de grav – minorul, în primii ani de integrare socială, a resimțit ostilitatea de a fi primit și acceptat.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 14 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 3 Protocol nr. 1 Dreptul la alegeri libere

1.) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 04.08.2020 – Partidul Politic Patria și alții împotriva Republicii Moldova, 5113/15, 14963/15, 15910/15, versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Descalificarea arbitrară a unui partid cu trei zile înainte de alegerile parlamentare din cauza presupusei utilizări a fondurilor străine nedeclarate, constituie o încălcare a art. 3 Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, partidul reclamant este un partid politic moldovean fără reprezentare în Parlamentul Republicii Moldova la momentul incidentului. Ceilalți reclamanți au fost candidați pe lista electorală la alegerile legislative din noiembrie 2014. Liderul partidului, unul dintre reclamanți, este afacerist în Federația Rusă. Cererea acestora se referea la eliminarea partidului reclamant de pe lista participanților cu trei zile înainte de alegeri, pe motiv că: a folosit fonduri nedeclarate, inclusiv bani din străinătate.

În drept, în spiritul art. 3 al Protocolului nr. 1 al Convenției, anularea înregistrării partidului a constituit o ingerință adusă, atât drepturilor organizării politice, cât și drepturilor reclamanților individuali. Această imixtiune s-a bazat pe o lege previzibilă și a urmărit scopul: respectării statului de drept; protecției bunei funcționări a democrației, care a presupus asigurarea unor condiții egale și corecte pentru toți candidații în campania electorală.

Decizia de descalificare a partidului reclamant s-a bazat în primul rând pe: utilizarea pentru campania electorală a banilor de origine străină aparținând liderului partidului. Cu toate acestea, alegația nu a fost susținută prin probe – fapt care nu a împiedicat Comisia Electorală Centrală și nici instanțele naționale să admită ca veritabil versiunea. Cel de-al doilea motiv care a făcut posibilă descalificarea partidului reclamant: în campania electorală au fost cheltuiți bani nedeclarați pentru achiziționarea a unsprezece mașini în mai 2014, precum și pentru procurarea de combustibil și de comunicații mobile – nici sub acest aspect nu au fost prezentate probe – cu toate acestea, reclamantul, liderul partidului, a recunoscut în timpul procedurilor că a finanțat achiziția a unsprezece mașini, dar acea procurare a avut loc înainte ca banii străini contestați să fi fost aduși în Moldova și înainte de demararea campaniei electorale, mai mult, anterior creării partidului.

De asemenea, pe lângă lipsa justificării acuzațiilor împotriva reclamanților, acestora nu li s-au acordat suficiente garanții procedurale împotriva arbitrariului. În special, Comisia Electorală Centrală a informat reclamanții cu privire la audierea acestora cu doar cincisprezece minute în avans, în loc de minimum douăsprezece ore cerute de dispozițiile legale –  aspect care a îngreunat pregătirea pentru audierea în fața Comisiei Electoral Centrale. Surplus, instanțele naționale au ignorat toate argumentele pertinente aduse de către reclamanți, încuviințând poziția adversă.

În concluzie, descalificarea partidului reclamant nu se bazase pe dovezi suficiente și relevante, iar procedurile desfășurate de Comisia Electoral Centrală și de instanțele naționale nu acordaseră suficiente garanții împotriva arbitrariului, verdictele cărora nu au fost conduse de principii obiective.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 al Protocolului nr. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.


Aflaţi mai mult despre , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.