Ecaterina Șaporda

Fundamentul unui stat de drept este înfăptuirea corectă și eficientă a justiției. Astfel, existența în Codul penal al RM a prevederelor ce incriminează faptele comise împotriva justiției, are menirea de a proteja desfășurarea normală a activității organelor de drept, credibilitatea sistemului de judiciar din țară, dar și drepturile fundamentale ale justițiabililor.

Privite în toată complexitatea lor, activitățile de înfăptuire a justiției desfășurate în cadrul procesului penal, urmăresc scopul de a afla adevărul pentru ca nici o persoanănevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală și condamnată pe nedrept. Realizarea acestui scop în procesul penal este asigurată prin incriminarea unor fapte în conținutul Capitolului XIV CP al RM- infracțiuni contra justiției.

Astfel, o infracțiune care face parte din categoria infracțiunilor contra justiției este cea prevăzută la art.311 CP al RM- Denunțarea falsă sau plângerea falsă. Această incriminare urmărește scopul de a evita desfășurarea urmăririi penale împotriva unei persoane nevinovate.

Existența acestei norme justifică și prevederile Codului de procedură penală, care prevăd că bănuitul (art.64 alin.(3) CPP), invinuitul și inculpatul (art.66 alin.(4) CPP) nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazurilor în care el face un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei.[1]

Reieșind din prevederile art.262 CPP, denunțul și plângerea reprezintă mijloace de sesizare a organului de urmărire penală despre săvârșirea sau pregătirea pentru săvârșire a unei infracțiuni.

Astfel, atât plângerea, cât și denunțul constituie obiectul imaterial al infracțiunii date.

Plângerea reprezintă înștiințarea făcută de o persoana fizică sau juridică, care pretinde a fi victima unei infracțiuni.

Denunțul reprezintă înștiințarea unei persoane fizice sau juridice despre faptul comiterii unei infracțiuni.

Ceea ce reprezintă importanța atât în cazul plângerii, cât și a denunțului, este corespunderea acestora cu cerințele procedurale înaintate pentru valabilitatea acestora, astfel încât să fie create toate condițiile pentru declanșarea unei proceduri penale. În cazul în care, denunțul sau plângerea nu corespund acestor cerințe și nu vor putea să fie la baza pornirii urmării penale, acestea nici nu vor putea constitui obiectul imaterial al infracțiunii prevăzute la art.311.[2]

Totodată, un aspect important este legat de conținutul plângerii sau denunțului. Prin acestea trebuie să se declare asupra faptului comiterii unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave (în ipoteza art.311 alin.(1) CP); grave, deosebit de grave sau excepțional de grave (în ipoteza art. 311 alin.(2) lit. a) CP). Aceasta declarație trebuie să poarte un caracter mincinos, deci să se bazeze pe o faptă care nu există sau să indice faptul comiterii infracțiunii de către o persoană, care în realitate nu a avut tangență cu fapta comisă, respectiv, nu este vinovată.  Plângerea sau denunțul, la fel, trebuie să indice asupra unei persoane anumite, care prin aceasta se acuză de comiterea infracțiunii.

În aceasta ordine de idei, plângerea sau denunțul fals trebuie să cuprindă datele referitoare la identitatea persoanei împotriva căreia este îndreptată (nume, prenume, alte date, care ar face posibilă identificarea exactă a persoanei) și să descrie fapta penală comisă (pretinsă a fi comisă).

Denunțul sau plângerea întocmită cu indicarea unor date mincinoase, pentru a reprezenta fapta incriminată de art.311 CP, urmează a fi depusă la unul din organele abilitate de a porni urmărirea penală (procurorul sau ofițer de urmărire penală). Anume din momentul depunerii și înregistrării acestora, infracțiunea se va considera consumată.

Din punct de vedere al laturii subiective, vinovăția făptuitorului mereu se manifestă prin intenția directă, deci făptuitorul este convins că persoana împotriva căreia face denunțul sau plângerea, nu este vinovată de comiterea infracțiunii. Eroarea de fapt, exclude răspunderea penală în baza acestei componențe de infracțiune. Aceasta se datorează faptului că pot exista unele erori de natura obiectivă sau subiectivă, care ar determina crearea unor confuzii privind persoana pretinsă a fi infractor. Această normă incriminează anume denunțarea sau plângerea în care cu bună știință persoana prezintă unele fapte mincinoase, în pofida avertizării despre răspunderea penală pentru aceasta, și vrea ca ele să fie percepute de organele abilitate ca unele adevărate.

Răspunderea se agravează în ipoteza în care persoana pe lângă faptul că depune un denunț sau plângere falsă, creează artificial probele acuzării. Prin aceasta se are în vedere că se prezintă în calitate de probe, susceptibile de a susține acuzațiile mincinoase prezentate împotriva persoanei, faptele care nu au avut loc în realitatea obiectivă, ori fapte reale denaturate.

În cazul variantei agravante a infracțiunii respective, prevăzute la lit.c) alin.(2) art.311 CP, obiectul imaterial secundar îl vor forma elementele din care sunt create artificial probele acuzatoare, iar insăși probele create vor constitui produsul infracțiunii.[3]

Conform datelor Biroului Național de Statistică, în anul 2019 a fost semnalată o creștere cu peste 50% a infracțiunilor comise contra justiției. [4] Pe parcursul anului 2020 până la Curtea Supremă de Justiție au ajuns 29 dosare pe infracțiunea prevăzută la art.311 CP.

Am analizat cele mai recente dosare examinate la Curtea Supremă de Justiție pe infracțiunea respectivă.

Speța 1. (Dosarul nr.1ra-2048/20)[5]

La 11 octombrie 2008, C. V. cu bună știință, fiind avertizat pentru răspunderea penală ce o poartă pentru denunțarea falsă, fiindu-i aduse la cunoștință prevederile art.311 Cod penal, intenționat, cu scopul de a-l învinui pe S. V. de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.152 alin.(1) Cod penal, l-a denunțat fals OUP al CP Șoldănești, care a pornit urmărirea penală nr. 2…..5, care ulterior la 02 noiembrie 2010 a fost clasată din lipsa elementelor infracțiunii conform prevederilor art.275 pct. 3) Cod de procedură penală.  Organul de urmărire penală l-a acuzat pe C. V. de faptul denunțului fals cu scopul de al învinui pe S. V. de comiterea infracțiunii prevăzute de art.152 alin.(2) lit. e) Cod penal. 

Prin sentinţa Judecătoriei Soroca, sediul Florești din 07 martie 2017, C. V. a fost recunoscut vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art.311 alin.(1) Cod penal şi încetat procesul penal în temeiul art.60 Cod penal, cu liberarea de răspundere penală, în legătură cu intervenirea prescripției de tragere la răspundere.

Avocatul lui C.V. a declarat apel, prin care a susținut că în faptele comise de către inculpat, nu se conțin elementele infracțiunii incriminate, apelul fiind respins ca nefondat.

La declararea recursului ordinar, procurorul a menționat că a fost interpretat incorect că, latura obiectivă a infracţiunii art.311 Cod penal, constituie acţiunea de denunțare falsă, iar urmarea prejudiciabilă constă în punerea în mișcare a organelor de drept în cercetarea unei infracțiuni nesăvârșite sau săvârșite de o altă persoană, fiindcă denunțarea falsă se consumă din momentul în care denunțul fals a ajuns la organul de urmărire penală, indiferent de faptul dacă s-a pornit sau nu procesul penal.

Din analiza a componenței de infracțiune, prevăzute la art.311 CP, realizate supra, se confirmă cele invocate de către procuror. Astfel, infracțiunea în cauză este una formală, astfel ea se consumă din momentul depunerii și înregistrării denunțului sau plângerii false de către organul de urmărire penală sau procuror.

În urma admiterii recursului ordinar și trimiterii cauzei la rejudecare în instanța de apel, în alt complet de judecată, a fost pronunțată hotărâre de achitare, cu următoare motivare.

11. V. la 11 octombrie 2008 a depus plângere în care a indicat „Rog organele de drept să ia măsuri cu S. V. și S. S., locuitori ai or. Șoldănești, care la data de 11.10.2008, în jurul orelor 12:00, aflându-se pe dealul din preajma or. Șoldănești, l-au bătut cu picioarele și pumnii peste diferite părți ale corpului”. Astfel, conform plângerii înaintate, C. V. n-a cerut tragerea la răspundere penală a lui S. V. și S.S. și nu i-a învinuit pe aceştia de comiterea cărei-va infracțiuni, doar indicând că a fost bătut, fapt ce contravine ordonanței din 18 iunie 2012 privind pornirea urmăririi penale, conform căreia urmează că acesta l-a învinuit pe S. V. și S.S. de săvârșirea unei infracțiuni mai puțin grave prevăzută de art.152 alin.(1) Cod penal.

Aici, ținem să menționăm, că pentru calificarea faptei comise drept denunțarea falsă, nu este nevoie indicarea în conținutul denunțului a unei componențe de infracțiune concrete din CP al RM, ci este necesară doar descrierea a unei anumite fapte, pretinse a fi ilegală. Calificarea celor denunțate nu ține de compentența celui care denunță, ci a organului care va examina denunț și va dispune pornirea urmăririi penale.

La fel, s-a menționat că urmărirea penală împotriva lui S.V. și S.S. a fost pornită, însă este prematur de a face concluzii privind  falsitatea denunțului, dat fiind faptul că, pe cauza respectivă înca nu există o hotărâre definitivă.

Astfel, în urma recursului declarat și respins ca nefondat, s-a menținut aceasta hotărâre de achitare a lui C.V.

Este cert faptul, că pentru a constata că denunțul sau plângerea declarată sunt false, trebuie să existe o constatare că persoana împotriva căreia acestea sunt îndreptate va fi achitată. Altfel spus, trebuie să fie dovedită nevinovăția acesteia, pentru a constata că denunțul sau plângerea au fost false.

Însă, consider că achitarea persoanei în acest caz nu poate fi bazată doar pe faptul că lipsește o hotărâre definitivă de achitarea a persoanei împotriva căreia a fost declarat denunțul. Trebuie să fie luate în cosiderare toate circumstanțele și probele pentru a constata dacă există temei pentru achitarea persoanei.

Speța 2. (Dosarul nr.1ra- 952/2020)[6]

Prin sentința Judecătoriei Comrat, sediul Central, din 06 august 2019, T. F. a fost condamnat în baza art.312 alin.(2) lit. a), iar în baza art. 311 alin. (2) lit. a) Cod penal a fost achitat.

În fapt,s- a constatat că, T. F., la data de 28 ianuarie 2016, între orele 10.30 – 11.20, aflânduse în incinta Procuraturii mun. Comrat, amplasat pe XXXXX, fiind audiat în calitate de parte vătămată pe cauza penală și fiind avertizat de procuror privind răspunderea penală pe art. 312 din Codul penal, pentru declarații mincinoase prezentate cu bună-știință, acționând intenționat, a dat declarații false precum că a fost bătut de către colaboratorul de poliție P. S..

Pe parcursul urmăririi penale s-a constatat că leziunile corporale lui T. F., sub formă de echimoze la ochiul stâng, în regiunea articulației maxilare din partea stângă i-au fost cauzate de C. L,, care în seara aceleași zile, a avut un conflict cu inculpatul, ca urmare i-a aplicat ultimului câteva lovituri în regiunea feței.

Din cele constatate de instanța de fond și de apel, la 04.01.2016 inculpatul s-a adresat la procuratură cu plângere privind cauzarea leziunilor corporale de colaboratorii de poliție P. S. și P. A. În cele din urmă, anume plângerea inculpatului a servit ca temei pentru pornirea urmăririi penale pe temeiul art. 166¹ alin. (4) lit. c) Cod penal. În opinia instanței de apel, instanța a ajuns la concluzia precum că în acest caz organul de urmărire penală a fost înștiințat nu prin denunțare, ci prin intermediul plângerii persoanei, căreia i-a fost cauzat prejudiciul prin infracțiunea inculpatului.

În acest caz, dat fiind faptul că după pornirea urmăririi penale în baza plângerii false, au mai fost depuse declarațiile, persoana a fost condamnată în baza art.312 CP. Însă, prin acest caz este oportun de a scoate în evidența necesitatea schimbărilor legislative, operate la 25.05.2016, ce au intrat în vigoare la 24.06.2016 (practic, peste 5 luni de la comiterea faptei în cauză). Prin aceste modificări, în titlul și conținutul acestei norme, pe lângă denunțarea falsă a fost introdusă și sintagma ,,plângerea falsă”. Aceste modificări s-au bazat pe faptul că în conținutul Codului de procedura penală denunțul și plângerea sunt două modalități diferite de sesizare a organului de urmărire penale. Astfel, s-ar părea că lipsa incriminării depunerii unei plângeri false ar face o favorizare a comiterii unor astfel de fapte. Prin operarea acestor modificări, atât în sarcina celui care denunță despre comiterea sau pregătirea de comitere a unei infracțiuni, cât și în sarcina presupusei victime a infracțiunii, a fost pusă răspunderea pentru declararea unor date false privind persoana infractorului bănuit și/sau fapta comisă.[7]

În cazul în care, în speță în cauză, nu ar fi fost depuse declarații și, respectiv, nu ar exista temei pentru incadrarea celor comise în prevederile art.312 ali.(2) lit.a), persoana respectivă ar fi avut toate șanse de nu fi pedepsită și nu avea să răspundă pentru cele comise, reieșind din faptul că la momentul depunerii plângerii false, aceasta încă nu era incriminat de lege.

[1] Codul de procedura penală al RM din 14.03.2003.

[2] Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea special. Volumul II. Chișinău, 2015, p.742

[3] Ibidem

[4] https://statistica.gov.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=6595

[5] Decizia Curții Supreme de Justiție din 27 octombrie 2020. Dosarul nr. 1ra-2048/20

[6] Decizia Curții Supreme de Justiție din 18 martie 2020. Dosarul nr.1ra- 952/2020

[7] Nota informativă la poriectul de lege pentru modificarea și completarea unor acte legislative: https://www.gov.md/sites/default/files/document/attachments/intr08_55.pdf