Dr. Mihaela Botnarenco

Sistemul juridic nu se află la adăpost de efectele timpului și nici de la oscilațiile geografice. Inevitabil, dez­voltarea dreptului internațional, dar și a celui european, influențează dreptul penal, după cum diversificarea surselor de drept nu poate să nu aibă un impact asupra legislației penale, care izolată ar rămâne prinsă într-o capcană de anacronism. Evoluția dreptului și a societății (în sensul cel mai larg) conduce implicit la o nouă abordare a principiului legalității incriminării și pedepsei. În aceste condiții, fără a-i contesta importanța, diverși autori pun în discuție fie un declin al principiului de la concepția sa clasică care a conferit legii, în sens formal, monopolul represiunii, o pierdere a „prestigiului” de altădată, fie o reconfigurare a acestuia [1,2].

Rezultate și discuții

Cesare Beccaria, în celebra sa lucrare Despre infracţiuni şi pedepse (1764), sublinia că „numai legile pot stabili pedepse corespunzătoare infracțiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea printru-un contract social” [3, p.13]. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanu­lui din 26 august 1789 [4] a fost primul instrument juridic care a receptat principiul legalităţii incriminării și pe­depselor, consacrându-l în șirul mai multor prevederi. In concreto, art.5 dispune: „Legea poate interzice numai acţiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut”. Totodată, art.8 prevede: „Nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”.

După acest moment, legalitatea incriminării și pedepsei a fost enunțată în numeroase documente interna­țio­nale universale sau regionale. De exemplu: în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 [5], art.11 alin.(2): „Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în mo­mentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nicio pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal”; în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 [6], art.15: „1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivitdreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii. Dacă ulterior comiterii infracțiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse mai ușoare, delincventul trebuie sa beneficieze de aceasta. 2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ din pricina unor acțiuni sau omisiuni care atunci când au fost săvârșite erau considerate ca fapte criminale, potrivit principiilor ge­nerale de drept recunoscute de totalitatea națiunilor”; în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 [7], art.7: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau in­ter­național. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul să­vâr­șirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor ge­ne­rale de drept recunoscute de națiunile civilizate”.

Primul Cod penal care a prevăzut principiul legalității incriminării și pedepselor a fost Codul penal francez din 1810 [8] care în art.4 statua că „nicio contravenţie, niciun delict, nicio crimă nu pot să fie sancţionate cu pedepse care nu au fost prevăzute de lege înainte de a fi comise”. Principiul a fost consacrat treptat, sub diverse formulări, în legile penale ale majorității statelor occidentale. În plus, cele mai multe state i-au atribuit și va­loare constituțională, fiind enunțat în sfera principiilor fundamentale.

În Republica Moldova, legalitatea incriminării și pedepselor are deopotrivă o consacrare dublă. In concreto, potrivit art.3 alin.(1) din Codul penal al Republicii Moldova [9] (în continuare – CP RM), „nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanței de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală”. Corespondenta constituțională a prin­ci­piu­lui este reliefată în art.22 din Legea Fundamentală [10]: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”.

Așa cum se desprinde din prevederile citate supra, remarcăm că, în contextul descrierii legalității incrimi­nării și pedepsei, legiuitorul autohton demonstrează fidelitate față de terminologia specificată în normele re­levante din actele internaționale și europene. În viziunea noastră, o atare abordare nu este tocmai cea mai reușită. Bunăoară, în sensul afirmat de acestea, pedeapsa comportă o semnificație largă (ce include măsurile de siguranță și cele educative), în timp ce atunci când vorbim despre normele legii penale, precizia este de dorit; or, în corespundere cu legea penală, noțiunea de pedeapsă este mai îngustă decât noțiunea de sancțiune penală. Pe această cale, nu putem să nu fim de acord că „opțiunea legiuitorului român pentru denumirea mar­ginală legalitatea sancțiunilor de drept penal este una mai mult decât fericită, întrucât clarifică, pe de o parte, sfera de acțiune a principiului, iar, de cealaltă parte, este inclusă în formulare natura juridică de sancțiune penală atât a pedepselor, cât și a măsurilor educative, respectiv a măsurilor de siguranță” [11, p.64].

În Hotărârea nr.21 din 22 iulie 2016 [12], Curtea Constituțională a Republicii Moldova a subliniat că „în materie penală, principiile „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege” impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită (sublinierea ne aparține – n.a.), dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. […] Curtea reține că persoana trebuie să poată determina fără echivoc comportamentul care poate avea un caracter penal”.

Conform accepțiunii clasice, în dreptul penal nu ar trebui să existe un alt autor care reglementează infrac­țiunile și pedepsele decât Parlamentul. De altfel, repartizarea competenței de legiferare care derivă din art.72 alin.(3) lit.n) în coroborare cu art.74 din Constituție nu lasă nicio îndoială asupra acestui aspect. Atribuirea absolută a competenței de reglementare penală Parlamentului, deși conformă ideologiei principiului lega­li­tății, se arată a fi totuși irealistă sau nepracticabilă astăzi în contextul unei legi penale care persistă să pătrundă cu o natură organică în fiecare sector al relațiilor sociale. Prin urmare, procedeul tehnic de trimitere este general admis în dreptul penal pentru a delega competența redactării unei părți a normei penale altor autorități cărora le lipsește în mod natural atare atribuție. O astfel de contribuție a sursei completatoare pare indispensabilă în special în sectoarele legislației speciale caracterizate de complexitatea tehnică și care au nevoie de actualizare continuă (cum ar fi actualizarea listei de substanțe care se încadrează în conceptul de „stupefiante” ori a spec­trului de „reguli și metode de acordare a asistenței medicale”). Desigur, există anumite limite: prevederea sancțiunii într-un alt act normativ decât legea penală nu poate fi niciodată delegată*. Deopotrivă, este greșită calificarea unei fapte prejudiciabile potrivit legii penale prin efectuarea alegației către o normă dintr-un act normativ ce nu poate produce efecte juridice (nepublicată în condițiile legii – n.a.) [13, p.41].

În condițiile în care norma penală transgresează câmpul legii, în literatura de specialitate se vorbește despre reconfigurarea „principiului legalității dreptului penal” în „principiul normativității”. Potrivit acestei opinii, principiul legalității este subminat de procedeul tehnic normativ de trimitere, care se impune ca un parametru al dreptului penal actual și face ca legea, în sens formal, să nu mai fie unica sursă a normei de drept penal. Prin urmare, principiul legalității va trebui să se adapteze acestei dezvoltări. Or, identificarea conținutului normei penale în alte norme este soluția unei tehnici legislative care compromite legalitatea incriminării [1, p.133]. Deși, aparent rigidă asemenea interpretare, trebuie să recunoaștem că intensele disensiuni doctrinare și multiplele abordări jurisprudențiale în domeniu (mai ales din alte state, cum ar fi România, Italia, Franța ș.a.) pe mar­gi­nea compatibilității normelor incomplete (în special a celor de blanchetă – denumite și norme de incriminare în alb) cu principiul legalității, nu sunt întâmplătoare. Problematica este evidentă. Pe de o parte, din cauza multiplicării normelor penale incomplete, care, în combinație cu fenomenul inflației legislative, îngreunează procesul de identificare a normei ce completează textul incriminator (norma completatoare). Pe de altă parte, din motivul că legiuitorul nu se eschivează să facă trimitere la norme prevăzute în acte normative inferioare legii (cazul normelor în alb ori al dispozițiilor de blanchetă, cum ar fi, de pildă: art.213, art.215, art.245¹² CP RM), pentru a întregi dispoziția incriminatoare. Chiar dacă, potrivit art.72 alin.(3) lit n.) din Legea Fundamentală, „prin lege organică se reglementează infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora”. În cele din urmă, apreciem că adagiul „prea multe legi ucid legea” pare potrivit să contureze problematica determinării con­ți­nu­tului normei de incriminare în alb din suma diferitelor texte aflate, uneori, în mai multe acte normative (de rang diferit).

O situație discutabilă se atestă și în cazul în care norma incriminatoare face trimitere in futurum la alte prevederi normative. Or, așa cum se arată în literatura de specialitate, norma incriminatoare în alb se poate integra atât cu o normă preexistentă, cât și cu o normă viitoare, care nu a fost emisă încă la momentul intrării în vigoare a normei penale [14, p.63]. De exemplu, în cazul art.215 CP RM „Răspândirea bolilor epidemice”, autoritățile competente pot adopta temporar măsuri particulare de combatere și prevenire a unei boli în condiții de epidemie, iar conținutul concret al acestor măsuri nu pot fi cunoscute ex ante publicării lor. În atare circumstanțe, norma penală incriminează o conduită sui generis fără a ști cu exactitate variile sale modalități de manifestare. Or, atât timp cât norma completatoare nu este adoptată, este imposibil a cunoaște partea din dispoziție care întregește norma de incriminare cadru. În raport cu astfel de situații, în doctrină se apreciază că „atunci când trimiterile la alte norme sunt multiple ori in futurum, norma penală nu este nici previzibilă, nici accesibilă (din punct de vedere intelectual și material) [1, p.143-144 ].

În context, subliniem că este recomandabilă prudența maximă din partea legiuitorului în cazul în care for­mulează norme penale ce fac trimiteri la prevederi ale altor acte normative a căror evoluție nu este certă (tri­miteri dinamice). Or, autorul actului normativ la care se face referire nu trebuie să ţină seama de efectele in­tervenției sale în actul normativ asupra normei de incriminare cadru; prin urmare, în astfel de situații procedeul de trimitere poate să conducă la o modificare ascunsă a conținutului normei de incriminare ori chiar la o dez­incriminare. Efectele modificării/abrogării normei completatoare nu trebuie ignorate. Bunăoară, în cazul abro­gării normei complementare, norma de incriminare în alb nu urmează aceeași soartă, dar temporar devine lipsită de aplicabilitate, urmând a se reactiva în momentul apariției unei noi norme completatoare; după cum, în cazul modificării normei completatoare, de exemplu, prin excluderea unei reguli, cerințe, măsuri etc., are loc dezincriminarea parțială a faptei, chiar dacă norma penală cadru nu este modificată nemijlocit. De pildă, dacă persoana X este trasă la răspundere penală pentru o faptă potrivit unei norme de incriminare în alb ce se completează (în planul concretizării elementului material) print-o normă prevăzută într-un alt act normativ care era în vigoare la momentul săvârșirii faptei, dar care, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, fie al judecării cauzei, a fost exclusă din respectivul act, în virtutea retroactivităţii legii penale mai blânde, X nu va mai putea fi supusă răspunderii penale.

Având în vedere cele arătate, subscriem opiniei potrivit căreia instabilitatea respectivelor acte (a actelor nor­mative completatoare – n.a.) duce la atribuirea persoanei abilitate cu aplicarea legii penale a două obli­ga­ții suplimentare: a) cunoașterea tuturor modificărilor și completărilor operate în actele normative cu caracter extrapenal și b) determinarea cu exactitate a normei actului extrapenal și a conținutului acesteia, având în vedere principiile aplicării legii penale în timp. Cea de-a doua obligație are importanță la calificare, în special pentru determinarea legii aplicabile cele mai favorabile făptuitorului [13, p.41].

Cu referire la dispozițiile de blanchetă în legea penală, în Hotărârea nr.25 din 13 octombrie 2015 [15] Curtea Constituțională a Republicii Moldova a menționat: „63. […] existenţa dispoziţiilor de blanchetă în normele penale constituie o expresie a procesului obiectiv de reglementare normativă, fiind o modalitate specială de formulare a reglementărilor juridico-penale; 64. Fără a contesta principiul codificării legii penale, recurgerea la dispoziţiile de blanchetă în Codul penal asigură stabilitatea legii penale, astfel încât conținutul acesteia să nu fie direct proporțional cu frecventele modificări ale actelor normative subsecvente, precum și legătura sistemică cu alte acte normative aplicabile”. Totodată, Curtea Constituțională impune unele rigori în planul garantării principiului legalității: „Având în vedere specificul dreptului penal, legiuitorului îi revine obligația să dea dovadă în actul de legiferare de exigențe sporite în respectarea principiului clarității și previzibilității legii”. Prin urmare, deși legiuitorul este „autorizat” să apeleze la procedeul tehnic normativ de trimitere, el este obligat să țină cont de exigențele care derivă din principiul legalității. Extrapolând consta­tările Curții la orice normă de blanchetă, trebuie să înțelegem că din dispozițiile complinitoare ale legilor ne­penale trebuie să se identifice cu claritate și precizie conținutul activităților (măsurilor, regulilor etc.) care pot genera răspunderea penală potrivit normei de incriminare cadru. În cazul actelor normative in­fe­rioare legii, responsabilitatea privind calitatea normei completatoare nu este delegată legiuitorului, după cum și verificarea calității acestei norme nu ține de sfera constituționalității. În context, reținem a fi elocventă urmă­toarea alegație: „Procedeul creării normelor de blanchetă, frecvent utilizat, necesită o prudenţă distinctă din partea legiuitorului, atât sub aspectul respectării principiilor legiferării ce vizează coerenţa, consecvenţa şi echilibrul între reglementările concurente, cât şi în ceea ce priveşte determinarea clară a semnelor principale ale componenţei de infracţiune nemijlocit în legea penală, prin aceasta asigurând caracterul complet al normei juridice penale şi realizarea principiului legalităţii incriminării” [16, p.140].

În lumina celor reflectate anterior, apreciem că, în ipoteza în care o parte din dispoziția incriminatoare este descrisă într-un alt act normativ decât legea penală, tehnica de trimitere este compatibilă cu exigențele de pre­vizibilitate și accesibilitate, cu condiția că legea nu dă naștere la incertitudini în raport cu aria de aplicare și conținutul normei de incriminare și nici cu privire la identificarea normei completatoare. Această cerință este respectată în cea mai mare parte atunci când norma penală face trimitere la norme ce emană de la auto­ritatea legislativă. În cazul în care norma incriminatoare face trimitere la norme prevăzute în acte norma­tive de rang inferior legii, exigențele respective vor fi respectate dacă referirea vizează elemente de natură tehnică, în timp ce esențialul interdicției este prevăzut în norma penală.

În Codul penal al Republicii Moldova, procedeul tehnic legislativ de trimitere este utilizat inclusiv pentru a „sesiza” unele acte internaționale. De pildă, pentru a clarifia noțiunea de „valori culturale cu caracter religios sau laic”, la art.133 CP RM se face trimitere expressis verbis la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 14 noiembrie 1970 privind măsurile îndreptate spre interzicerea şi prevenirea introducerii, scoaterii şi transmiterii ilicite a dreptului de proprietate asupra valorilor culturale. De asemenea, noțiunea „stupefiante” derivă din Convenţia unică a Naţiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante din 1961, modificată prin Protocolul din 1972, după cum cea de „substanțe psihotrope” derivă din Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971. Similar, şi dispozițiile normelor de la art.137³ și art.137⁴ CP RM fac trimitere la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949.

Prin urmare, trebuie să cădem de acord că procesul de internaționalizare transmite inevitabil o nouă abordare a legalității, deoarece „chiar dacă nu există, în mod oficial, niciun legiuitor internațional”, normele interna­țio­nale constituie o forță motrice importantă pentru dezvoltarea dreptului penal intern și multiplicarea normelor incriminatoare [2, p.596]. Într-adevăr, atunci când o convenție internațională este ratificată, țara noastră își poate modifica legislația pentru a da substanță angajamentului său. În acest sens, concretizăm că, deși con­venția internațională nu poate constitui un izvor formal de drept penal, ea poate, pe de altă parte, să oblige țara noastră să incrimineze un anumit comportament. Bunăoară, îmbogățirea ilicită (art.330² CP RM) a fost introdusă în Codul penal al Republicii Moldova în temeiul art.20 al Convenției ONU împotriva corupției din 31.10.2003 care stabilește: „Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbo­găţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime”.

În spațiul european legea penală este influențată suplimentar de reglementările comunitare. De menționat că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu constituie acte normative cu aplicare directă în ordinea juridică a statelor membre, fără transpunere prealabilă. În acest fel, are loc o unificare a diferitelor legi naționale, întrucât nu trebuie să fie transcrise acolo. Deși Uniunea Europeană nu poate, în principiu, interveni în materia legiferării penale, este de netăgăduit influența dreptului comunitar asupra incriminărilor naționale. În literatura de specialitate română [17, p.162-163] s-au conturat mai multe modalități de receptare a regulilor comunitare în ordinea juridică internă:

– metoda națională: în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene constată o violare a unei reguli comunitare, procedează la asimilarea faptei respective cu una dintre infracțiunile existente în legea națională și aplică pedeapsa prevăzută în textul respectiv, asigurând și executarea pedepsei de către persoana condamnată. Instituțiile Uniunii Europene nu incriminează fapte, nu impun și nu execută ele însele sancțiunile penale, deoarece aceste îndatoriri sunt lăsate în sarcina statelor membre. Așadar, reglementările din legislația primară sau se­cun­dară pot fi transpuse în întregime în dreptul național ori pot fi făcute doar trimiteri la anumite reglementări din actele normative relevante, fiind prevăzute doar sancțiunile ce urmează a fi aplicate pentru nerespectarea normelor în cauză;

– implicarea mai puternică a dreptului comunitar în dreptul național. Această metoda presupune că le­gis­lația comunitară impune statelor membre obligația de a sancționa o încălcare a dreptului comunitar (pre­vă­zută în regulamente și directive). Sancțiunile sunt pronunțate de instanțele naționale și executate tot la nivel național. De exemplu, art.194 al Tratatului Comunităţii Europene pentru Energia Atomică prevede că fiecare stat membru trebuie să privească orice încălcare a obligației de păstrare a secretului ca o atingere adusă secretelor sale protejate atât sub aspectul fondului, cât şi asupra competenţei legislaţiei naţionale în materia atingerilor aduse securităţii statului sau divulgării secretului profesional. Statul membru va urmări pe autorul unei asemeneaîncălcări ţinând de jurisdicţia sa, la cererea oricărui stat interesat sau a Comisiei;

– metoda comunitară – constă în aplicarea sancțiunilor (amenzilor) chiar de către instituţiile comunitare, în mod direct. Un exemplu în acest sens este aplicarea amenzilor de către Comisia Europeană pentru încălcarea regulilor comunitare cu privire la concurență. În temeiul art.101 alin.(1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, din 25.03.1957 [18], sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acor­duri între între­prin­deri, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţio­nare; (b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;(d) aplică, în ra­porturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj con­cu­renţial;(e) condiţionează încheie­rea contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legă­tu­ră cu obiectul acestor contracte. Pentru încălcarea acestor dispoziții, Comisia Europeană poate aplica amenzi ce pot ajunge până la 10% din cifra de afaceri. Deși în Regulamentul nr.17 din 6 februarie 1962 este expres menționat că aceste amenzi nu sunt de natură penală, în literatura de specialitate se invocă că amenzile ar avea totuși caracter penal [19, p.503].

Pe de altă parte, factorii care afectează principiul legalității nu sunt numai exogeni. Însuși legiuitorul este responsabil de subminarea principiului legalității [2, p.588]. Nu putem obiecta acestei alegații. Or, adesea, în încercarea de a ține pasul cu noile realități sociale, fie pentru a racorda rapid cadrul incriminator național la actele internaționale ratificate, autoritatea legislativă intervine în Codul penal cu remanieri care scot în evidență o lipsă de calitate a legii: texte ambigue ori improprii legii penale (precum termenul „izolare” utilizat în art.201¹ CP RM ori „atmosferă neplăcută” din conținutul art.173 CP RM); concepte cu semnificație dublă (bunăoară, „șantajul” în sensul art.189 CP RM comportă o semnificație diferită de cea atribuită de legiuitor în contextul modalității adiacente „șantajul” a faptei prejudiciabile prevăzute la art.173 CP RM); inconsecvență de tehnică legislativă (cazul art.201¹ CP RM) [20, p.2-12] – iată doar câteva din problemele care aduc atingere princi­piului legalității în dreptul penal.

Într-o adunare orbită de considerente ideologice, legea poate fi un instrument de opresiune la fel de periculos ca concentrarea întregii puteri în mâinile unui singur om. Această observație explică pierderea prestigiului legii în majoritatea țărilor occidentale [21, p.243]. În sensul enunțat, legea nu mai este o baricadă împotriva arbitrarului și de ea însăși trebuie să putem să ne protejăm. În Raportul Comisiei de la Veneţia privind pre­eminenţa dreptului [22] s-a stabilit: „Parlamentul nu poate deroga de la drepturile fundamentale adoptând texte ambigue de legi. Cetăţenii trebuie să se bucure de o protecţie juridică esenţială în faţa statului şi insti­tu­ţiilor sale”. De altfel, nu în zadar, în a doua parte a secolului al XX-lea s-a constatat necesitatea stabilirii și dez­voltării modalităților de control al legii și a posibilităților de contestare a calității ei. Așadar, concepția tra­dițională a legalității este dublu atinsă: pe de o parte, prin diversificarea normelor de drept penal; pe de altă parte, prin apariția și dezvoltarea metodelor de control al legii [2, p.589]. În particular, în Republica Mol­­dova legea poate fi supusă controlului constituționalității [(art.135 alin.(1) lit.a) din Constituția Republicii Moldova]. Desigur, Curtea Constituțională nu poate impune Parlamentului să adopte anumite norme, dar poate să verifice dacă normele adoptate îndeplinesc cerințele legalității în materie penală.

Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului – interpretul oficial al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legalitatea penală este mai mult o exigență de securitate juridică, pre­vi­zibilitate a interdicției penale, a cărei sursă contează mai puțin [23]. Generaliter, noţiunea de „drept” folosită în art.7 din Convenţie înglobează în conţinutul său atât dreptul de origine legislativă, cât şi cel jurisprudenţial şi implică unele condiţii calitative, printre care cele privind accesibilitatea şi previzibilitatea (Cantoni c. Franței, §29, Coëme şi alţii c. Belgiei,  §145).  In concreto, în lumina juris­pru­den­ței CtEDO, cerința previzibilității înseamnă că orice persoană trebuie să cunoască din formularea normei relevante și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării date de instanțe și după o consultație juridică adecvată, care acțiuni și/sau inacțiuni o vor face răspunzătoare penal și ce pe­deapsă va fi aplicată pentru acțiunea comisă și/sau inacțiune (Cantoni c. Franței, §29; Kafkaris c. Ciprului [MC], §140; Del Río Prada c. Spaniei [MC], §79). Însemnătatea noțiunii de pre­vi­zi­bilitate depinde în mare măsură de contextul normei despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții c. Elveției, §68). Condiția accesibilității presupune ca textele de lege să poată fi cunoscute de către destinatari. Orice persoană trebuie să poată să dispună de informații privind normele juridice aplicabile într-un caz concret (Khlyustov c. Rusiei, §68).

În cele din urmă, considerăm absolut relevantă observația Curții Constituționale a României în ceea ce pri­vește accesibilitatea legii: din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoștință publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare a acestora […]. Însă, pentru a fi înde­pli­nită cerinţa de accesibilitate, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. Nu este admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte dincoroborarea unor acte normative cu forţă juridică diferită [24]. Așadar, având în vedere inflația de acte nor­mative şi dimensiunea procesului legislativ, este responsabilitatea legiuitorului să elaboreze normele penale într-o manieră clară, previzibilă și accesibilă, dar şi să monitorizeze continuu legislaţia existentă, pentru a ve­rifica dacă toate dispoziţiile în vigoare răspund realităților actuale.

Concluzii

Principiul legalității în dreptul penal impune, ca regulă generală, reglementarea infracțiunii și pedepsei în lege. Cu toate acestea, complexitatea interacțiunilor dintre diferite relații sociale, evoluția dreptului, mutațiile geografice fac aproape imposibilă adoptarea unei scheme rigide de reglementare penală conformă rigorilor nullum crimen sine lege, nulla pena sine lege – în accepțiunea lor afirmată de către iluminiști. Tindem să credem că evoluția prin care trece principiul legalității incriminării și pedepsei este mai mult mărturia adaptabilității sale la noile condiții democratice decât dovada declinului acesteia.

Fără a-i contesta utilitatea, apreciem că procedeul tehnic legislativ de trimitere, utilizat în mod frecvent de către legiuitor, necesită eforturi elucubrative pentru alinierea normei penale la cerințele de previzibilitate și accesibilitate, în special în ipotezele în care trimiterea se efectuează către o prevedere de rang inferior legii. În astfel de cazuri, autoritatea legislativă trebuie să manifeste precauție, fiindcă previzibilitatea și accesibilitatea normei incriminatoare nu trebuie redusă numai la partea din dispoziție prevăzută în legea penală, ci și la partea specificată în norma completatoare – indiferent de rangul actului normativ. Altfel spus, dacă din conținutul normei penale nu rezultă suficient de clar comportamentul interzis (esențialul dispoziției), poate fi pusă la îndoială legalitatea incriminării. Per a contrario, dacă norma penală face o trimitere structural-limitativă către o reglementare complementară identificabilă și clară, textul incriminator în întregime va corespunde exigențelor care derivă din principiul legalității. În orice caz, sancțiunea penală nu poate fi delegată (nici parțial) de către legiuitor.

Apreciem, așadar, că nu procedeul tehnic legislativ de trimitere (chiar și la norme prevăzute în acte inferioare legii ori supranaționale) afectează legalitatea incriminării, ci utilizarea lui abuzivă. În aceste condiții, nu putem decât să cădem de acord că controlul constituționalității legilor este mecanismul cel mai eficient împotriva greșelilor și abuzurilor autorității legiuitoare.

*Acest articol a fost publicat în: revista Studia Universitatis nr.8 (138) 2020.

* Curtea Constituțională a Italiei, prin Sentința nr.282 din 1990 (accesibilă pe www.cortecostituzionale.it), a dorit să contureze cadrul general al raportului de integrare între normele penale și sursele secundare (regulamente și prevederi administrative) și, prin urmare, a identificat trei modele de integrare, verificându-le din punctul de vedere al compatibilității cu principiul legalității: 1) primul model se referă la ipoteza unei norme penale care face trimitere la un regulament sau la un act administrativ pentru integrare și con­cretizare, din punct de vedere tehnic, cu unul sau mai multe elemente esențiale. Curtea a reținut constituționalitatea acestor dispoziții, cu condiția ca conținutul infracțiunii să fie definit în mod legal; 2) al doilea model se referă la ipoteza unei legi penale care se limi­tează la prevederea sancțiunii pentru nerespectarea măsurilor emise de o autoritate administrativă. Curtea a reținut constituționalitatea acestor dispoziții, cu condiția ca legea să indice, cu suficientă precizie, ipotezele, conținutul, caracterul și limitele acestor măsuri; 3) al treilea model se referă la ipoteza unei norme penale care face trimitere totală la un regulament sau un act administrativ pentru determinarea ele­­mentelor esențiale ale faptei tipice (trimitere formală). Curtea a luat în considerare neconstituționalitatea acestor norme, cu cla­ri­fi­cările suplimentare că, pentru a respecta principiul legalității, nu este nici măcar suficient ca regulamentul sau actul administrativ să fie preexistent: în acest fel, a recunoscut implicit că tehnica sesizării formale este incompatibilă cu principiul legalității.

Referințe:

1. DRAGO, M.-L. Le principe de normativité criminelle, reconfiguration du principe de légalité criminelle. These pour obtenir le grade de docteur. Université de Montpellier, France, Soutenue le 5 décembre 2016. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-01553361/document
2. DE LAMY, B. Dérives et évolution du principe de la légalité en droit pénal français: contribution à l’étude des sources du droit pénal français. En: Les Cahiers de droit, vol.50, 2009, no.3–4, p.585–609. ISSN 1918-8218. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: https://id.erudit.org/iderudit/039334ar
3. BECCARIA, C. Despre infracțiuni și pedepse. București: Editura Științifică, 1965.
4. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 26 august 1789. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: https://www.legifrance.gouv.fr/Droit-francais/Constitution/Declaration-des-Droits-de-l-Homme-et-du-Citoyen-de-1789
5. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: https://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf
6. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil:http://www.justice.gov.md/file/Directia%20rela%C5%A3ii%20interna%C5%A3ionale%20/002%20PIDCP.pdf
7. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
8. Codul penal al Franței din 1810. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil:https://www.legifrance.gouv.fr/affichCodeArticle.do?idArticle=LEGIARTI000006490633&cidTexte=LEGITEXT000006071029&dateTexte=19811010
9. Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74.
10. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
11. IFTIMIEI A. La constitutionnalisation du droit pénal roumain et français. Thèse en cotutelle présentée pour obtenir le grade de docteur. Université de Bordeaux et Université „Alexandru Ioan Cuza” de Iași. Soutenue le 8 Novembre 2014. [Accesat: 04.08.2020] Disponibil: https://www.theses.fr/2014BORD0103/document?
12. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.21 din 22 iulie 2016 privind excepţia de neconstitu­ţiona­li­tate a articolului 125 lit.b) din Codul penal, a articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi din articolele 2 lit.d) și 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție (faptele care constituie practicarea ilegală a activității de întreprinzător). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.355-359.
13. COPEŢCHI S., HADÎRCA I. Calificarea infracţiunilor. Note de curs. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015. 352 p. ISBN 978-9975-53-547-2
14. MARANI, S. Principio di determinatezza e norma integratrice del precetto penale. Edizioni Accademiche Italiane, 2014. 224 p. ISBN 978-3639647877 [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: https://flore.unifi.it/retrieve/handle/2158/803917/2 5675/PRINCIPIO%20DI%20DETERMINATEZZA%20E%20NORMA%20INTEGRATRICE%20DEL%20PRECETTO%20PENALE.pdf
15. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.25 din 13 octombrie 2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora. În: Mo­nitorul Oficial al Republicii Moldova 2016, nr.13-19.
16. BUGA, L. Tehnica legislativă penală. Chișinău: Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată, 2017 (Tipografia „Pulsul Pieței”). 213 p. ISBN 978-9975-3053-6-5
17. TOMESCU, I.R. Politica penală europeană și modalitățile de receptare a acesteia în or­di­nea juridică internă română. În: Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu. Seria Litere și Ştiinţe Sociale, 2012, nr.1, p.152-173. [Accesat: 03.08.2020] Disponibil: http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2012-01/10_INA_RALUCA_TOMESCU.pdf
18. Tratatul din 25.03.1957 privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată). În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2012, nr.326C.
19. PRADEL J., CORSTENS G. Droit pénal européen. Paris: Dalloz, 1999. ISBN 9782247034956
20. BRÎNZA, S., STATI, V. Cu privire la posibila neconstituționalitate a unor amendamente recente operate în Codul penal și în Codul contravențional. Partea II. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.2, p.2-12. ISSN 1811-0770
21. DREYER, E. Droit penal general. Paris: Lexis Nexis, 2016. 1395 p. ISBN 978-2-7110-2545-9
22. Raportul Comisiei de la Veneţia privind preeminenţa dreptului (adoptat la cea de-a 86-a sesiune plenară, 25-26 martie 2011). [Accesat: 04.08.2020] Disponibil: https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=C DL-AD(2011)003rev-e
23. DE LAMY, B. Le principe de la légalité criminelle dans la jurisprudence du Conseil constitutionnel.  En: Les Cahiers du Conseil Constitutionnel, 2009, no26, p.16-20. ISSN 1253-2177. [Accesat: 04.08.2020] Disponibil: https://www.conseil-constitutionnel.fr/node/2406/pdf
24. Decizia Curții Constituționale a României nr.363 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 6 din Legea nr.241/2005pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. În: Monitorul Oficial al României, 2015, nr.495.