Procedură civilă
 

Executorului judecătoresc – între reprezentant al creditorului şi reprezentant al statului
08.12.2020 | Oxana Novicov

Oxana Novicov

Oxana Novicov

Despre executarea silită ca proces şi ca etapă finală a  actului de justiţie se vorbeşte  mult în ultimele decenii,  subiectul fiind exploatat activ,  atunci când se discută concepte precum ar fi „eficienţa justiţiei, ”credibilitatea justiţiei şi încrederea cetăţenilor în ea”, „economie atractivă pentru investiţii” şi altele similare.  Despre cel însărcinat să realizeze executarea silită (adică executorul judecătoresc), se vorbeşte mai puţin sau mai nimic şi, cel mai des, în termeni peiorativi. Utilizând un inspirat şi consacrat deja joc de cuvinte, suntem în prezenţa unui subiect exploatat, dar nu şi explorat.

Deci cine este executorul judecătoresc, acel quasi – anonim al justiţiei, însărcinat cu realizarea părţii ingrate a acesteia?

Vom începe prin  a cita autorul român căruia îi revine meritul de a prezenta o valoroasă monografie dedicată statutului executorului judecătoresc (,  dr. Stoica Adrian,  care afirma în prefaţa lucrării sale următoarele: Dacă ne referim în general la profesia de executor judecătoresc, cei iniţiaţi cunosc faptul că aceasta nu poate fi exercitată decât de acele persoane care au o vocaţie accentuată pentru profesiile juridice. Pentru profani, executorul judecătoresc nu constituie decât „acel reprezentant al creditorului”, care încearcă să facă „un rău patrimonial” unor persoane.

Într-adevăr, acest „rău patrimonial” poate fi inexorabil în cazul în care persoana denumită generic „debitor”, atât de către legislaţie, cât şi de doctrină, nu va înţelege în mod natural să-şi îndeplinească obligaţia statuată în conţinutul unui înscris, care potrivit legii, constituie titlu executoriu. Cum poate percepe un individ de rând acest adevăr banal? Cum ar percepe acest individ realitatea că procedura de executare silită este una contencioasă, iar toate părţile implicate beneficiază de anumite drepturi pe parcursul derulării sale?

Afirmam bunăoară, cu ocazia altor lucrări, că executorul judecătoresc în calitate de reprezentant al autorităţii statale, poate constitui un element de echilibru al vieţii sociale într-o societate modernă, deoarece, reprezintă singura autoritate care poate oferi garanţiile necesare respectării noţiunii de drept subiectiv, în a doua fază a procesului civil – procedura de executare silită.[1]

Citatul de mai sus, reflectă dihotomia percepţiei executorului judecătoresc în societate, dar oferă şi importante repere conceptuale pentru stabilirea statutului executorului judecătoresc. Remarcăm că în fragmentul citat supra apar două elemente de definire a statutului executorului judecătoresc, care, aparent, se exclud reciproc – cel de „reprezentant al creditorului” şi cel de „reprezentant al autorităţii statale.” Existenţa acestor două percepţii – situate la extremele evaluării dotării cu puteri a executorului –  ne-o explicăm prin diferitele forme de organizare a profesiei de executor judecătoresc, existente în diferite state, ba chiar şi în acelaşi stat –  la diferite perioade  sau co-existente concomitent.

Dezlegarea acestei abordări dualiste ar rezolva multe aspecte problematice în reglementarea şi funcţionarea profesiei  de executor judecătoresc, motiv din care ne propunem să abordăm acest aspect în studiul de faţă.

Potrivit art. 10 al Codului de executare, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prevăzute de prezentul cod, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile. Această definiţie, în care am marcat anumite elemente este structurată de aşa manieră, încât induce ideea rolului primordial şi activ al creditorului – or, acesta este cel ce îşi realizează drepturile, executorul judecătoresc având un rol pasiv, de instrument prin care acest drept se realizează. Astfel, din textul citat, corelat şi cu cel al al. (2) al ar. 10 Cod de executare (Executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile legii şi se efectuează prin orice formă prevăzută de prezentul cod, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin documentul executoriu, până la achitarea dobânzilor, a penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de executare.) deducem ideea că executorul judecătoresc este soluția oferită de stat pentru asigurarea realizării silite a drepturilor creditorului, pus în funcţiune de voinţa creditorului, exprimată în condițiile legii.

Pe de altă parte,  art. 2 al Legii privind executorii judecătoreşti prevede că : „(1) Executorul judecătoresc este persoană fizică învestită de stat cu competenţa de a îndeplini activităţi de interes public prevăzute de prezenta lege şi de alte legi. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, executorul judecătoresc este exponentul puterii de stat. Doar executorul judecătoresc licenţiat şi învestit în condiţiile prezentei legi poate efectua executarea silită.”

Acest text legal schimbă accentele, poziționând executorul judecătoresc într-o altă ipostază – cea de parte a statului, parte a forţei publice, ce învinge împotrivirea unei persoane faţă de ordinea de drept dispusă printr-un act judecătoresc sau alt document executoriu.

Aşadar, însuşi legiuitorul,  prin normele citate supra, pare să alimenteze confuziile şi dihotomiile în perceperea statutului executorului judecătoresc.

Să continuam analiza cadrului legal – art. 8 al Legii privind executorii judecătoreşti la lit. a) ca şi primă obligaţie a executorului judecătoresc  indică că executorul judecătoresc este obligat să aibă un rol activ pe parcursul întregului proces de executare, depunând efort pentru realizarea prin mijloace legale a obligaţiei prevăzute în documentul executoriu, respectând drepturile părţilor în procedura de executare şi ale altor persoane interesate.

Toate elementele evidenţiate în aceste text legal converg spre aprecierea executorului judecătoresc drept un reprezentant al puterii statului, cu obligaţia de a acţiona şi peste voinţa creditorului, dacă limitele legale o permit, asigurând respectarea în egală măsură a drepturilor creditorului, ca şi ale debitorului.

În pofida obligaţiei de a veghea asupra respectării  drepturile părţilor în procedura de executare şi ale altor persoane interesate, instituite de norma sus-citată, analiza motivelor de  abţinere de la executare şi/sau recuzare a  executorului judecătoresc aduce unele concluzii interesante. Astfel, potrivit art.  34 al Codului de executare, executorul judecătoresc poate fi recuzat dacă:

a) se află cu debitorul sau cu soţul/soţia acestuia în raporturi de rudenie de până la gradul al treilea inclusiv sau de afinitate de până la gradul al doilea inclusiv;
b) este tutore, curator sau adoptator al debitorului
c) există un conflict de interese între el şi creditor.

E lesne de observat că,  de fapt, toate motivele inserate la cele 3 litere ale alineatului (1) s-ar rezuma la nişte situaţii de eventual conflict de interese ale executorului cu creditorul (nu şi cu debitorul!). Astfel, legiuitorul din start a apreciat că interesul debitorului este în opoziţie cu interesul executorului judecătoresc şi nu a considerat că acest lucru ar pune în pericol independenţa şi imparţialitatea executorului judecătoresc. De unde îşi trage sorgintele această premisă sau prezumţie? Odată cu reformarea sistemului de executare în anul 20101, prin trecerea acestor profesionişti în  categoria profesiilor liberale, s-a reconceptualizat modul de motivare a executorilor judecătoreşti – or, daca anterior aceştia erau remuneraţi în baza unor salarii tarifare, în momentul reformării sistemului remunerarea lor – onorariul –  e  primit în cazul unei reuşite[2]. Astfel, interesul individual al executorului judecătoresc – de a-şi primi remunerarea coincide cu interesul public – de a executa actul judecătoresc. Această congruenţă a celor 2 interese constituie premisa din care reiese legiuitorul la aprecierea temeiurilor recuzării sau abţinerii de la executare a executorului judecătoresc.

Consemnăm şi noi opiniei legiuitorului potrivit căreia ar trebui apreciate drept riscante doar situaţiile de conflict de interese între executorul judecătoresc şi creditor. În acest mod, ajungem la concluzia pe care a avut-o în vedere şi legiuitorul  – interesul creditorului coincide sau, cel puţin,  se suprapune, cu cel al executorului judecătoresc.

Această suprapunere de interese –  benefică şi chiar necesară în sine –  face să fie deseori denaturat percepută esenţa profesiei de executor judecătoresc şi statutul acestuia.

Debitorii identifică executorul judecătoresc cu creditorul şi extind gherila sa cu creditorul peste executorul judecătoresc, angajându-se într-un interminabil maraton de contestări şi plângeri. Creditorii, la rândul său, consideră că rolul activ al executorului judecătoresc, de care vorbeşte art. 8 al Legii 113/2010,  semnifică că implicarea lor în procedura de executare se limitează la prezentarea documentului executoriu spre executare şi din acel moment este grija şi obligaţia exclusivă şi absolută a executorului judecătoresc de a le rezolva problema, asigurând încasarea sumei prin orice mijloace şi în orice situaţie.

Totuşi, pentru a  păstra obiectivitatea, trebuie să remarcăm că existenţa ambivalenţei de percepţie a executorului judecătoresc este alimentată nu doar de unele norme pasibile de interpretări partizanele pentru fiecare dintre viziuni, ci şi de unele atitudini şi manifestări ce vin şi din interiorul profesiei.

Opinia,  căreia ne raliem,  este că executorul judecătoresc reprezintă totuşi prioritar un exponent al statului – or, singura voinţa creditorului nu este suficientă pentru a declanşa activitatea executorului judecătoresc, ea (voinţa) devenind obligatorie din momentul deţinerii unui document executoriu – care este derivat din puterea  statului. Însă, obligaţia executorului judecătoresc de a acţiona în interesul creditorului (așa cum este acesta  expus în documentul executoriu)  îl obligă la anumite acţiuni făcute în numele acestuia, aparent asimilându-l unui reprezentant al creditorului. Dar, în acest sens, există limitări legale şi deontologice, care  foarte clar înscriu această „reprezentare” în limitele legalităţii şi eticii profesionale.


[1] A. Stoica “Executorii judecătoreşti. Evoluţie istorică. Norme şi valori contemporane”, Ed. Universul Juridic, 2013
[2] Cu unele excepţii, expres stabilite de lege.


Aflaţi mai mult despre ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.