Marcel Lupu

Două dezbateri de idei stau la baza acestui articol. Sunt dezbateri care se nasc, tot mai rar, în mediul juridic sărac de la noi și la care participă, de obicei, oameni care scriu mai mult decât citesc.

Prima dintre dezbateri, lansată pe Facebook, are ca subiect o decizie[1] a Curții Supreme de Justiție (în continuare CSJ), în care se spune că instanța supremă legiferează și își arogă calitatea de legislator. Prin această decizie, Curtea Supremă de Justiție a conchis că activitatea de avocat stagiar trebuie luată în considerare la calcularea vechimii în muncă necesară pentru a candida la funcția de judecător. Autorul criticii și aderenții la aceasta, inclusiv un fost Președinte al Curții Constituționale, au afirmat că, prin această interpretare, CSJ și-a depășit competența și a „legiferat”, pentru că dispoziția legală care enumeră profesiile juridice care pot preceda accederea în funcția de judecător operează cu cuvântul „avocat”, nu cu sintagma „avocat stagiar”.

Citind aceste critici, mi-am amintit de un exemplu arhicunoscut în învățământul juridic britanic. Există o normă juridică ce interzice accesul vehiculelor în parcurile publice. Evident, este interzis să intri cu automobilele. Dar care este situația în privința bicicletelor, a patinelor cu rotile, a automobilelor-jucărie pentru copii? Dar cu avioanele cum rămâne? Sunt ele „vehicule” în sensul acestei norme sau nu? Trebuie să existe un înțeles stabilit, dar vor exista, de asemenea, și cazuri discutabile, în care termenul nu este aplicabil, dar nici inaplicabil în mod evident. Situațiile de fapt nu ne așteaptă frumos etichetate, netezite și pliate, iar calificarea lor juridică nu e scrisă niciunde astfel încât să fie pur și simplu citată de judecător. În schimb, aplicarea normelor juridice presupune că cineva își asumă răspunderea luării deciziei dacă cuvintele acoperă sau nu unele cazuri, cu toate consecințele practice pe care le implică o astfel de decizie. O concepție greșită asupra procesului judiciar, care ignoră problemele cazurilor particulare și care vede procesul ca fiind format, în mod obligatoriu, din raționamente deductive, este deseori considerată o eroare asimilată formalismului sau literalismului.

Ca în exemplul amintit, judecătorii CSJ au trebuit să soluționeze un caz de „penumbră”. Mai concret, au trebuit să decidă dacă vechimea în funcția de „avocat”, în sensul Legii cu privire la statutul judecătorului, include și perioada în care persoana a activat ca „avocat stagiar”. Pentru că Legea cu privire la avocatură stabilește că perioada stagiului profesional se include în vechimea în muncă, condiția vechimii în munca de avocat, prevăzută de Legea cu privire la statutul judecătorului, nu exceptează, în mod evident, perioada în care persoana a avut statut de avocat stagiar. Cu alte cuvinte, exigența vechimii în muncă pentru a candida la funcția de judecător poate fi interpretată în moduri diferite (acesta fiind chiar unul dintre argumentele reclamantei).

Prin urmare, judecătorii CSJ au constatat că nu au de-a face cu un caz standard. În eventualitatea în care CSJ ar fi aplicat un raționament de logică extremă, probabil că ar fi ajuns la concluzia că vechimea în funcție de avocat, în sensul Legii cu privire la statutul judecătorului, nu include și perioada stagiului în avocatură, doar pentru simplul fapt că nu este prevăzut expres acest fapt. Totuși, asemenea decizii oarbe abia dacă ar merita numele de decizii. Dacă ar fi procedat așa, judecătorii ar fi pretins că nu observă că termenul general de „avocat” utilizat în Legea cu privire la statutul judecătorului este susceptibil de interpretări diferite.

În cazul în discuție, judecătorii CSJ au analizat toate circumstanțele cauzei și argumentele reclamantei, inclusiv cele referitoare la pretinsa discriminare între candidații la funcția de judecător, în privința unora calculându-se perioada stagiului în avocatură în vechimea în muncă necesară pentru a candida la funcția de judecător. Ei au efectuat o interpretare teleologică și sistematică, fiind motivați de principiul coerenței sistemului juridic care impune ca interpretul legii să aibă în vedere toate normele juridice relevante ale sistemului de drept național. Judecătorii CSJ au constatat că, potrivit Legii cu privire la avocatură, avocatului stagiar i se permite să acorde, contra plată, asistență juridică clientului și să-l reprezinte în fața judecătoriilor, a curților de apel și a autorităților publice, acesta purtând răspundere personală pentru calitatea asistenței juridice acordate. De asemenea, judecătorii au reținut că perioada stagiului în avocatură este înscrisă în carnetul de muncă la capitolul ,,Date despre activitatea de muncă” și marchează începutul activității de avocat, vechime în muncă care îi oferă persoanei dreptul de a candida la funcția de judecător.

Prin interpretarea sa, CSJ a clarificat o situație care era interpretată în mod echivoc, eliminând astfel orice discriminare între candidații la funcția de judecător. CSJ a respins o interpretare de tipul „drepturile omului, nu și ale femeii”.

Decizia CSJ respectă principiul echității. De ce perioada stagiului în avocatură nu ar trebui să fie inclusă în vechimea în munca de avocat care oferă dreptul de a candida la funcția de judecător? Oare susținerea unui examen suplimentar (i.e.de licență) face ca o persoană să devină mai eligibilă pentru a candida la funcția de judecător? Sub acest aspect, îmi imaginez situația persoanelor care, din diverse motive, fie au picat examenul de licență, fie s-au răzgândit să susțină examenul de licență. În toată perioada în care au fost avocați stagiari, aceste persoane au acordat asistență juridică, au reprezentat cetățeni în instanța de judecată, au scris pledoarii și au găsit argumente care să convingă judecătorii, în nenumărate cazuri, că clienții lor au dreptate. De ce această muncă a avocatului stagiar nu trebuie să fie valorificată și inclusă în perioada de vechime care îi oferă dreptul de a candida la funcția de judecător? Munca de grefier sau de asistent judiciar îi cultivă persoanei mai multe însușiri pentru a deveni judecător, în comparație cu munca unui avocat stagiar? Afirmația că la calcularea vechimii în muncă care este necesară pentru a candida la funcția de judecător nu se poate lua în calcul perioada stagiului în avocatură, doar pentru simplul fapt că norma care enumeră profesiile juridice care pot preceda accederea în funcția de judecător operează cu cuvântul „avocat” și nu cu sintagma „avocat stagiar”, reprezintă un exemplu de formalism excesiv, care ignoră drepturile fundamentale și consecințele sociale ale unei asemenea interpretări.

În majoritatea cazurilor, juriștii mai vizibili de la noi își încep sau își încheie opiniile cu „argumente” de genul „aceasta este voința legislatorului” sau „așa prevede buchea legii”. Trebuie spus că cercetarea și reflecția juridică nu și-ar avea rostul dacă le-am limita la exerciții de interpretare literală. Probabil că un program de calculator în care am introduce textul legii și regulile de interpretare (cu câteva scheme de ierarhizare a acestora) ar face o treabă la fel de bună în acest sens, poate chiar mai bună, decât un jurist de duzină de la noi. Reflecția asupra conceptelor juridice, asupra dinamicii lor și asupra practicilor sociale din care apar normele și în care sunt aplicate și evoluează sunt domenii în care juristul poate contribui spre binele întregului sistem juridic.

A doua dezbatere, și ea lansată online, are ca subiect replica unui avocat, profesor de drept civil, adresată unui alt avocat care „a cerut anularea purtării măștii” (probabil anularea obligației de a purta masca de protecție în spațiul public în Chișinău). Din replica profesorului civilist se deduce, în esență, că drepturile pot fi restrânse în condițiile legii. Potrivit acestuia, dacă există o bază legală, Constituția este respectată.

După cum se știe, articolul 54 din Constituție stabilește o clauză de limitare a unor drepturi şi libertăți. Alineatul al doilea al acestui articol prevede că „exercițiul drepturilor şi libertăților nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional şi sunt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților şi demnității altor persoane, împiedicării divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității şi imparțialității justiției”. În continuare, alin. (4) prevede că restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o şi nu poate atinge existența dreptului sau a libertății”.

Această normă constituțională instituie și alte condiții în afară de existența unei baze legale pentru limitarea exercițiului drepturilor. Pe lângă baza legală, măsura limitativă mai trebuie să urmărească un scop legitim, să fie adecvată şi necesară, iar în final să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. O ingerință într-un drept fundamental este constituțională dacă este conformă cu toate etapele menționate, nu doar dacă are o bază legală.

Nimic nou în ceea ce am scris mai sus. Articolul 54 din Constituție este accesibil oricui, chiar și membrilor comisiilor de selecție a judecătorilor constituționali.

Dacă se întreabă cineva de ce o ducem așa cum o ducem, cred că o parte a răspunsului ar trebui să conțină explicația: „pentru că avem juriștii pe care îi avem”.

[1] https://bizlaw.md/csj-activitatea-ca-avocat-stagiar-trebuie-luata-in-considerare-la-calcularea-vechimii-in-munca-necesare-pentru-a-candida-la-functia-de-judecator