Drepturile omului
 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și fenomenul migraţiei
26.10.2020 | Valentin Roșca

 Valentin Roșca

Dr. Valentin Roșca

Introducere

Fenomenul migraţiei nu este unul nou pentru continentul european. Factorii care au creat premise pentru sporirea migraţiei în Europa au fost diverși în diferite perioade istorice. Nu poate fi trasată o delimitare strictă în ceea ce privește categoriile de persoane care cad sub incidenţa termenului general de „migrant” și, în acest sens, ele să devină subiectul unor standarde și garanţii explicite pe teritoriul unui stat străin.

O confuzie privind aplicabilitatea termenului de „migrant” apare în contextul delimitării categoriilor de persoane care intră pe teritoriul unui stat, având fiecare în parte un scop anumit. Un migrant poate migra din motive economice sau educaţionale, să plece din cauza unor calamităţi naturale, care sunt rezultatul schimbărilor climatice, sau să părăsească ţara de origine din cauza unor persecuţii, încălcări ale drepturilor omului, ameninţări asupra vieţii sau integrităţii fizice, conflict armat sau mișcări/tulburări sociale [36, p. 9].

Mai mult ca atât, termenii de „migrant” și „străin”, deseori sunt folosiţi în calitate de sinonime. Însuși elementul de extraneitate prezent în ambii termeni poate trezi unele momente ambigue la capitolul delimitare și identificare. În pofida faptului că termenii în cauză sunt folosiţi în calitate de sinonime, se atestă o mică diferenţă, și anume – în calitate de străin este identificată „persoana care nu este cetăţean al statului pe teritoriul căruia se află” [36, p.9; 2], comparativ cu migrantul care poate deţine atât cetăţenia unui stat sau poate fi apatrid și urmărește să intre pe teritoriul unui stat cu scopul de a rămâne pe un termen nedeterminat.

Practica dreptului internaţional identifică următoarele categorii principale de migranţi: migranţi obișnuiţi; migranţi nedocumentaţi/neînregistraţi; alţi migranţi, care necesită o anumită formă de protecţie [36, p. 9].

În ultimii ani, continentul european face faţă unei probleme majore de flux migraţionl în zona mediteraneeană, care a dus la așa-numita „criza refugiaţilor”. Cu certitudine, această criză migraţională este cea mai gravă după cel de-al doilea război mondial, căreia continentul european îi face faţă în prezent. Un moment important, care urmează a fi scos în evidenţă, se referă la faptul că nu toate persoanele care în această perioadă solicită o anumită formă de protecţie internaţională sunt refugiaţi ce pot fi încadraţi în limitele definiţiei art. 1A al Convenţiei din 1951 cu privire la statutul de refugiat [39] sau care ar putea beneficia de o altă formă de protecţie internaţională. În prezent, majoritatea solicitanţilor de azil/refugiaţi care vin în Europa sunt din zonele de conflict precum Libia și Siria. Însă, printre aceste persoane se regăsesc alte categorii de migranţi, care vin din regiunile Asiei Centrale, Asiei de sud-est sau Africii Ecuatoriale.

Provocarea cea mai mare apare din momentul amplificării acestei crize migraţionale, pentru care un număr mare de state europene au întreprins acţiuni unilaterale în ce privește gestionarea ei. Scopul principal invocat de către statele respective este aplicarea principiului egalităţii suverane în limitele dreptului internaţional public. În acest sens, încercând a diminua numărul de solicitanţi de azil/refugiaţi sau al altor categorii de migranţi, la frontierele statelor respective sunt stabilite un șir de restricţii care, în mod direct sau indirect, duc la încălcarea anumitor drepturi ale omului și libertăţilor fundamentale.

Astfel, luând în consideraţie extinderea conceptului de azil în teoria și practica Dreptului internaţional și obţinerea unei noi accepţiuni în calitate de drept fundamental, conchidem că azilul, în calitate de instituţie, nu se limitează doar la o anumită categorie de persoane care îndeplinesc criteriile statutului de refugiat. Rezultatul, în acest sens, constă în faptul că, în cazurile în care se invocă dreptul la azil în mod obligatoriu, urmează a se ţine cont de dreptul de intrare, dreptul de ședere, dreptul de a nu fi strămutat forţat sau asigurarea respectării drepturilor și libertăţilor fundamentale.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la azil și migranţii

Potrivit standardelor internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului, acestea sunt aplicabile oricărei persoane, fără discriminare bazată pe anumite criterii. Este de remarcat faptul că principiul nediscriminării, iniţial consacrat în art. 2 al Declaraţiei universale a drepturilor omului (DUDO) [2], este reiterat în principalele instrumente internaţionale cu caracter obligatoriu privind protecţia drepturilor omului, cum este Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice [34], Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială [35], Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei [29], etc. CEDO nu este o excepţie în acest sens, care, prin art. 14, garantează interdicţia discriminării [1].

Cu toate că migranţii nu sunt indicaţi în mod expres în CEDO, aceștia, ca orice fiinţă umană, se bucură de protecţia drepturilor omului și libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie.

Astfel, întru eliminarea oricăror discuţii în contradictoriu în ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor CEDO faţă de migranţi și interpretarea acestora stricto senso, art. 1 CEDO prevede în mod expres că „Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile și libertăţile definite în Titlul I al Convenţiei” [1].

Mai mult ca atât, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a indicat că, în limitele motivelor de discriminare, sintagma „alt statut” din art. 14 CEDO extinde protecţia garantată de convenţie unui număr mai mare de beneficiari și unui număr mai mare de situaţii care pot fi calificate drept încălcări ale dreptului material al CEDO [22, §34].

Art. 3 al Protocolului nr. 4 adiţional la CEDO prevede că „nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este”. Însă, CEDO nu stabilește nici un fel de prevederi în privinţa garantării unui asemenea drept faţă de persoanele străine.

În privinţa dreptului la azil nici nu pot să apară obiecţii. Or, comparativ cu Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948, statele membre ale Consiliului Europei (CoE), la momentul adoptării CEDO, au luat decizia de a nu codifica dreptul la azil.

Referitor la garantarea dreptului la azil în limitele mecanismului CEDO, trasăm că, în linii generale, dreptul la azil reprezintă dreptul unui stat de a acorda azil teritorial și constă „doar în exercitarea morală a suveranităţii teritoriale”, care nu are nici o justificare ulterioară [6].

Prin cauzele Abdulaziz, Cabales and Balkandali v. United Kingdom (28 mai 1985) [7, §67], Boujlifa v. Franţa (21 octombrie 1997) [10, §42], Sufi și Elmi v. Marea Britanie (28 iunie 2011) [27, §212], CtEDO a stabilit că Statele contractante, în temeiul dreptului internaţional și fiind supuse obligaţiilor lor potrivit tratatelor internaţionale, inclusiv CEDO, au dreptul de a institui un control asupra intrării, reședinţei și expulzării străinilor.

Având în calitate de temelie cauza Soering v. Marea Britanie [26], CtEDO a susţinut în mod constant că îndepărtarea unui străin de pe teritoriul statului poate duce la răspunderea statului respectiv în limitele art. 2 și 3 CEDO. Asemenea încălcări au fost fundamentate pe faptul că reclamanţii nu puteau face faţă riscului real de a fi supuși unui tratament contrar prevederilor acestor articole ale Convenţiei. De asemenea, până în prezent, CtEDO examinează cazuri cu privire la îndepărtarea migranţilor din ţară și refuzul de a le permite intrarea pe teritoriul ţării, care le afectează dreptul lor la viaţă privată conform art. 8 CEDO [32].

Din practica CtEDO reiese că, în mare parte, cazurile care au tangenţă cu fenomenul migraţional s-au axat pe pretinsele încălcări ale art. 3, 5 și 8 ale Convenţiei. De asemenea, este important să evidenţiem rolul art. 4 din Protocolul nr. 4 adiţional CEDO (interzicerea expulzării colective).

Un moment important care urmează a fi scos în evidenţă constă în faptul că orice caz privind migranţii conţine în sine mai multe momente complexe. Or, fiecare caz cu implicarea migranţilor scoate în prim plan necesitatea examinării atât a faptelor expuse de către aceștia la momentul intrării pe teritoriul statului și a credibilităţii sale, cât evaluarea riscului în caz de o eventuală returnare a acestuia. Examinarea cazurilor respective, în general, va viza stabilirea faptelor veridice invocate care au avut loc într-o regiune/ţară îndepărtată geografic și în privinţa cărora, practic, este imposibil de a verifica faptele expuse de migranţi, fără riscul de a încălca principiul confidenţialităţii pe cauze de azil [38].

Îndepărtarea migranţilor de pe teritoriul statului

În pofida lipsei unei prevederi cu privire la azil în CEDO și protocoalele sale adiţionale [24, §135; 27, §212], expulzarea de către un stat-parte poate da naștere unei încălcări în temeiul articolului 3 al Convenţiei și, prin urmare, implică răspunderea statului respectiv în temeiul Convenţiei.

O asemenea răspundere survine în cazul aplicării măsurii de îndepărtare de pe teritoriul statului a unui migrant și, concomitent, este demonstrată temerea întemeiată de a fi supus unui tratament contrar prevederilor art. 3 CEDO. În acest caz, articolul 3 implică obligaţiea de a nu returna persoana în cauză în ţara respectivă [23, §25; 27, §212].

Pentru prima dată, CtEDO, în cauza Soering v. Marea Britanie (7 iulie 1989), a hotărât că răspunderea unui stat poate fi angajată, dacă acesta decide să expulzeze o persoană care poate suferi rele tratamente în ţara de destinaţie [26, §§82, 84], fapt reiterat de către CtEDO în cauza Cruz-Varas v. Suedia (20 martie 1991)” [12, §69].

La capitolul înregistrării unui potenţial pericol de a fi supus relelor tratamente în ţara de destinaţie, CtEDO, prin aceste cauze, a efectuat „startul” benefic în crearea unei practici pe un asemenea subiect sensibil.

În cauza Vilvarajah v. Marea Britanie (30 octombrie 1991), CtEDO a constatat inexistenţa unor astfel de motive în ceea ce privește expulzarea reclamanţilor, dintre care unul era membru al comunităţii Tamil, în Sri Lanka, în 1988. De asemenea, CtEDO a ajuns la concluzia că, întrucât natura responsabilităţii statelor contractante în temeiul art. 3 CEDO în cazuri de acest gen constă în actul de expunere a unei persoane la riscul de a fi supus unor rele tratamente, existenţa riscului trebuie evaluată, în primul rând, cu luarea în calcul a faptelor care erau cunoscute sau ar fi trebuit să fie cunoscute de către statul contractant la momentul îndepărtării de pe teritoriul său [28, §107]. Cu toate acestea, CtEDO a avut posibilitatea să ia în considerare și informaţiile care apar ulterior aplicării măsurii de îndepărtare a reclamanţilor de pe teritoriul ţării. Acest lucru poate avea o valoare în ce privește confirmarea sau respingerea aprecierii făcute de către statul parte sau a temeiniciei temerilor expuse de către migranţi [28, §107]. În aceeași cauză, CtEDO a ajuns la concluzia că, pentru constatarea unui tratament inuman sau degradant în limitele art. 3 CEDO, tratamentul urmează să înregistreze un nivel minim de severitate. Estimarea nivelului minim de severitate este una relativă, care depinde de toate circumstanţele înregistrate [28, §107].

În speţa Chahal v. Marea Britanie (15 noiembrie 1996), CtEDO a constat că un susţinător al cauzei separatiste sikh, care făcea obiectul unui ordin de expulzare din motive de securitate naţională, ar fi fost suspus unui risc real de a fi victima relelor tratamente, dacă ar fi fost expulzat în India. CtEDO nu a fost convinsă de asigurările oferite de către guvernul indian [11, §73]. Totuși, după cum anterior a observat CtEDO, statele părţi au dreptul, în conformitate cu cadrul legal internaţional și potrivit obligaţiilor care reies din tratatele internaţionale, inclusiv CEDO, de a asigura controlul intrării, reședinţei și expulzării străinilor [11, §73].

Totodată, prin această cauză, CtEDO a declarat că în jurisprudenţa Curţii este clar stabilit faptul, potrivit căruia, prin aplicarea măsurii de îndepărtare de pe teritoriul unui stat, poate duce la înregistrarea unei probleme în limitele art. 3 CEDO și, prin urmare, implică responsabilitatea acestui stat în temeiul Convenţiei. Astfel, în cazul luării deciziei de a îndepărta o persoană de pe teritoriului statului și este demonstrată temerea întemeiată de a fi suspusă unui tratament contrar art. 3 CEDO, survine obligaţia faţă de statul-parte de a nu returna persoana respectivă în ţara de origine [11, §74]. Urmare a examinării circumstanţelor speţei, CtEDO a constatat că emiterea unui act administrativ de înlăturare de pe teritoriul statului a reclamantului în India, unde urma a fi executat, presupunea o încălcare a art. 3 din CEDO.

Riscul de a fi supus unor rele tratamente în cazul returnării în ţara de origine, prin expulzare sau extrădare, nu se limitează doar la existenţa unor motive de ordin politic sau de apartenenţă la anumite organizaţii cu tangenţă politică. Jurisprudenţa CtEDO oferă exemple elocvente prin care sunt expuse încălcări ale art. 3 CEDO în cazul returnării migranţilor fără o evaluare a riscului de a fi supuși relelor tratamente în cazuri de ordin umanitar, social etc.

Astfel, în cauza Sufi și Elmi v. Marea Britanie (28 iunie 2011), CtEDO a constatat că returnarea a doi solicitanţi de azil în Somalia ar constitui o încălcare a art. 3 CEDO pe motivul înregistrării crizei umanitare și a violenţei generalizate din Mogadishu [27].

Ţinând cont de specificul situaţiei create în ceea ce privește motivele constatate de către CtEDO la încălcarea art. 3 CEDO, în speţă se resimte accentuarea CtEDO pe rolul și importanţa evaluării informaţiilor din ţara de origine și evaluarea riscului la care ar putea fi supuși reclamanţii în cazul returnării lor. Astfel, CtEDO a menţionat că, în cazul evaluării ponderii informaţiei din ţara de origine, este necesar să se ţină cont de sursa provenienţei acesteia, în special – de independenţa, fiabilitatea și obiectivitatea informaţiei. Referitor la rapoartele privind informaţia din ţara de origine, autoritatea și reputaţia autorului, complexitatea informaţiilor în baza cărora au fost elaborate rapoartele respective, coerenţa concluziilor și coroborarea lor cu alte surse sunt toate luate în consideraţie [20, §120; 27, §230].

Un moment controversat examinat de către CtEDO se referă la cazurile de returnare indirectă. Articolul 33 al Convenţiei din 1951 privind statutul refugiaţilor interzice orice returnare a solicitanţilor de azil/ refugiaţilor în ţara unde poate fi supus persecuţiei pe motivele expres indicate în art. 1A al Convenţiei [39]. Totuși, sunt înregistrate cazuri în care statele aplică conceptul „ţării terţe sigure”, în baza căruia se ia decizia de a îndepărta de pe teritoriul ţării persoanele care solicită o anumită formă de protecţie internaţională. Riscul în asemenea cazuri constă în probabilitatea returnării către „ţara terţă sigură” a solicitantului de azil în ţara de origine, motivând acţiunile sale prin faptul că nu este obligată în asemenea cazuri de a aplica principiul non-refoulment. Pe teritoriul european asemenea cazuri au fost înregistrate în contextul aplicării „Procedurii Dublin” în temeiul Regulamentului Dublin II [3].

În cauza M.S.S. v. Belgia și Grecia (21 ianuarie 2011), reclamantul, un cetăţean al Afganistanului, a intrat în Uniunea Europeană prin Grecia în calea sa spre Belgia, unde a solicitat azil. Potrivit Regulamentului Dublin II, autoritatea administrativă belgiană responsabilă de străini a solicitat autorităţilor elene să își asume responsabilitate pentru examinarea cererii de azil înaintate de către reclamant [19, §§9-53].

Potrivit faptelor speţei, reclamantul s-a plâns, în special, pe condiţiile de detenţie, de condiţiile de viaţă în Grecia și a susţinut că nu are nici o soluţie eficientă la plângerile sale în cadrul sistemului de drept elen. De asemenea, reclamantul s-a plâns pe faptul că Belgia l-a expus unor riscuri evidente, care decurg din deficienţele procedurii de azil din Grecia, din condiţiile precare de detenţie și de viaţă la care au fost supuși solicitanţii de azil în centrele elene de plasament temporar. În final, reclamantul a susţinut că nu există un remediu efectiv în temeiul dreptului belgian cu privire la plângerile sale [19, §§206, 236- 239, 265-266, 323, 362-369].

Referitor la transferul reclamantului din Belgia în Grecia, în conformitate cu Regulamentul Dublin II, CtEDO a reţinut că autorităţile belgiene urmau să ia în calcul deficienţele procedurii de azil din Grecia atunci când a fost emis ordinul de îndepărtare a reclamantului de pe teritoriul statului. Aceasta – în condiţiile în care CtEDO a luat în consideraţie rapoartele realizate de către organizaţiile internaţionale care au oferit aprecieri similare privind dificultăţile practice înregistrate în aplicarea sistemului Dublin în Grecia. Mai mult ca atât, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi a avertizat guvernul belgian despre situaţia existentă în Grecia. Belgia a ordonat, iniţial, îndepărtarea reclamantului doar în temeiul unui acord tacit al autorităţilor elene și a procedat la punerea în aplicare a măsurii, fără ca autorităţile elene să fi dat vreo garanţie. Toate aceste evenimente au fost înregistrate în condiţiile în care Belgia ar fi putut refuza cu ușurinţă îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul său [19, §§330-334]. Reiese că Belgia nu a binevoit să examineze detaliat situaţia existentă în Grecia la capitolul respectării garanţiilor procedurale garantate solicitanţilor de azil în cadrul procedurii de determinare a statutului de refugiat, fără a ţine cont de informaţia și rapoartele prezentate de către organizaţiile internaţionale de profil, și a luat în calcul doar standardele generale aplicabile în spaţiul comunitar, încercând să își mușamalizeze „indiferenţa” pe cazul respectiv prin aplicarea prevederilor generale ale Regulamentului Dublin II.

Prin urmare, CtEDO a constatat că Belgia a încălcat art. 3 din CEDO [19, §§360, 368]. De asemenea, CtEDO a constatat în privinţa Belgiei încălcarea art. 13 în coroborare cu art. 3 din CEDO pe faptul lipsei unui remediu efectiv împotriva deciziei de expulzare a reclamantului.

În ce privește acţiunile Greciei, CtEDO a constatat o încălcare a art. 13 în coroborare cu art. 3 CEDO din cauza deficienţelor înregistrate la examinarea de către autorităţile elene a cererii de azil înaintate de către reclamant și a riscului de a fi returnat direct sau indirect în ţara de origine, fără o examinare minuţioasă a cererii sale și fără a avea acces la un remediu efectiv în acest sens. De asemenea, CtEDO a constatat înregistrarea unei încălcări a art. 3 CEDO pe motivul condiţiilor de detenţie a reclamantului și a condiţiilor de viaţă pe care le-a avut în Grecia [19, §264].

Un interes deosebit pentru cercetarea noastră îl reprezintă cauza Hirsi Jamaa și alţii v. Marea Britanie (23 februarie 2012). În această speţă CtEDO a examinat chestiunea jurisdicţiei extrateritoriale a unui stat contractant faţă de persoanele reţinute în marea liberă, teritoriu cu regim juridic internaţional și returnarea reclamanţilor (grup de migranţi din Somalia și Eritreea, care, în drumul lor spre Europa, au tranzitat Libia) [14, §§9-14]. De asemenea, luând în consideraţie problema reţinerii în marea liberă a reclamanţilor, a fost examinată problema valorii și aplicabilităţii principiului non-refoulment în regiuni cu regim juridic internaţional.

Astfel, în ce privește constatarea jurisdicţiei, CtEDO, în limitele art. 1 CEDO, a considerat că reclamanţii s-au aflat sub controlul continuu și excluziv, în fapt și în drept, al autorităţilor italiene de la urcarea lor la bordul navelor militare până la predarea lor autorităţilor libiene [14, §§74-75]. Este de remarcat că CtEDO a indicat în privinţa faptului că jurisdicţia statului, în sensul articolului 1 al Convenţiei, este, în esenţă, una teritorială [15, §312]. Astfel, se presupune că este exercitată, în mod normal, pe teritoriul unui stat, stricto senso [8, §139].

Luând în consideraţie circumstanţele înregistrate în speţă și decizia autorităţilor italiene de a returna reclamanţii autorităţilor libiene, CtEDO a constatat încălcarea art. 3 CEDO și art. 4 din Protocolul nr. 4 CEDO.

Referitor la încălcarea art. 3 CEDO, Curtea a considerat că reclamanţii au fost expuși riscului de a suferi rele tratamente în Libia. Curtea a hotărât că, prin îndepărtarea reclamanţilor spre Libia, autorităţile italiene i-au expus, în deplină cunoștinţă de cauză, la tratamente contrare CEDO, pentru că, la momentul îndepărtării reclamanţilor autorităţile italiene știau sau ar fi trebuit să știe că nu existau suficiente garanţii în baza cărora le-ar fi fost oferită o protecţie împotriva riscului de a fi returnaţi arbitrar în ţările lor de origine. Mai mult ca atât, CtEDO a accentuat în privinţa pericolului returnării indirecte în ţara de origine [14, §146].

În ce privește art. 4 din Protocolul nr. 4 CEDO, CtEDO a decis că autorităţile italiene nu au examinat situaţia fiecărui reclamant în parte.

De asemenea, luând în consideraţie că a fost înregistrat un caz de returnare a reclamanţilor în afara teritoriului naţional și lipsa posibilităţii din partea reclamanţilor de a contesta aceste acţiuni ale statului reclamat și de a se bucura de garanţiile procedurale de rigoare în asemenea cazuri, CtEDO a ajuns la următoarele constatări:
a) încălcarea art. 13 în coroborare cu art. 3 CEDO pe motivul că reclamanţii au fost în imposibilitatea de a înainta către o autoritate competentă și nici nu au putut obţine o evaluare amănunţită și riguroasă a cererilor lor, înainte de aplicarea măsurii de înlăturare;
b) încălcarea art. 13 în coroborare cu art. 4 din Protocolul nr. 4 CEDO pentru lipsa efectului suspensiv al acţiunii penale faţă de militarii care se aflau la bordul navei [14, §§200-207].

O abordare similară a fost aplicată de către CtEDO pe cauzele Mohammed v. Austria (6 iunie 2013) [17], Sharifi v. Austria (5 decembrie 2013) [25], Mohammadi v. Austria (3 iulie 2014) [18] – cazuri în care au fost înregistrate transferuri de către statele reclamate într-un alt stat membru al Uniunii Europene în temeiul Regulamentului de la Dublin II. La rândul lor, reclamanţii se plângeau de un tratament contrar articolului 3 CEDO, întrucât statele reclamate nu au putut să examineze în mod corespunzător cererile de azil și să ofere condiţii adecvate de viaţă solicitanţilor de azil.

Reţinerea și detenţia migranţilor

Dreptul la libertate este larg răspândit în instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, care, în esenţă, protejează toate persoanele împotriva reţinerii și detenţiei arbitrare [30, §279].

În primul rând, însuși termenul de „migrant” sau „refugiat” ne sugerează momentul intrării pe teritoriul ţării de destinaţie sau al celei de potenţial azil. Ţinând cont de faptul că statul, în limitele principiului suveranităţii, stabilește anumite condiţii pentru străini de a intra pe teritoriul său, situaţia migranţilor devine una precară. Anume migranţii și solicitanţii de azil, indiferent de motivele care i-au forţat să își părăsească ţările de origine, devin victime primare ale unor abuzuri la frontieră sau în cadrul procedurii de obţinere a unui permis de ședere pe teritoriul statului, iar reţinerea sau detenţia arbitrară a migranţilor este una din situaţiile cele mai precare cu care ei se confruntă.

Privarea de libertate urmează a fi aplicată cu respectarea unor garanţii importante. Aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și sa nu fie una arbitrară. Astfel, reţinerea și privarea de libertate a migranţilor trebuie să fie o măsură de ultimă soluţie [33].

În speţa Bistieva și alţii v. Polonia (10 aprilie 2018), CtEDO e examinat legalitatea detenţiei unei doamne împreună cu trei copii minori la Centrul pentru străini din Polonia [9].

Reclamanta a invocat că reţinerea sa și a membrilor familiei sale a fost nejustificată, iar autorităţile poloneze au ignorat faptul că soţul ei a rămas în Germania, fiind internat într-un spital în momentul când familia sa a fost trimisă înapoi în Polonia [9, §17]. Din faptele speţei reiese că, iniţial, reclamanta a solicitat acordarea statutului de refugiat pentru dânsa și pentru copiii săi. Reclamanta s-a plâns pe faptul că reţinerea sa sub formă administrativă a fost contrară art. 5 alin. (1) CEDO. Mai mult ca atât, reclamanta a invocat că, în temeiul art. 5 alin. (4) CEDO și în temeiul legislaţiei poloneze, suspendarea executării deciziei de expulzare nu a condus la eliberarea automată a străinului de sub reţinerea administrativă. De asemenea, reclamanta s-a plâns pe faptul că fiul ei cel mai mic a fost lipsit de un control judiciar în privinţa detenţiei sale, deoarece situaţia lui a fost legată direct de statutul migraţional al mamei sale [9, §§43-44]. De asemenea, reclamanţii s-au expus asupra încălcării art. 8 CEDO [9, §67].

CtEDO a constatat că în cadrul centrului de plasament al străinilor condiţiile de trai erau bune, inclusiv sub aspect de acordare a serviciilor medicale și de instruire a copiilor migranţi – fapt confirmat și prin rapoartele Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului [9, §§12-16]. E o situaţie destul de controversată. La prima vedere, ar părea o justificare logică din partea statului prin faptul impunerii unei restricţii, cum a fost în cazul familiei reclamantei și anume – pe parcursul procedurii de determinare a statutului de refugiat. Or, potrivit regulilor generale, în cadrul unei asemenea proceduri, solicitanţii de azil sunt supuși unor restricţii în ce privește beneficierea de anumite drepturi ale omului și de libertăţi fundamentale. Asemenea cerinţe, în mod normal, urmează a fi aplicate și în privinţa dreptului la circulaţie, care, în mod inerent, ar putea fi conexat și cu dreptul la viaţă privată și de familie. În final, CtEDO a luat în consideraţie faptul că, la momentul înaintării cererii în faţa Curţii, reclamanţii erau deja la libertate. CtEDO a luat în consideraţie faptul că înaintarea unei plângeri prin care se invocă caracterul ilegal al unei măsuri și, prin urmare, acordarea unei compensaţii ar trebui considerată un remediu eficient [9, §59]. În această ordine de idei, CtEDO a respins alegaţiile reclamanţilor privind pretinsa încălcare a art. 5 CEDO pe motivul că nu au fost epuizate remediile naţionale [9, §66].

Cauza Ilias și Ahmed vs. Ungaria (21 noiembrie 2019) implică invocări privind pretinsele încălcări ale CEDO pe segmentul reţinerii și detenţiei în zona de tranzit pe timpul examinării cererilor de azil. Cazul se referă la detenţia a doi cetăţeni din Bangladesh, care sunt solicitanţi de azil, în zona de frontieră pentru o perioadă de 23 de zile, urmare a expulzării lor din Ungaria în Serbia [16, §8].

Autorităţile maghiare au făcut trimitere în decizia de expulzare la o hotărâre de Guvern, aprobată în 2015, prin care Serbia, ultima ţară de tranzit a reclamanţilor, a fost inclusă în lista ţărilor terţe sigure [16, §23]. Statul reclamant a invocat faptul că, potrivit celor constatate de către psihiatru în urma intervievării ambilor reclamanţi, nu au fost identificate necesităţile speciale care nu ar fi putut fi satisfăcute în zona de tranzit unde erau reţinuţi aceștia. De asemenea, nici reclamaţii nu au prezentat careva informaţii pertinente prin care ar fi demonstrat că Serbia nu este o ţară sigură. Drept rezultat, reclamanţii au fost escortaţi imediat la graniţa cu Serbia, părăsind zona de tranzit fără aplicarea unor forme de constrângere fizică [16, §34].

În temeiul art. 5 alin. (1) și alin. (4) CEDO, reclamanţii au invocat că cele 23 de zile pe care le-au petrecut în zona de tranzit echivalează cu o privare de libertate care nu avea niciun temei juridic și care nu putea fi remediată printr-un control judiciar adecvat.

De asemenea, în temeiul art. 3 și art. 13 CEDO, aceștia au susţinut că reţinerea lor în zona de tranzit în condiţii minime de siguranţă a fost una inumană. Mai mult ca atât, având la bază prevederile art. 3 CEDO, reclamanţii au invocat că expulzarea lor în Serbia, fără o evaluare amănunţită și individuală a cererilor de azil, i-a expus la un posibil „lanţ de returnare” (chain refoulment): prin Serbia și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei – în Grecia, unde exista riscul de a fi supuși unor condiţii de primire inumane [16, §100]. Plus la aceasta, ei au susţinut că procedura de azil a fost agravată de faptul că singurele informaţii juridice pe care autorităţile le-au dat reclamanţilor, analfabeţi, erau în scris și că au fost intervievaţi printr-un interpret care nu poseda bine limba lor maternă, traducerea fiind de o proastă calitate [16, §105]. În temeiul articolului 13 în coroborare cu articolul 3 CEDO, reclamanţii s-au plâns, de asemenea, de presupuse deficienţe în examinarea contestaţiei legale în cazul expulzării lor.

Cazul examinat de către CtEDO scoate în evidenţă o problemă în ce privește interpretarea prevederilor CEDO în contextul efectuării expulzării solicitanţilor într-o ţară terţă sigură. O asemenea decizie de expulzare poate fi calificată drept o încălcare a prevederilor Convenţiei și eventuala expunere a solicitanţilor de azil la rele tratamente sau la alte forme de persecuţie care ar fi contrar prevederilor Convenţiei?

În speţă, CtEDO a constatat că în cazul în care un stat contractant încearcă să expulzeze solicitantul de azil într-o ţară terţă, fără a examina cererea de azil pe fond, obligaţia statului de a nu expune persoana unui risc real de tratament, contrar articolului 3, are loc într-o formă diferită decât în cazurile de returnare în ţara de origine [16, §130].

În pofida faptului că autorităţile statului care a luat decizia de expulzare verifică temeinicia cererii de azil și examinează eventualele riscuri din ţara de origine, principala întrebare cu care ele se confruntă este dacă persoana respectivă va avea acces la o procedură adecvată de azil în ţara terţă sigură. Pe lângă această problemă fundamentală, statul-parte, la momentul luării deciziei de îndepărtare a solicitantului într-o ţară terţă sigură, urmează să evalueze și presupusul risc de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 CEDO [16, §131].

Referitor la detenţia reclamanţilor în zona de tranzit aeroportuar de către autorităţile maghiare, CtEDO a reiterat faptul că, în absenţa unei ameninţări directe asupra vieţii sau sănătăţii reclamanţilor, cunoscută sau adusă la cunoștinţa autorităţilor maghiare la momentul respectiv, întreruperea procedurii de azil în Ungaria a fost o chestiune legală, care nu le-a afectat libertatea fizică de a ieși din zona de tranzit, îndreptându-se spre teritoriul sârb. De asemenea, CtEDO, remarcând temerile reclamanţilor privind accesul ineficient la procedurile de azil în Serbia, deși sunt relevante în ceea ce privește articolul 3 CEDO, a constatat că reclamanţii nici din punct de vedere teoretic nu au întreprins măsuri de a părăsi zona de tranzit. Prin urmare, aceasta nu a avut efectul de a face involuntară șederea reclamanţilor în zona de tranzit, din punctul de vedere al articolului 5 CEDO și, prin urmare, nu a putut declanșa, de la sine, aplicabilitatea acestei prevederi convenţionale [16, §248]. Astfel, CtEDO a constatat că cererile reclamanţilor, în temeiul art. 5 alin. (1) și (4) CEDO, sunt incompatibile cu ratione materie și cu dispoziţiile sale [16, §250].

Nedisciminarea

La capitolul nediscriminării, în cauza Asiaticii din Africa de est v. Marea Britanie (14 decembrie 1973), s-a remarcat că CtEDO a afirmat în mod special interzicerea discriminării pe criterii de gen și rasă în aspecte ce ţin de intrarea pe teritoriul statului [13].

În speţele Fawsie v. Grecia și Saidoun v. Grecia (28 octombrie 2010), reclamanţii, de origine sirieni și libanezi, au fost recunoscuţi oficial în calitate de refugiaţi pe la mijlocul anilor ’90 ai sec. XX și erau rezidenţi legali în Grecia. Autorităţile elene au respins cererile reclamanţilor privind acordarea alocaţiilor financiare pentru mamele cu mulţi copii pe motivul că nu aveau cetăţenie greacă sau cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Curtea a reamintit că numai din considerente foarte puternice s-ar putea de justificat în mod exclusiv o diferenţă de tratament pe baza naţionalităţii pentru a fi compatibilă cu prevederile Convenţiei și nu a fost de acord cu criteriul ales, bazat în principal pe limba, naţionalitatea sau originea greacă. Astfel, CtEDO a constatat încălcarea art. 14 în coroborare cu art. 8 din Convenţie [4; 5].

Dreptul la respectarea vieţii private și de familie

Noţiunea de „viaţă privată” este una complexă, iar o definiţie cu elemente exhaustive nu este atât de ușor de identificat [33].

În cazurile de înlăturare a migranţilor de pe teritoriul statului pot fi înregistrate aspecte care se referă la încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie, dar și anumite implicaţii în ce privește respectarea dreptului la viaţa privată – fapt afirmat de către CtEDO în cazul Omojudi v. Marea Britanie (24 noiembrie 2009) [21, §61].

După cum a fost menţionat supra, în speţa Bistieva și alţii v. Polonia (10 aprilie 2018), CtEDO a examinat legalitatea detenţiei unei doamne împreună cu trei copii minori la Centrul pentru străini din Polonia [9, §67]. De asemenea, reclamanţii s-au expus asupra încălcării art. 8 CEDO prin faptul că plasarea lor în detenţie administrativă nu a fost o măsură necesară în raport cu scopul urmărit și că a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor la respectarea vieţii private și de familie [9, §67]. E o situaţie destul de controversată. La prima vedere, ar părea o justificare logică din partea statului prin faptul impunerii unei restricţii, cum a fost în cazul familiei reclamantei, anume pe parcursul procedurii de determinare a statutului de refugiat. Or, potrivit regulilor generale, în cadrul unei asemenea proceduri, solicitanţii de azil sunt supuși unor restricţii în ce privește beneficierea de anumite drepturi ale omului și de libertăţi fundamentale, inclusiv în privinţa dreptului la circulaţie, care, în mod inerent, ar putea fi conexat și cu dreptul la viaţă privată și de familie.

Pe marginea alegaţiilor reclamanţilor, CtEDO a constatat că „…satisfacţia reciprocă a părinţilor și a copilului de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie. Astfel, nu se poate deduce că doar asigurarea unităţii familiei garantează în mod cert respectarea dreptului la viaţa de familie, în special, în cazurile în care familia este reţinută” [9, §73].

Deși satisfacţia reciprocă a părinţilor și a copilului de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, nu se poate deduce de aici că doar prin simpla asigurare a unităţii familiei este garantată neapărat respectarea dreptului la o viaţă de familie, în special în cazurile în care familia este reţinută. Drept rezultat, CtEDO a constatat că, chiar dacă doamna Bistieva nu a fost separată de copiii ei, faptul de a limita reclamanţii la plasarea lor într-un centru de detenţie timp de aproape șase luni, supunându-i astfel condiţiilor de viaţă tipice unei instituţii de custodie, poate fi considerat drept o ingerinţă cu exercitarea efectivă a vieţii lor de familie [16, §73].

De asemenea, luând în consideraţie faptele constatate de către CtEDO, s-a ajuns la concluzia că autorităţile au obligaţia de a găsi un echilibru echitabil între interesele concurente ale individului și ale societăţii în ansamblu. Un asemenea echilibru ar trebui garantat, ţinându-se cont de convenţiile internaţionale, în special de Convenţia privind drepturile copilului. Prin urmare, protecţia drepturilor fundamentale și constrângerile impuse de politica de imigraţie a unui stat trebuie să fie reconciliate. Deci, o măsură de reţinere trebuie să fie proporţională cu obiectivul urmărit de autorităţi, și în special – executarea deciziei de expulzare [16, §78].

În această speţă CtEDO a evidenţiat un aspect relevant din jurisprudenţa sa. A fost constatat faptul că, în cazurile în care sunt implicate familii, autorităţile, în evaluarea proporţionalităţii, urmează să ţină cont de interesul primordial al copilului. În această ordine de idei, Curtea a accentuat asupra faptului că în prezent există un consens, chiar și în dreptul internaţional, în ce privește susţinerea ideii că în toate deciziile care implică copiii, interesele lor cele mai bune trebuie să fie primordiale [16, §78]. În final, Curtea a constatat o încălcare a art. 8 (dreptul la viaţa privată și la familie) din CEDO, ajungând la concluziile expuse supra, care, nemijlocit se referă la caracterul primordial al intereselor copiilor în asemenea situaţii.

Concluzii

Problema protecţiei migranţilor în cadrul sistemului CEDO a devenit una complexă în ultimele decenii. Într-o oarecare măsură, noi reiterăm mesajul expus în contextul amplificării crizei migraţionale pe continentul european în introducerea prezentei cercetări. Din cele examinate, s-a ajuns la concluzia că, în pofida codificării dreptului la azil, în CEDO protecţia migranţilor, sub unele aspecte care sunt sensibile domeniului în cauză, este una viabilă și eficientă. În mod special, scopul nostru a fost axarea asupra situaţiei cruciale în viaţa unui migrant la momentul intrării sale pe teritoriul statului potenţial de azil. Or, respectivele categorii de persoane anume în asemenea clipe sunt destul de vulnerabile și fac faţă unor acţiuni arbitrare din partea autorităţilor statelor. Aceasta se referă atât la garantarea principiului non-refoulment, cât și la interzicerea returnărilor sau expulzărilor arbitrare, garantarea unor garanţii procedurale în contextul examinării cererilor de azil și garantarea unor garanţii în ce privește reţinerea arbitrată de către autorităţile naţionale, care poate fi urmată de returnarea abuzivă în ţara de origine, unde migranţii ar putea fi supuși diverselor forme de discriminare și persecuţii contrare prevederilor CEDO.

*Acest articol a fost publicat în: Revista Institutului Național al Justiției nr. 2(53), 2020.

Referinţe bibliografice:

  1. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298 din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.54-55/502.
  2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New-York la 10.12.1948 şi ratificată de Republica Moldova la 28.07.1990. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol.1. Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p.11-17.
  3. Regulamentul Dublin II, https://eur-lex.europa.eu/ legal content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM:l33153 (vizitat 05.06.2020).
  4. Affaire Saidoun c. Grèce, CEDH, 28 octobre 2010, définitif 28.01.2011, https://hudoc.echr.coe.int/en g#{%22itemid%22:[%22001-101362%22]} (vizitat 05.06.2020).
  5. Affaire Fawsie c. Grèce, CEDH, 28 octobre 2010, définitif 28.01.2011, https://hudoc.echr.coe.int/en g#{%22itemid%22:[%22001-101365%22]} (vizitat 15.06.2020).
  6. Asylum Case (Colombia/Peru). Judgment of November 20, 1950, https://www.icj-cij.org/files/caserelated/7/007-19501120-JUD-01-00-EN.pdf (vizitat 15.06.2020).
  7. Case of Abdulaziz, Cabales and Balkandali v. the United Kingdom, ECHR, 28 May 1985, https://hudoc.echr. coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-57416%22]} (vizitat 22.05.2020).
  8. Case of Assandize v. Georgia, ECHR, 8 April 2004, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-61875%22]} (vizitat 12.06.2020).
  9. Case of Bistieva and Others v. Poland, ECHR, 10 Aprilie 2018, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-182210%22]} (vizitat 15.06.2020).
  10. Case of Boujlifa v. France, ECHR, 21 October 1997, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-58106%22]} (vizitat 22.05.2020).
  11. Case of Chahal v. the United Kingdom, ECHR, 15 November 1996), https://hudoc.echr.coe.int/eng #{%22itemid%22:[%22001-58004%22]} (vizitat 05.06.2020).
  12. Case of Cruz-Varas v. Sweeden, ECHR, 20 March 1991, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-57674%22]} (vizitat 02.06.2020).
  13. Case of East African Asians v. the United Kingdom, ECHR, 14 December 1973, https://hudoc.echr.coe. int/eng#{%22itemid%22:[%22001-73658%22]} (vizitat 15.06.2020).
  14. Case of Hirsi Jamaa and Others v. Italy, ECHR, 23 February 2012, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {%22itemid%22:[%22001-109231%22]} (vizitat 10.06.2020).
  15. Case of Ilascu and Others and Others v. Moldova and Russia, ECHR, 8 July 2008, https://hudoc. echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22Ilascu% 22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRAN DCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22item id%22:[%22001-61886%22]} (vizitat 12.06.2020).
  16. Case of Ilias and Ahmed v. Hungary, ECHR, 21 November 2019, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-198760%22]} (vizitat 15.06.2020).
  17. Case of Mohammed v. Austria, ECHR, 6 June 2013, final 6 September 2013, https://hudoc.echr.coe.int/ eng#{%22itemid%22:[%22001-120073%22]} (vizitat 10.06.2020).
  18. Case of Mohammadi v. Austria, ECHR, 3 July 2014, final 17 November 2014, https://hudoc.echr.coe.int/ eng#{%22itemid%22:[%22001-145233%22]} (vizitat 12.06.020).
  19. Case of M.S.S. v. Belgium and Greece, ECHR, 21 January 2011, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-103050%22]} (vizitat 10.06.2020).
  20. Case of N.A. v. the United Kingdom, ECHR, 8 August 2008, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-87458%22]} (vizitat 07.06.2020).
  21. Case of Omojudi v. the United Kingdom, ECHR, 24, November 2009, https://hudoc.echr.coe.int/eng #{%22itemid%22:[%22001-95777%22]} (vizitat 15.06.2020).
  22. Case of Rassmunsen v. Denmark, ECHR, 28 November 1984, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22 dmdocnumber%22:[%22695440%22],%22item id%22:[%22001-57563%22]} (vizitat 15.05.2020).
  23. Case of Saadi v. Italy, ECHR, 28 February 2008, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-84709%22]} (vizitat 07.06.2020).
  24. Case of Salah Sheekh v. Netherlands, ECHR, 23 May 2007, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-78986%22]} (vizitat 05.06.2020).
  25. Case of Sharifi v. Austria, ECHR, 5 December 2013, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-138593%22]} (vizitat 12.06.2020).
  26. Case of Soering v. the United Kingdom, ECHR, 7 July 1989, https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22item id%22:[%22001-57619%22]} (vizitat 02.06.2020).
  27. Case of Sufi and Elmi v. the United Kingdom, ECHR, 28 June 2011, final 28 November 2011, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22item id%22:[%22001-105434%22]} (vizitat 07.06.2020).
  28. Case of Vilvarajah and Others v. the United Kingdom, ECHR, 30 October 1991, https://hudoc.echr.coe.int/ eng#{%22itemid%22:[%22001-57713%22]} (vizitat 05.06.2020).
  29. Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination against Women (December 18, 1979), https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/cedaw.aspx (vizitat 18.05.2020).
  30. Costello C. The Human Rights of Migrants and Refugees in European Law. Oxford University Press, 2016. 279 p.
  31. Declaration on the human rights of individuals who are not nationals of the country in which they live. UN General Assembly Resolution 40/144 of December 13, 1985, https://undocs.org/en/A/RES/40/144 (vizitat 12.05.2020).
  32. Guide on the case-law of the European Convention on Human Rights. Immigration. Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2019, https:// www.echr.coe.int/Documents/Guide_Immigration_ ENG.pdf vizitat 12.05.2020).
  33. Handbook on European Law relating to asylum, borders and immigration. European Union Agency for Fundamental Rights, Council of Europe, 2014. 273 p, https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_ uploads/handbook-law-asylum-migration-borders2nd-ed_en.pdf (vizitat 12.06.2020).
  34. International Covenenant on Civil and Political Rights (December 19, 1966), https://treaties.un.org/ doc/publication/unts/volume%20999/volume999-i-14668-english.pdf (vizitat 18.05.2020).
  35. International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination (December 21, 1965), https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/cerd.aspx (vizitat 18.05.2020).
  36. Ktistakis Y. Protecting migrants under European Convention on Human Rights and the European Social Charter. A Handbook for legal practitioners (2nd edition). Council of Europe. September 2016.
  37. Ristik J. The Right to Asylum and the Principle of Non-Refoulement Under the European Convention on Human Rights, http://eujournal.org/index.php/ esj/issue/view/294 (vizitat 26.05.2020).
  38. Segonzac M. Assessment of credibility of asylumseekers: burden of proof and the limits of the ECHR`s examination, https://www.echr.coe.int/Documents/ Speech_20170127_De_Segonzac_JY_ENG.pdf (vizitat 12.05.2020).
  39. The 1951 Convention relating to the status of refugees and its 1967 Protocol, https://www.unhcr. org/about-us/back-ground/4ec262df9/1951-convention-relating-status-refugees-its-1967-protocol. html (vizitat 12.05.2020).

Aflaţi mai mult despre , , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.