Clasificarea gen/specie reprezintă un proces de sortare a lucrurilor/conceptelor în categorii, care a adus mai multă lumină în viața noastră intelectuală.
Genul este conceptul superior, în raport cu conceptul său inferior, iar specia este conceptul inferior, în raport cu superiorul său. Cu alte cuvinte, specia este mai puțin abstractă decât genul de care aparține. Genul constituie un grup mai mare, mai întins. Exemplul clasic din manualele de logică[1] spune că animalul este genul, iar câinele este specia. În raport cu conceptul de animal, conceptul de câine este inferior. Toți câinii sunt animale, însă nu toate animalele sunt câini. La rândul său, conceptul de câine poate constitui genul prin raportare la specia Beagle, care este o rasă de câini. Și conceptul de Beagle poate fi genul pentru specia câinilor din rasa Beagle cu pedigree. Lista poate continua cu câinii din rasa Beagle cu pedigree cu ochi albaștri, cu câinii din rasa Beagle cu pedigree, cu ochi albaștri și cu purici etc.
Concretizarea poate fi dezvoltată la nesfârșit, spre deosebire de abstractizare. În final, vom avea întotdeauna, scrie Immanuel Kant după o plimbare prin orașul pe care nu l-a părăsit niciodată, probabil din frica de abstract, un concept suprem, de care nu se mai poate face abstracție în continuare fără să dispară orice concept. Însă un concept infim sau o specie infimă, sub care să nu mai poată fi încadrată alta, nu există în seria speciilor și a genurilor. Chiar dacă avem un concept pe care îl aplicăm într-un caz particular, mai pot exista diferențe specifice cu privire la acesta, pe care fie nu le observăm, fie le omitem (de comun acord). Tot Kant scrie că este valabilă, așadar, următoarea lege generală: „Există un gen care nu mai poate fi specie; dar nu există nicio specie care să nu mai poată fi gen”.[2]
În efortul lor de a combate incertitudinea juridică,[3] dar și în avântul lor pozitivist de a adăuga în flora legislativă o lege care să reglementeze interpretarea normelor juridice, autorii Legii cu privire la actele normative clasifică normele juridice, după caracterul lor, în norme generale, speciale și derogatorii (articolul 5 (1) din Lege). Normele juridice generale sunt aplicabile fie pentru toate raporturile sociale sau pentru toate subiectele de drept, fie pentru categorii de raporturi sau de subiecte, fără a-și pierde caracterul de generalitate (articolul 5 (2) din Lege). Normele juridice speciale sunt aplicabile doar în unele categorii de raporturi sociale sau unor subiecte strict determinate (articolul 5 (3) din Lege). Normele juridice derogatorii sunt diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie şi sunt aplicabile într-o situație determinată (articolul 5 (4) din Lege).
Articolul 5 din Lege prevede și soluții pentru cazurile de „divergență” între o normă generală și o normă specială și între o normă generală sau specială și o normă derogatorie. Astfel, „în caz de divergență între o normă generală și o normă specială, care se conțin în acte normative de același nivel, se aplică norma specială” și „în caz de divergență între o normă generală sau specială şi o normă derogatorie, care se conțin în acte normative de același nivel, se aplică norma derogatorie”.
Totuși, mi se pare inutilă introducerea clasei de norme derogatorii, tot așa cum mi se pare pripită susținerea ideii de divergență între normele generale și normele speciale, între normele generale și normele derogatorii și între normele speciale și normele derogatorii. Voi ataca pe rând aceste idei regăsite în Legea cu privire la actele normative.
Comunitatea juridică a acceptat, ca urmare a unei experiențe bogate, câteva „standarde de preferință”[4] în materie de aplicare a regulilor juridice.
Primul standard de preferință presupune faptul că o prevedere juridică superioară în ierarhia normelor o înlătură de la aplicare pe cea inferioară: Lex superior derogat legi inferiori. Un exemplu ar fi înlăturarea de la aplicare a unei hotărâri a Guvernului care contravine unei legi adoptate de Parlament.
Al doilea standard de preferință se referă la legea specială care constituie o excepție de la legea generală, prima fiind aplicabilă în detrimentul celei secunde: Lex specialis derogat legi generali. Un exemplu ar fi Legea privind anularea examenelor naționale de absolvire a programelor de studii în învățământul general care derogă de la Codul educației. Nu am ales întâmplător acest exemplu.
Cel de-al treilea standard stabilește că prevederea ulterioară are prioritate față de prevederea anterioară: Lex posterior derogat legi priori. Bunăoară, au prioritate prevederile Codului administrativ referitoare la suspendarea executării unor acte ale Băncii Naționale a Moldovei, care sunt mai recente, nu prevederile mai vechi privind suspendarea unor acte ale Băncii Naționale din Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei.
Cel de-al patrulea standard afirmă că atât timp cât nu se stabilește altfel, prevederea generală ulterioară nu înlătură de la aplicare prevederea specială anterioară: Lex posterior generalis non derogat legi priori speciali. De exemplu, dacă este adoptată o nouă lege generală a pensiilor, care nu abrogă Legea asigurării cu pensii a militarilor, militarilor li se aplică aceasta din urmă.
Dar oare de ce nu se numără, între standardele de preferință în materie de aplicare a regulilor juridice, niciun standard referitor la normele derogatorii?
Pentru că un asemenea standard ar avea un caracter redundant. Normele derogatorii au, în realitate, caracteristica specialității, fie că sunt raportate la normele generale, fie că sunt raportate la normele speciale. Normele derogatorii sunt norme mai speciale decât normele speciale, în sensul articolului 5 (3) din Lege. E o pantă alunecoasă pe care au pășit autorii proiectului de lege. Vor exista întotdeauna norme derogatorii de la normele derogatorii sau norme mai speciale decât normele derogatorii. Le putem spune norme excepționale. De asemenea, vor exista excepții de la normele excepționale. Le putem spune norme de abatere. Putem continua așa până epuizăm sinonimele din dicționar. E o pantă lungă.
O normă derogatorie care respectă definiția dată de articolul 5 (4) din Lege este și Legea privind anularea examenelor naționale de absolvire a programelor de studii în învățământul general care derogă de la Codul educației, mai ales pentru că este o normă aplicabilă într-o situație determinată. Ea urmărește prevenirea riscului de îmbolnăvire cu COVID-19 şi urmărește scopul asigurării securităţii, protecţiei vieţii şi sănătăţii absolvenţilor programelor de studii în învăţământul general, în cadrul sesiunii de examene 2020. Dar i se va aplica, cumva, unei asemenea norme derogatorii un standard de preferință deosebit? Oare norma derogatorie nu echivalează, din perspectiva trăsăturilor sale care se manifestă la aplicarea ei, cu o normă specială? Nu îi este caracteristic și ei un regim derogatoriu de la o normă cu un caracter mai general, tot așa cum acest regim îi este caracteristic unei norme speciale?
Norma derogatorie va fi lex specialis care derogă de la legea mai generală sau lex specialis care derogă de la legea mai generală ulterioară. Așadar, sub aspectul aplicării ei, norma derogatorie este o normă specială și nimic altceva.
Apoi, se poate vorbi despre existența unei „divergențe” între o normă generală și o normă specială?
Atunci când aplicăm norma specială și nu norma generală, în condițiile în care amândouă au o forță juridică egală, suntem în prezența unui conflict aparent, a unui conflict fals. Ambele norme au un câmp de aplicare prestabilit și amândouă rămân valide pentru domeniul pe care îl reglementează. Niciuna nu pătrunde în câmpul de aplicare al celeilalte. Ele rămân intacte în limitele sistemului juridic. Voi face apel la exemplul unui drum din Chișinău, pentru care limita maximă de viteză este de 30 de kilometri. Limita maximă generală de viteză în Chișinău este de 50 de kilometri. Atunci când un om rezonabil observă indicatorul cu limita maximă de viteză de 30 de kilometri, el știe că nu poate depăși această viteză. El știe că 30 de kilometri nu echivalează cu 50 de kilometri. Unde e „divergența”?
Scopul unei norme speciale constă adesea în prevenirea sau evitarea unor conflicte sociale. Limita specială de viteză de 30 de kilometri poate fi impusă pe un drum care este traversat de copii care se îndreaptă spre o școală din apropiere. Ea mai poate fi impusă și din cauza multiplelor accidente care au avut ca victime copii. Scopul unei norme speciale constă în clarificarea unei situații sau a unei realități sociale. Criteriul lex specialis elimină orice coliziune de reguli cu aceeași forță juridică.[5] Prin urmare, de ce ar admite legislatorul posibilitatea unei divergențe cu o normă generală, când norma specială are un câmp închis și predefinit de acțiune?
Se pare că avantajele criteriului lex specialis nu au fost înțelese nici de unii atleți universitari ai dreptului constituțional din Republica Moldova. Cu trimitere la metafora kelseniană a piramidei normative, care are o Lege fundamentală transcedentală la vârful său, ei susțin că legile constituționale doboară legile organice, că legile organice doboară legile ordinare ș.a.m.d.
Ideea de piramidă normativă este indusă și de articolul 6 coroborat cu articolul 7 (1) și 8 (2) din Legea cu privire la actele normative. Articolul 6 stabilește, în mod ordonat, categoriile actelor normative:
a) Constituţia Republicii Moldova;
b) legile şi hotărârile Parlamentului;
c) decretele Preşedintelui Republicii Moldova;
d) hotărârile şi ordonanţele Guvernului;
etc.
Articolul 7 (1) din Lege prevede că forța juridică a actelor normative se stabilește, între altele, în funcție de categoria actului, iar articolul 8 alin. (2) prevede că legile sunt de trei categorii: constituționale, organice și ordinare. Pentru că nu distinge, legislatorul admite că există o diferență de forță juridică între legile organice și cele ordinare.
Dar ce sunt, de fapt, legile organice și legile ordinare? Sunt specii ale genului numit legi. Legile organice au domenii predefinite de reglementare, pe care le stabilește, între altele, articolul 72 alin. (3) din Constituție. Legile ordinare nu pot interveni în domeniile legilor organice (articolul 72 (4) din Constituție). Pur și simplu, legile ordinare nu pot veni în conflict cu legile organice. Orice tentativă a unei legi ordinare de a păși pe terenul unei legi organice trebuie să conducă la declararea neconstituționalității ei. Și invers. Iar dacă legile ordinare nu pot veni în conflict cu legile organice – pentru că trebuie aplicată doar una dintre ele, și soluția este dictată de Constituție – mai sunt comparabile aceste categorii de legi din perspectiva forței lor juridice? Compararea forței lor juridice este la fel de utilă precum compararea forței unei legi organice pentru care au votat 51 de deputați cu forța altei legi organice pentru care au votat 60 de deputați. Concluzia este că legile ordinare sunt egale, ca forță juridică, cu legile organice, și sunt la fel de obligatorii, atât timp cât nu contravin Constituției, care este legea superioară.
Dispozițiilor legale pe care le-am trecut în revistă aici le lipsește o bază în teoria dreptului. Ele fac, probabil, obiectul memorării pentru mulți studenți la orele de constituțional. Sunt table aduse de pe Muntele Sinai, care dau iluzia certitudinii în interpretare. Castele de nisip, ele pot fi ușor dărâmate într-o scurtă evadare din banalitate.
[1] David Kelley, The Art of Reasoning. An Introduction to Logic and Critical Thinking, ediția a 4-a, New York/London: W.W. Norton & Company, Inc., 2014, p. 10.
[2] Immanuel Kant, Logica generală, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, pp. 149-150.
[3] Vezi, în special, paginile 1 și 2 din nota de fundamentare la proiectul Legii privind actele normative: http://www.justice.gov.md/public/files/transparenta_in_procesul_decizional/Nota_Lege_actele_normative_Guvern-20-09-2013.Pdf
[4] Expresia îi aparține profesorului finlandez Aulis Aarnio. Vezi lucrarea sa The Rational as Reasonable. A Treatise on Legal Justification, Dordrecht/Boston/Lancaster/Tokyo: D. Reidel Publishing Company, 1987, p. 98.
[5] Jerzy Wroblewski, The Judicial Application of Law, Springer Science+Business Media Dordrecht, 1992, p. 289.
Autor: Teodor Papuc