Jurisprudenţă

Rezumate Hotărâri CtEDO: octombrie 2020
23.11.2020 | Diana Mazniuc

Diana Mazniuc

Art. 3 Interzicerea torturii

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 13.10.2020 – Zakharov și Varzhabetyan împotriva Federației Ruse – 35880/14 și 75926/17, versiunea în limba engleză poate fi accesată aici

Brutalitatea organelor Poliției îndreptată împotriva persoanelor care participau pașnic la un miting politic, desfășurat în Piața Bolotnaya; lipsa unei investigații eficiente a incidentului, constituie o încălcare a art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Brutalitatea organelor Poliției îndreptată împotriva persoanelor participante la mitingul desfășurat în Piața Bolotnaya, constituie o încălcare a art. 11 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamanții au participat la un miting politic în Piața Bolotnaya, 6 mai 2012. Deși mitingul a fost inițiat pașnic, ulterior, acesta s-a transformat într-o manifestație de ciocniri între polițiști și protestatari. Reclamanții au susținut: în ciuda conduitei lor pașnice, au fost loviți de organele Poliției cu un baston de cauciuc. Aceștia au contestat fără succes refuzul autorităților de a iniția proceduri penale în privința incidentului.

În drept, în spiritul art. 3 al Convenției (sub aspect material), mitingul a prezentat obiectul unei investigații penale, din urma căreia, organizatorii au fost condamnați pentru tulburării în masă; pentru aplicarea violenței asupra angajaților organelor Poliției. Alăturat, nu au fost sancționați polițiștii pentru daunele provocate, mai mult, aceștia au fost audiați în calitate de martori, de victime; instanțele naționale nu au examinat conduita acestora raportată la protestatari. În prezența unor asemenea circumstanțe, alegația privind maltratarea participanților la protest, ar putea fi credibilă – aspect care ar succeda declanșarea unei investigații, inclusiv pe fundalul absenței sau a întârzierii depunerii plângerilor. Autoritățile de anchetă au fost pe deplin capabile să identifice și să plaseze în concurs pozițiile părților, să ia măsuri de investigație independente, eficiente, care vizează: verificarea cauzelor leziunilor lor; identificarea vinovaților, de exemplu prin obținerea unei liste a polițiștilor care au fost implicați în operațiune; interogarea ofițerilor de poliție implicați; identificarea și interogarea altor martori și-a personalului medical care s-a ocupat de examinarea fizică a reclamanților. Cu toate acestea, autoritățile de anchetă nu și-au onorat obligația pozitivă, deși receptaseră mai multe plângeri specifice, precum și informații despre vătămările reclamanților provenite din alte surse. Autoritățile nu au dezvăluit măsurile specifice întreprinse în cadrul procedurii de anchetă internă, în afară de un apel telefonic către primul reclamant. Prin urmare, autoritățile nu au reușit să efectueze o investigație eficientă, capabilă să stabilească dacă utilizarea forței de către poliție a fost indispensabilă și proporțională.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În spiritul art. 3 al Convenției (aspect procedural), în timpul anchetelor interne, nu a fost abordată problema exactă a modului în care au fost cauzate rănile. Deciziile Comitetului de Investigații au afirmat: organele Poliției au folosit în mod legitim forța atunci când au reținut protestatarii, care acționaseră ilegal, care manifestau rezistența exponenților autorității. Având în vedere tabloul circumstanțelor, explicațiile consistente și detaliate ale reclamanților despre originea leziunilor lor, susținute prin certificate medicale, prin fotografii sau materiale video, precum și lipsa unei investigații eficiente a acuzațiilor lor și, în consecință, absența a oricărei explicații alternative și plauzibile pentru cauza leziunilor, Curtea a concluzionat: rănile au fost cauzate de organele Poliție în timpul stopării mitingului politic.

Curtea a acordat o importanță deosebită faptului: leziunile au fost provocate în timp ce reclamanții se aflau într-un spațiu în care autoritățile desfășurau o operațiune, în timpul căreia au recurs la utilizarea forței în scopul înăbușirii acțiunilor de protest. În niciun moment nu s-a pus în discuție comportamentul pașnic al reclamanților în timpul adunării, prin urmare, folosirea forței împotriva lor nu fusese, așadar, strict necesară, astfel, aceasta atentase la demnitatea persoanei.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În spiritul art. 11 al Convenției, nu a fost prezentată nicio explicație cu privire la motivul pentru care a fost aplicată forța în ceea ce-i privește pe reclamanți, care, la rândul său, nu au comis niciun act de violență. Având în vedere constatarea: forța utilizată a fost inutilă și excesivă și, prin urmare, contrară art. 3 al Convenției, Curtea a constatat alăturat:  ingerința nu a fost necesară într-o societate democratică, în spiritul alin. (2) art. 11 al Convenției. Mai mult, ar fi putut avea un efect descurajant în partea ce ține de obiectarea politicului.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 11 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

2) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 22.10.2020 – Roth împotriva Germaniei 6780/18 și 30776/18, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Lipsa scopului legitim pentru desfășurarea unei percheziții repetate a deținuților care primesc vizitatori; refuzul de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite, constituie o încălcare a art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Refuzul de a acorda despăgubiri pentru daunele morale provocate din urma desfășurării unei percheziții a prizonierilor care primesc vizitatori, constituie o încălcare a art. 13 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul a fost supus unor percheziții înainte și după primirea vizitatorilor în închisoare. Instanțele naționale au refuzat să dispună despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma acestor proceduri.

În spiritul art. 3 al Convenției, perchezițiile pe care le semnalează reclamantul, care au inclus o inspecție a anusului și, prin urmare, au implicat poziții jenante, au fost intruzive. În toate ocaziile în care reclamantul fusese percheziționat, se așteptase la vizite sau la întâlniri cu funcționari publici, prin urmare – nu au existat probleme de securitate. Cu toate acestea, modul în care a fost aplicat sistemul de căutări nu a permis să se ia în considerație comportamentul reclamantului la stabilirea: dacă ar trebui efectuată sau nu o căutare. În aceste condiții, perchezițiile nu au țintit înspre păstrarea securității închisorii, prevenirea infracțiunilor.

Modul în care au fost efectuate perchezițiile repetate nu a implicat alte elemente capabile să atenteze la demnitatea reclamantului. Cu toate acestea, din cauza absenței unui scop legitim, sentimentele de inferioritate și de anxietate asociate adesea cu acestea, determinate de obligația de a se dezbracă în fața unei altei persoane, de a se supune unei inspecții a anusului, au rezultat un grad de umilință care depășește nivelul tolerabil, pe care îl implică în mod inevitabil perchezițiile. Prin urmare, acestea au diminuat demnitatea umană și au constituit, prin efect, un tratament degradant.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 3 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În spiritul art. 13 în coroborare cu art. 3 al Convenției, în opinia instanței naționale, o compensație suficientă pentru interferența adusă drepturilor reclamantului a fost acordată prin alte mijloace decât prin compensarea materială, mai exact: prin recunoașterea ilegalității unei asemenea proceduri. Alăturat, instanțele naționale au luat în considerație faptul: vina din partea personalului penitenciarului, care ordonase și efectuase perchezițiile, a fost una minoră și că, nu exista riscul continuării unor asemenea practici.

Curtea a constatat anterior – în ceea ce privește pretențiile care semnalează încălcarea art. 3 al Convenției, în special prin referire la maltratare sau la condiții de detenție precare, exista o prezumție puternică: acestea ar fi cauzat prejudicii morale persoanei vătămate. Condiționarea acordării despăgubirilor pentru măsurile care încalcă art. 3 al Convenției este interdependentă de capacitatea reclamantului de a demonstra vinovăția autorităților și nelegalitatea acțiunilor acestora. În prezenta cauză, s-a constatat: procedura de răspundere nu avea nicio perspectivă, în ciuda faptului că măsurile împotriva reclamantului au fost clasificate ca ilegale. Mai mult, nu s-a putut concluziona: încălcarea art. 3 al Convenției era atât de minoră încât compensarea ar fi fost în mod excepțional inutilă. Alăturat, nu s-a putut atesta: autoritățile naționale nu au fost conștiente de încălcarea prevederilor Convenției; reclamantul nu ar fi supus din nou la un astfel de tratament. Prin urmare, nu a existat nicio cale de atac eficientă în fața unei autorități naționale pentru a trata fondul plângerii reclamantului în temeiul art. 3 al Convenției.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 13 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 5 Drept la libertate și la siguranță

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 06.10.2020 – I.S. împotriva Elveției – 60202/15, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici.

Detenția unei persoane achitate, din motive de siguranță publică, în lipsa vreunei justificări, pentru a acoperi eventualitatea anulării achitării în apel, constituie o încălcare a art. 5 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, după ce partenerul său a depus o plângere penală, reclamantul a fost plasat în arest preventiv, din august până în decembrie 2014. În aprilie 2015, Tribunalul districtual achitase reclamantul pentru toate acuzațiile depuse. Cu toate acestea, la cererea procurorului, care intenționa să depună apel, Curtea Cantonală a dispus prelungirea arestului preventiv – așa cum era permis în legislația națională în cazul în care achitarea nu devenise definitivă – acesta a constatat: existența unor suspiciuni serioase; prezența pericolului de fugă. Alăturat, Curtea Supremă Federală a respins obiectarea formulată de către reclamant împotriva acestui Ordin, pe motiv: recursul a avut un efect suspensiv asupra achitării; circumstanțele cazului demonstrau că o achitare puțin probabil ar fi fost confirmată; dimpotrivă, în dosarul cauzei existau dovezi substanțiale care ar putea conduce la anularea Hotărârii; diferiți factori au confirmat riscul părăsirii țării de către reclamant.

Reclamantul a fost eliberat la sfârșitul anului 2015, ulterior, acesta a fost achitat în procedura de apel.

În drept, în spiritul alin. (1) art. 5 al Convenției, Curtea a concluzionat: detenția reclamantului în urma achitării sale în primă instanță nu ar putea intra sub niciuna dintre excepțiile enumerate la alin. (1) art. 5 al Convenției. În mod cert: formularea prevederii nu conține nicio limitare a detenției preventive la primul nivel de jurisdicție. Cu toate acestea, Curtea a avut ocazia să clarifice această problemă, inclusiv la nivelul Marii Camere: detenția în temeiul alin. (1) art. 5 al Convenției s-a încheiat cu achitarea persoanei în cauză, verdict oferit de prima instanță. Această abordare s-a aplicat și în speță: după examinarea faptelor în cauză, printr-o procedură contradictorie, după efectuarea unei evaluări detaliate a probelor în timpul procesului, Tribunalul districtual și-a exprimat în unanimitate opinia: reclamantul nu putea să fie condamnat pentru infracțiunile de care fusese acuzat prin Rechizitoriu.

În ceea ce privește posibilitatea achitării ,,dintr-o eroare”, Curtea a menționat: o astfel de afirmație nu a fost prezentată instanței districtuale, în nicio etapă a procedurii interne. Dimpotrivă, nu a existat nicio suspiciune a prezenței unei erori în examinare, în mod special s-a evidențiat  achitarea reclamantului, pentru care au fost administrate motive ample într-o Hotărâre redactată într-un volum de 44 pagini, a fost unanimă.

Necesitatea detenției a fost analizată și din prisma asiguratorie – pentru a garanta apariția unei persoane în timpul procedurii de apel, legislația internă ar trebui să prevadă măsuri mai puțin invazive decât privarea de libertate. Cum ar fi: confiscarea actelor de identitate ale reclamantului.

În ceea ce privește necesitatea de a contracara riscul ca alte infracțiuni să poată fi comise în timp ce procedura de atac era în desfășurare, a fost de la sine înțeles: dacă ar exista motive specifice pentru a se teme de o astfel de eventualitate, nu exista niciun factor care împiedica punerea în aplicare a lit. c) alin. (1) art. 5 al Convenției. S-a menționat și în referința aplicabilității lit. b) alin. (1) art. 5 al Convenției – în lumina jurisprudenței Curții, detenția justificată prin obligarea unei persoanei să îndeplinească o sarcină specifică și concretă care îi revine, dar pe care acesta nu a reușit să o satisfacă, nu ar putea depăși o perioadă mai mare de 230 de zile de la achitare.

S-a marcat: Guvernul statului pârât a greșit când și-a întemeiat poziția pe baza cauzei Harkmann împotriva Estoniei (2192/03, 11 iulie 2006), întrucât reclamantul din acest caz nu a respectat ordinele Curții Județene, care îi cereau să se prezinte la procesul său penal. De asemenea, detenția nu putea fi aplicată din simpla îngrijorare generală că reclamantul ar fi putut săvârșit alte infracțiuni în timpul procedurii de apel. Obligația de a nu săvârși o infracțiune ar putea fi considerată suficient de „specifică și concretă” doar dacă locul, ora săvârșirii infracțiunii și potențialele victime ale acesteia ar fi fost suficient specificate, dacă persoana era conștientă de necesitatea abținerii de la comitere și, dacă, persoana a refuzat să se abțină de la săvârșirea acelui act (cauza S., V. și A. împotriva Danemarcei, 35553/12, 22 octombrie 2018).

Într-un echivalent: datoria de a nu comite o infracțiune în viitorul iminent nu ar putea fi considerată suficient de concretă și specifică pentru a intra sub incidența lit. b) alin. (1) art. 5 al Convenției, cel puțin, atâta timp cât nu au fost dispuse măsuri specifice care nu au fost respectate.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 5 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 6 Dreptul la un proces echitabil

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 20.10.2020 – Camelia Bogdan împotriva României – 36889/18, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Imposibilitatea unui judecător de a contesta suspendarea automată din funcție, care a avut drept efect și încetarea plăților salariale, constituie o încălcare a art. 6 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul activa în funcție de judecător. În februarie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii i-a fixat o pedeapsă, sub forma retragerii din funcția judiciară. În martie 2017, reclamatul a depus apel împotriva acestei Decizii. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a ordonat imediat suspendarea reclamantului (implicând încetarea distribuirii plății salariale).

În decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis parțial recursul reclamantului, dispunând transferul acestuia mai degrabă decât suspendarea din funcție. În iunie 2018, reclamantul a receptat plata salariului pentru perioada suspendării.

În spiritul alin. (1) art. 6 al Convenției, suspendarea din funcție a unui judecător care a formulat contestație împotriva unei Decizii disciplinare care îl îndepărtează din funcție a fost prevăzută de legislația națională (alin. (2) art. 651 Legea nr. 303/2004). Referindu-se la criteriile enunțate în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei  (63235/00, 19 aprilie 2007), aplicabile tuturor tipurilor de litigii referitoare la judecători (Baka împotriva Ungariei, 20261/12, 23 iunie 2016) și observând că măsura temporară în cauză a fost adoptată în contextul procedurii disciplinare principale (Micallef împotriva Maltei, 17056/06, 15 octombrie 2009), Curtea a constatat: garanțiile prevăzute la art. 6 al Convenției se aplicau și suspendării în cauză. Astfel, conform legislației naționale în vigoare la momentul faptelor – care a fost modificată ulterior –  nu a existat niciun remediu disponibil reclamantului pentru a contesta suspendarea din funcție. Presupusa existență a unei practici judiciare interne care ar fi permis reclamantului să obțină totuși o revizuire efectivă a măsurii de către instanțe nu a fost confirmată de niciunul dintre exemplele cazurilor prezentate de Guvernul statului pârât. Dimpotrivă, un model de Decizie prezentat de reclamant demonstra: controlul efectuat de Înalta Curte părea să se fi limitat la o revizuire a legalității, fără ca instanța să examineze necesitatea sau proporționalitatea suspendării din funcție. Prin urmare, nici legislația națională, nici practica internă la momentul material nu prevedeau ca o măsură de acest fel să fie revizuită de o instanță. Drept efect, reclamantul a fost privat de accesul la o instanță în legătură cu suspendarea din funcție de Consiliul Superior al Magistraturii, măsură care l-a lăsat în imposibilitate de aproximativ nouă luni să își îndeplinească atribuțiile de judecător și să i se plătească salariul. Guvernul statului pârât nu a prezentat niciun argument convingător pentru a justifica această lipsă de protecție judiciară.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 6 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 13.10.2020 – Koychev împotriva Bulgariei – 32495/15, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Respingerea unei acțiuni de contestare a paternității pe motivul intereselor copilului, fără de a oferi garanții suficiente pentru presupusul tată biologic, constituie o încălcare a art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, în 2006, fostul partener al reclamantului născuse un copil. În 2010, fostul partener a început o relație cu un alt bărbat, cu care s-a căsătorit ulterior. Deși în 2013, reclamantul a recunoscut relația sa familială cu copilul, mama acestuia a obiectat faptul. Între timp, noul soț a recunoscut legătura sa familială cu odrasla, aspect acceptat de către mamă. Reclamantul a încercat fără succes să conteste această relație, adresându-se autorităților naționale.

În spiritul art. 8 al Convenției, legea bulgară nu a permis posibilitatea ca un bărbat care pretinde că este tată biologic al unui copil, în prezența unei declarații de recunoaștere, să poată contesta în mod direct raportul. Guvernul statului pârât a greșit afirmând: reclamantul ar fi putut suspenda procedura dacă ar fi informat autoritățile de stare civilă în timp despre intenția sa de a introduce o acțiune pentru stabilirea paternității. Curtea a remarcat: în primul rând, reclamantul nu fusese informat despre acțiunea noului soț al fostei sale partenere; în al doilea rând, legislația internă nu conținea niciun mecanism special capabil să împiedice înscrierea recunoașterii pe certificatul de naștere pe motiv că o persoană care făcuse o declarație echivalentă, a introdus o acțiune pentru stabilirea paternității. Spre deosebire de cazul L.D. și P.K. v. Bulgaria (7949/11 și 45522/13, 8 decembrie 2016), instanțele naționale din acest caz nu s-au referit doar la dispozițiile dreptului intern atunci când au refuzat să examineze cererea reclamantului de a stabili paternitatea, ci au stabilit mai multe motive pentru a concluziona că o astfel de abordare nu ar fi în interesul copilului, în special: riscul perturbării echilibrului emoțional și familial al copilului; lipsa de diligență a reclamantului, în sensul că așteptase șapte ani înainte de a-și recunoaște paternitatea; scopul legislației interne: acordarea priorității relației juridice părinte-copil care corespundea realității sociale și familiale. Curtea a acceptat că astfel de motive erau, în principiu, capabile să justifice o limitare a posibilității de stabilire a paternității biologice. Cu toate acestea, și alți factori ar fi trebuit să fie luați în considerație. Relația dintre reclamant și copil, importanța acestui raport pentru ambii indivizi, nu au fost niciodată evaluate. În ceea ce privește faptul că reclamantul nu a recunoscut copilul timp de șapte ani, explicațiile sale în sensul că a acționat în acest din mod cauza conduite mamei și nu din lipsă de interes față de copil, nu au fost examinate de instanțele naționale. Mai mult decât atât, legislația internă nu prevedea nicio limită de timp pentru recunoașterea unui copil: recunoașterea putea fi făcută în orice moment, atât timp cât nu a fost stabilită nicio altă relație legală părinte-copil. Măsurile întreprinse de către reclamant pentru recunoașterea copilului nu au avut succes, aceasta s-au datorat faptului că mama copilului, după ce s-a opus recunoașterii paternității sale, a acceptat imediat recunoașterea ulteriorului soț; alăturat, pentru a reacționa prompt, reclamantul nu fusese informat despre acest fapt, respectiv nu avusese posibilitate de a obiecta în timp apropiat.

Curtea a remarcat și alte neajunsuri procedurale. În primul rând, în fața Departamentului de Asistență Socială: deși vizita la domiciliul copilului a fost, desigur, de natură să permită o evaluare detaliată, totuși, reclamantul nu a putut să participe la această procedură sau să-și apere interesele. În plus, refuzul Departamentului i-a fost comunicat doar prin poștă  și nu printr-o decizie motivată împotriva căreia ar fi putut exercita o cale de atac.

Procedura parcursă pe plan național în fața instanțelor civile, de asemenea, a fost anevoioasă, deși reclamantul a beneficiat de proceduri contradictorii, nu a existat o examinare detaliată a circumstanțelor cazului: instanțele nu au audiat părțile, în special: interesele minorului; iar Curtea Supremă și-a saturat examinarea numai pe fundalul constatărilor la care a ajuns Departamentul de Asistență Socială.

În ciuda marjei largi de apreciere de care se bucură statul în soluționarea unor litigii de-o asemenea natură, Curtea a considerat: procesul decizional nu a oferit garanții adecvate; absența unei examinări detaliate a faptelor și-a cântăririi intereselor concurente, au afectat drepturile reclamantului.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 8 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

2) Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 08.09.2020 – Gülen împotriva Turciei – 38197/16, 38384/16, 38389/16, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Alegerea necorespunzătoare a procedurii de rectificare urgentă, mai degrabă decât solicitarea unei despăgubiri, în vederea reparării prejudiciului adus imaginii persoanei, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt, în urma publicării în 2015 a mai multor articole, a căror material a fost considerat ca fiind atentator la respectarea principiului prezumției nevinovăției și-a protecției reputației, reclamantul a solicitat ziarelor-autor să publice rectificări – demersuri soldate fără succes. Ulterior, reclamantul s-a adresat instanțelor, solicitând prin intermediul acestora – ordonarea publicării răspunsurilor, însă și această cerere a fost respinsă.

Cererile individuale depuse de acesta în fața Curții Constituționale au fost declarate inadmisibile pentru ne-parcurgerea căilor de atac disponibile pe motiv că, în circumstanțele cazului, alte căi de atac păreau a fi mai potrivite decât exercitarea dreptului de răspuns.

În drept, în spiritul art. 8 al Convenției, potrivit Curții Constituționale, cea mai eficientă și adecvată cale de atac în temeiul legislației turce pentru plângerile privind încălcarea dreptului la protecția reputației a fost, în principiu, o cerere de despăgubire în fața instanței civile (a se vedea Saygılı împotriva Turciei, 42914 / 16, 11 iulie 2017). Reclamantul a ales o altă metodă, și anume cererea de publicare a unui răspuns (secțiunea 14 din Legea nr. 5187). Mai mult, așa cum este reglementată de legislația turcă, alternativa aleasă de către reclamant a fost o procedură excepțională accelerată, în care magistratul s-a pronunțat asupra unei cereri de ordonanță în termen de trei zile, fără audiere. Această cerință de soluționare rapidă a cazurilor ar putea fi considerată necesară și justificabilă pentru a permite contestarea informațiilor neadevărate publicate în mass-media și pentru a asigura o pluralitate de opinii ce privesc interesul general (a se vedea Eker v. Turcia , 24016/05, 24 octombrie 2017).

Cu toate acestea, principala întrebare adresată instanțelor în prezenta cauză era de altă natură: li se cerea să stabilească dacă publicațiile atacate încalcă reputația reclamantului într-o măsură care depășește limitele libertății presei, având în vedere toate criteriile relevante în acest domeniu. Articolele atacate nu conțineau simple informații eronate, a căror veridicitate putea fi ușor stabilită printr-o procedură rapidă care a fost decisă pe baza dosarului cauzei. În realitate, acestea conțineau acuzații grave, făcute în contextul unei dezbateri publice aprinse. Astfel, au fost necesare investigații mai aprofundate, în contextul procedurilor contradictorii, pentru a determina veridicitatea acestora și pentru a putea decide asupra afirmațiilor reclamantului că reputația sa a fost afectată. În consecință, Curtea a considerat că procedurile de despăgubire – asigurarea garanțiilor procedurale depline pentru ambele părți și permiterea unui exercițiu adecvat de echilibrare între diferitele interese în litigiu – erau capabile să ofere reclamantului un remediu adecvat pentru protejarea reputației sale (a se vedea, în special, Tarman împotriva Turciei, 63903/10, 21 noiembrie 2017 și Kaboğlu și Oran împotriva Turciei, 1759/08, 30 octombrie 2018). Astfel, Curtea a fost de acord cu poziția Curții Constituționale cu privire la respectarea regulii de epuizare a căilor de atac în examinarea cererilor individuale ale reclamantului.

Concluzia Curții: cerere declarată inadmisibilă.

Art. 9 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

1) Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 29.09.2020 – Christian Religious Organization of Jehovah’s Witnesses împotriva Armeniei – 73601/14, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Refuzul de a scuti organizația religioasă de impozitare la importurile regulate de materiale religioase, fără a submina în mod fundamental activitatea sa, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt, Organizația-reclamant a contestat fără succes refuzul autorităților fiscale de a scuti de impozitare importurile sale regulate de literatură religioasă și alte materiale donate, precum și modalitatea utilizată pentru calcularea impozitului datorat.

În drept, în spiritul art. 9 al Convenției, Curtea a constatat anterior că o măsură economică, financiară sau fiscală ar putea constitui, în anumite circumstanțe, o ingerință în exercitarea drepturilor garantate în temeiul art. 9 al Convenției, dacă s-a constatat că acea măsură a avut un impact real și grav asupra capacității unei comunități religioase de a-și desfășoară activitatea religioasă (Association Les Témoins de Jéhovah împotriva Franței, 8916/05, 30 iunie 2011; Eglise Evangélique Missionnaire și Salaûn împotriva Franței, 25502/07, 31 ianuarie 2013). În cazul de față, măsurile atacate, inclusiv refuzul de a aplica scutirea de impozit prevăzută de legislația internă, nu au avut un astfel de efect asupra organizației-reclamant, încât să submineze în mod fundamental capacitatea sa de a-și dezvolta activitatea religioasă. Curtea a avut în vedere efectul financiar cumulativ al măsurilor în cauză de-a lungul anilor, întrucât organizația-reclamant a importat în mod regulat literatură religioasă. Cu toate acestea, nu s-a susținut că organizația nu își putea permite să plătească taxa de vămuire impusă importurilor sale sau că s-a aflat într-o astfel de dificultate financiară încât i s-a împiedicat să garanteze libertatea adepților săi de a-și exercita credințele religioase.

Concluzia Curții: cerere inadmisibilă (vădit nefondată).

2) Rezumatul Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din 29.09.2020 – Mariș împotriva României – 58208/14, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Refuzul de a rectifica datele din dosarului unui deținut ce țin de religia acestuia, cerere declarată inadmisibilă.

În fapt, reclamantul, de origine-evreu, și-a dat seama că a fost în mod greșit înscris drept creștin ortodox în registrul închisorii în care era deținut. Acesta a cerut fără succes rectificarea datelor.

În drept, în spiritul art. 9 al Convenției, spre deosebire de cazurile examinate anterior de Curte în temeiul art. 9, reclamantul a solicitat doar rectificarea dosarului său de închisoare. Plângerea reclamantului fusese una de natură destul de abstractă și teoretică. Deși fusese privat de libertate în 2002, nu a solicitat rectificarea până în 2013. Chiar dacă afirmațiile sale ar fi acceptate, și anume că religia sa a fost introdusă automat – creștin ortodoxă și că nu a fost consultat în niciun moment cu privire la apartenența sa religioasă. S-a remarcat: înregistrarea în dosarul său nu a avut nicio consecință asupra capacității sale de a-și manifesta sau practica religia în perioada relevantă. Mai mult, reclamantul nu a informat Curtea cu privire la orice refuz din partea autorităților penitenciare de a accepta orice cerere care să îi permită să își îndeplinească obligațiile credinței sale, de exemplu să se întâlnească cu un reprezentant al religiei sale, să participe la slujbe religioase sau să i se servească mese specifice. Nici el nu a pretins că autoritatea penitenciarului l-a împiedicat să se exprime religios sau că ar fi supus unor presiuni, intimidări sau sancțiuni din cauza religiei sale. În cele din urmă, intrarea în dosarul său nu a fost destinată consultării publice sau pentru a fi utilizată în viața de zi cu zi, ci a fost accesibilă doar autorităților penitenciare. Mai mult, reclamantul nu și-a reînnoit cererea de rectificare a dosarului după ce a fost transferat într-o altă instituție penitenciară.

Astfel, refuzul de a modifica înregistrarea, nu a dezvăluit nicio încălcare a dreptului reclamantului la respectarea religiei sale.

Concluzia Curții: cerere inadmisibilă (vădit nefondat).

Art. 10 Libertatea de exprimare

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 06.10.2020 – Jecker împotriva Elveției – 35449/14, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici

Ordonarea unui jurnalist să dezvăluie identitatea unui traficant de droguri după ce a publicat un raport despre acesta, fără asigurarea vreunui echilibru al intereselor specifice, constituie o încălcare a art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamantul, jurnalist, a publicat un articol intitulat „Vizitarea unui dealer” într-un ziar regional, conținând o relatare a unei vizite în apartamentul unui traficant de droguri – în timpul căruia trei utilizatori au făcut cumpărături – și-a declarat, printre altele, că dealerul traficase canabis și hașiș de zece ani și obținea un profit anual de peste 10.000 de euro.

Procurorul a inițiat o investigație, i-a ordonat reclamantului să depună mărturii, deoarece infracțiunea în cauză se încadrează în excepțiile legale de la dreptul la protecția surselor unui jurnalist. Reclamantul a contestat Ordinul. Alăturat, în urma evaluării circumstanțelor cazului, Curtea Supremă Federală nu a constatat că există suficiente motive pentru a pune în discuție exercițiul de echilibrare deja realizat de legiuitor între interesele relevante.

În spiritul art. 10 al Convenției, Ordinul emis a fost prevăzut de lege. Nu s-a contestat că a urmărit scopul legitim de „prevenire a criminalității”. Cu siguranță, reclamantul a fost singura persoană care ar fi putut ajuta autoritățile de urmărire penală să identifice traficantul de droguri în cauză, care i-ar fi furnizat materiale pentru articolul său; existau incontestabil motive legitime pentru urmărirea penală a dealerului – elemente, fără îndoială, relevante. Cu toate acestea, pentru a stabili – în scopul „prevenirii infracțiunilor” – necesitatea dezvăluirii identității unei surse, nu a fost suficient să se argumenteze că, în absența unei astfel de dezvăluiri, nu ar fi posibil să se urmărească o cercetare penală; trebuia să se țină seama de gravitatea infracțiunilor care au stat la baza anchetei. În cazul de față, se pare că s-a atribuit o greutate relativ mică a infracțiunii în cauză: Curtea Supremă Federală s-a referit la alegerea legislativului de a o include în catalogul infracțiunilor care justifică o excepție de la protecția surselor. În partea ce ține de calcularea gravității – Curtea Supremă Federală a subliniat, mai presus de toate, natura comercială a activităților dealerului și profitul pe care l-a realizat, mai degrabă decât faptul că traficul de droguri moi reprezenta un pericol considerabil pentru sănătatea utilizatorilor.

În opinia Curții, o anumită semnificație ar fi trebuit să fie acordată și următorilor factori (pe lângă gradul mai mic de pericol al infracțiunii în cauză – traficul de droguri moi – în raport cu diferitele excepții prevăzute de lege pentru divulgarea surselor): interesul public trezit de articolul care a fost publicat (având în vedere că aceasta a subliniat faptul că un traficant de droguri a fost în măsură să rămână activ de ani de zile, fără a fi descoperit); riscurile pentru reputația ziarului; interesul membrilor publicului de a primi informații transmise prin surse anonime.

Pe de altă parte, reclamantului nu i s-a putut reproșa faptul că nu a exprimat o viziune suficient de critică cu privire la subiectul tratat în articolul său. Astfel, având în vedere importanța protecției surselor jurnalistice pentru libertatea presei, nu a fost suficient ca ingerința să fi fost impusă, deoarece infracțiunea în cauză se încadra într-o anumită categorie sau a fost surprinsă de o regulă legală formulată în termeni generali – această constatare a fost adoptată chiar de Curtea Supremă Federală într-un dosar anterior, în care susținuse – o cerință de a depune mărturie era justificată numai atunci când interesul pentru urmărire penală era mai mare decât interesul jurnalistului de dezvăluind sursele sale.

Cu toate acestea, în cazul de față, după ce a constatat că nu trebuie acordată nicio importanță deosebită nici interesului public, nici interesului reclamantului, Curtea Supremă Federală s-a referit la cadrul legal existent, fără de a desfășura un exercițiu detaliat. Prin urmare, Hotărârea nu ar putea conduce la concluzia: Ordinul de prezentare a reclamantului a îndeplinit o cerință imperativă de interes public, de asemenea, acesta nu reușise să ofere suficientă justificare că măsura reclamată corespundea unei „nevoi sociale presante”.

Concluzia Curții: a fost încălcat art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Art. 2 Protocol nr. 1 Dreptul la instruire

1) Rezumatul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 20.10.2020 – Perovy împotriva Federației Ruse – 47429/09, versiunea în limba engleză poate fi accesată: aici.

Simpla prezență a unui copil de șapte ani la o ceremonie religioasă scurtă, în școala municipală, fără scopuri de îndoctrinare, nu constituie o încălcare a art. 2 Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În fapt, reclamanții sunt un cuplu căsătorit (primul și al doilea reclamant) și fiul lor (al treilea reclamant), cel din urmă – elev în primul an de școală –  toți aparținând ca viziune Bisericii Comunității lui Hristos. La cererea majorității părinților, la începutul noului an de studii, a fost desfășurat un rit ortodox rus, de binecuvântare a unei săli de școală de către un preot ortodox, tatăl unuia dintre elevi. Fiul (al treilea reclamant) a fost prezent în timpul ceremoniei.

În drept, în spiritul art. 2 Protocol nr. 1 al Convenției, obligația statelor contractante de a respecta convingerile religioase și filosofice ale părinților nu se aplică doar conținutului învățăturii și modului în care a fost furnizat, ci se leagă în totalitatea raporturilor de instruire. În general, în cazul în care organizarea mediului școlar era de competența autorităților publice, această sarcină trebuie privită ca o funcție asumată de stat în ceea ce privește educația și predarea, în sensul art. 2 Protocolul nr. 1 al Convenției. În plus, s-ar putea presupune că participarea la unele activități religioase, în special în cazul minorilor, s-ar putea amprenta în măsura a afecta viziunile acestora, putând a încălca prevederile art. 2 Protocol nr. 1 al Convenției.

Binecuvântarea clasei a constituit o ingerință în dreptul părinților de a asigura o educație și-o predare în conformitate cu propriile convingeri religioase și filosofice consacrate în a doua teză a art. 2 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Ritul de binecuvântare contestat a fost, fără îndoială, o ceremonie religioasă cu o mare semnificație spirituală și simbolică în tradiția ortodoxă rusă. Este de înțeles pentru primul și al doilea reclamant, care erau adepții unei alte confesiuni creștine, chiar și simpla prezență a copilului lor în timpul unei astfel de ceremonii, fără o notificare prealabilă, poate să fi demonstrat un gest lipsit de respect. Cu toate acestea, faptul că ritul a fost organizat și executat de părinți cu aprobarea tacită a profesorului angajat de stat, nu a avut în sine o semnificație decisivă. În mod similar cazului Lautsi împotriva Italiei, 30814/06, 18 martie 2011, nu au existat dovezi că prezența în timpul unei scurte ceremonii unice, care a durat nu mai mult de douăzeci de minute, ar fi avut a avut o influență asupra elevilor și, prin urmare, nu s-a putut afirma în mod rezonabil că a avut sau nu un efect asupra celui de-al treilea reclamant, ale cărui conduite fuseseră încă în curs de formare. Percepția subiectivă a reclamanților nu a fost în sine suficientă pentru a stabili o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Dintr-un punct de vedere obiectiv, ritul a fost un incident izolat în educația celui de-al treilea reclamant, limitat ca întindere și ca durată. Deși, cu adevărat, a fost regretabil că nu au fost anunțați reclamanții despre potențialul eveniment. Inclusiv în prezența acestor circumstanțe, fără a pune la îndoială semnificația subiectivă a evenimentelor pentru reclamanți, nu a existat nicio dovadă a vreunui efect al ritului (efecte psihologice sau de altă natură) asupra creșterii copilului reclamanților în conformitate cu învățăturile credinței lor. În același context, este demn de evidențiat – autoritățile naționale au acționat rapid și adecvat asupra plângerilor reclamanților. Aceștia au recunoscut că a existat o încălcare a drepturilor reclamanților, au impus o sancțiune disciplinară Directorului școlii și au precizat că incidentul nu trebuie repetat. Mai mult, instanțele naționale au examinat cu atenție pretențiile reclamanților în cadrul procedurilor civile.

Concluzia Curții: nu a avut loc încălcarea art. 2 Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În spiritul art. 9 al Convenției, al treilea reclamant, minor la vremea materială, depusese o plângere în temeiul art. 9 al Convenției în nume propriu, susținând că organizarea ceremoniei i-ar fi încălcat libertatea de religie. Școala municipală a facilitat desfășurarea exercițiului colectiv de către credincioșii ortodocși ruși a libertății lor de a-și manifesta credințele religioase prin îndeplinirea ritului binecuvântării. Cu toate acestea, conținutul ceremoniei nu a fost prescris sau monitorizat de către autoritățile școlare, nu a fost încorporat în programul academic.

Curtea a remarcat: implicarea statului nu s-a dus dincolo de furnizarea spațiilor unei școli municipale, care organizare un eveniment religios, în lipsa unei intenții de îndoctrinare. Evenimentul fusese în esență o eroare de evaluare și fusese imediat rectificat prin Decizii și sancțiuni specifice. Prezența celui de-al treilea reclamant în ritul binecuvântării nu se extinsese dincolo de simpla sa ipostază de observație la ceremonie – de a fi martor la aceasta. În timp ce toți cei prezenți fuseseră invitați să sărute crucifixul, doar cei care doreau acest lucru o făcuseră efectiv, iar al treilea reclamant se abținuse. Icoane mici de hârtie fuseseră depuse de preot pe birouri și nu exista niciun indiciu că cineva ar fi fost constrâns să le accepte. Preotul fusese înștiințat de învățător cu privire la prezența unui adept al altor credințe religioase, dar identitatea celui de-al treilea reclamant nu îi fusese dezvăluită. Nu au existat încercări directe din partea preotului sau ale profesorului de a forța pe cineva să participe la rit.

De asemenea, autoritățile au acționat rapid și adecvat asupra plângerilor formulate, au recunoscut ingerința în libertatea de religie a celui de-al treilea reclamant, au impus sancțiuni rezonabile persoanelor responsabile și au luat măsuri pentru a preveni un incident similar.

Pe scurt, cel de-al treilea reclamant nu a fost nici obligat să participe la manifestarea credințelor unei alte confesiuni creștine, nici nu a fost descurajat să adere la propriile sale credințe. A fi martor la o ceremonie religioasă ar putea stârni unele sentimente de dezacord. Cu toate acestea, acest dezacord ar trebui văzut în contextul larg al deschiderii și-al toleranței necesare într-o societate democratică a grupurilor religioase concurente, care nu s-ar putea baza pe art. 9 al Convenției pentru a restricționa exercitarea libertăților religioase ale altor persoane.

Concluzia Curții: nu a avut loc încălcarea art. 9 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

 


Aflaţi mai mult despre , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.