Drept penal şi contravenţional

Condamnarea la moarte – Soluție sau Crimă?
09.03.2021 | Valeria Caraman

Valeria Caraman

Valeria Caraman

„Pedeapsa cu moartea este justiţia relativă omului, şi trufia lui absolută.”

(O. Bibere)

Condamnarea la moarte este unul dintre cele mai discutabile și controversate subiecte în lumea contemporană. Adesea utilizat interschimbabil cu „pedeapsa capitală”, conceptul de „pedeapsă cu moartea” se referă la privarea legală de viață a persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, de obicei, deosebit de grave sau excepțional de grave, sentința de condamnare pentru care devenise executorie.

Cu titlu de introducere, să ne imaginăm situația în care o persoană a săvârșit infracțiunea traficului de copii. Spre exemplu, acesta, timp de câțiva ani, se ocupa de recrutarea, transferarea, adăpostirea copiilor cu scopul de ulterioara exploatare sexuală, în prostituție sau în pornografie infantilă a copiilor. Acesta ducea o viață frumoasă, fără griji, știind că acei copii sunt abuzați în mod sistematic, suferă atât fizic, cât și psihic, lor le sunt provocate vătămări corporale, fapt ce s-ar putea solda cu desesul sau sinuciderea acelor copii. Într-un asemenea caz de rezonanță socială, evident, apare ideea că o asemenea persoană ar merita pe deplin să fie supusă pedepsei capitale, constituind o dizgrație pentru întreaga societate. Vulnerabilitatea sporită a copiilor, precum și atrocitatea tratamentului căruia aceștia erau supuși influențează opinia că astfel de infractori trebuie să sufere, trebuie să primească ceea ce li se cuvine, adică să i se ia viața.

Deși, din punctul de vedere al funcțiilor de retribuție și prevenție ale legii penale, o astfel de opinie pare a fi destul viabilă, nu poate fi totul atât de simplu. În special, în ceea ce ține de un subiect atât de polemizat și multiaspectual precum este pedeapsa cu moartea.

Făcând o incursiune în istorie, concluzionăm că pedeapsa capitală este una dintre cele mai antice tipuri de pedepse. Rădăcinile acesteia se trag de la fundamentarea Lex Talionis, ideea de bază a principiului fiind că răsplata pentru fapta săvârșită trebuie să fie simetrică (egală, proporțională). Ulterior, acest principiu a fost transpus în religie (iudaism, creștinism, islam), filozofie (I. Kant, F. Hegel, etc.) și, evident, în drept, întrucât legile întotdeauna corespund nivelului de moralitate și valorilor ce guvernează societatea la o anumită treaptă a dezvoltării sociale. Deși secole întregi au trecut și societatea a progresat esențial, oricum, în momentul în care este abordată tema pedepsei cu moartea, adesea, aceasta este văzută ca o victorie a justiției, deoarece „întreaga societate s-a răzbunat”.

„Legea veche „ochi pentru ochi” ne va lăsa pe toți orbi”[1], afirma Martin Luther King Jr., unul dintre celebrii critici ai Legii Talionului în societate și un susținător al ideii de abolire a pedepsei capitale. Și… cuvintele lui au o parte de adevăr.

Indiscutabil, poziția cu referire la susținerea păstrării sau pledarea pentru abolirea pedepsei cu moartea în întreaga lume depinde în mod direct de viziunile, sistemul individual de valori și principii, precum și de experiența care a modelat personalitatea omului. În opinia mea, condamnarea la moarte NU este o soluție.

Un prim argument întru susținerea viziunii lansate ar fi că pedeapsa capitală reflectă o negare absolută a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Dreptul la viață este unul absolut, valoarea supremă a căruia fiind marcată de codificarea acestuia atât la nivel internațional, cât și la nivel național. Art. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1953), dar și art. 24 din Constituția Republicii Moldova prevăd în mod expres garantarea dreptului la viață fiecărei ființe umane. Astfel, drepturile omului le sunt recunoscute atât celor „mai buni” dintre noi, cât și „celor mai răi”, indiferent de infracțiunea pe care au săvârșit-o. Renunțarea universală la pedeapsa cu moartea ar scoate în evidență calitățile pozitive ale oamenilor, ar constitui un act de manifestare globală a milei, a compasiunii și a capacității de a ierta.

Demnitatea umană este acel fir roșu, care străbate fiecare domeniu al vieții și activității sociale, fiind într-adevăr omniprezent. Din moment ce comunitatea internațională și cea națională, de altfel, pledează pentru interzicerea relelor tratamente, admiterea condamnării la moarte ar fi profund contradictorială cu valorile promovate. Prohibiția torturii, a tratamentelor inumane și degradante este o garanție a respectării demnității omului, fiind admise doar ingerințe minime, justificate și proporționale. Tortura reprezintă cea mai gravă formă a relelor tratamente, intensitatea acesteia fiind sporită, însă… privarea de viață a unei persoane, indiferent dacă este sau nu infractor, este profund inumană, extrem de crudă și total inadmisibilă într-o societate care conferă o putere incontestabilă omului și drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia.

Un al doilea argument ar fi că pedeapsa cu moartea realizează o funcție preventivă dubioasă. Cei care pledează „Pro” acest tip de pedeapsă susțin că privarea de viață a unei persoane care a comis o faptă deosebit de gravă sau excepțional de gravă ar curma criminalitatea. Totuși, nu există nici o dovadă a faptului că alți potențiali infractori, văzând executarea unui alt infractor, ar renunța la intențiile sale ilegale. Evident, în ceea ce ține de prevenția specială, pedeapsa capitală se descurcă de minune – o persoană lipsită de viață nu mai poate săvârși o altă faptă infracțională.

Crimele dintotdeauna au existat în postura lor de fenomen social, însăși E. Durkheim susținând că infracționalitatea nu este doar ceva normal pentru societate, dar este necesară[2], deoarece catalizează progresul legal. Pe cale de consecință, nici pedeapsa capitală nu a reușit să soluționeze această problemă, dar nici nu sunt studii care ar demonstra eficiența acesteia în reducerea numărului de infracțiuni, în special, ale celor violente, săvârșite. Mai mult ca atât, există exemple de țări în care abolirea pedepsei cu moartea a rezultat în diminuarea fenomenului infracționalității. Astfel, în Canada, în anul 2008, rata omorurilor săvârșite constituia o jumătate din numărul infracțiunilor de omor intenționat comise în anul 1976, an în care a fost luată decizia renunțării la pedeapsa capitală[3].

În contrast, detențiunea pe viață pare a realiza mai eficient funcția de prevenție a legii penale, pentru că persoana este lipsită de ceea ce e este cel mai prețios pentru ea – libertatea. Încarcerarea persoanei nu trebuie să fie văzută ca un sejur pentru infractor, deși ar părea că acestuia i se oferă cazare, hrană, activități, ș.a. Pedeapsa cu închisoarea creează doar o aparență de libertate, în realitate, însă, condamnatul fiind exclus din mediul social, plasat într-un micro-mediu guvernat de un alt tip de legități, în depărtare de tot ce îi era drag.

Din cele menționate supra reiese și un al treilea argument, ideea fiind că detențiunea pe viață ar provoca suferințe mai considerabile condamnatului, el fiind situat face-to-face cu fapta pe care a săvârșit-o, cu impactul creat de aceasta, cu sentimentul intens de vină. Este cert că nimeni și nimic nu e în stare să pedeapsească o persoană decât ea însăși, iar măcinările interioare ale infractorului, indiscutabil, s-ar descurca cu realizarea funcției retributive. Privațiunea defintivă de libertate a persoanei înseamnă că persoana inevitabil va duce povara faptei sale toată viața și va fi exclusă definitiv din societate pentru protecția altor membri, pe când pedeapsa capitală ar fi o soluție rapidă de eliminare a infractorului, el, adesea, nefiind în stare să realizeze adevărata gravitate a faptei comise. Suferințele persoanei condamnate la moarte durează câteva minute, în dependență de metoda de executare aleasă (scaunul electric, injecția letală, etc.), iar detențiunea pe viață determină suferințe ce durează până la ultima răsuflare a condamnatului. Adițional, reabilitarea persoanei se valorifică mai mult decât răzbunarea pentru fapta săvârșită.

Următorul argument se referă la faptul că susținerea pedepsei capitale s-ar egala cu faptul că societatea, totuși, susține infracțiunea de omor. Dacă privarea de viață a infractorilor ar fi prevăzută de lege, atunci „vărsarea de sânge” ar fi justificată într-un oarecare fel, pentru că ei „își merită soarta”. Acest argument poate fi combinat cu ideea că, dacă agonia condamnatului executat aduce satisfacție celor care asistă la moartea acestuia, susținerea pedepsei cu moartea ar scoate în evidență înclinațiile sadice ale membrilor societății.

Însăși procesul de execuție a persoanei insuflă groază, fizicul condamnatului devenind asemănător cu înfățișarea unui monstru. Impactul emoțional asupra unei persoane sănătoase din punct de vedere psihic este enorm. Durerea persoanei executate se întipărește adânc în conștiința celor care au văzut moartea acesteia, amintirile și coșmarurile bântuindu-i de-a lungul anilor.

Se creează o falsă aparență de echitate atunci când se pledează pentru privarea de viață a unei persoane care a luat în mod ilegal viața altei persoane. Rezumând, ar părea cinstit ca un ucigaș să moară. Totuși, în asemenea caz, victima nu va fi readusă la viață, prejudiciul cauzat prin săvârșirea omorului fiind ireparabil și ireversibil. Concludent, soluția nu constă în provocarea de mai multă violență. Răspunsul ar fi reducerea și minimizarea violenței, dar nu producerea mai multor decese. Mai mult ca atât, ar părea logic ca anume victima sau membrii familiei victimei să opteze pentru privarea de viață a infractorului, în virtutea dorinței atotpătrunzătoare de a se răzbuna. Totuși, un număr impunător de familii lipsite de persoana dragă au afirmat că decesul infractorului în nici un mod nu ar alina durerea provocată de fapta acestuia, ci doar o extinde și asupra familiei lui[4]. Astfel, răzbunarea nu este un remediu pentru suferințe, ci doar un instrument de amplificare a acestora. De altfel, tragerea la răspundere penală a persoanei ce a săvârșit o faptă crudă, asigurarea unui proces echitabil și aplicarea unei pedepse proporționale neprivative de viață se descurcă cu realizarea funcției retributive a legii penale.

Făcând abstracție, o simplă formulă matematică ar reda esența condamnării la moarte. Dacă un exponent al statului, deși autorizat prin lege, ia viața unei persoane care anterior a săvârșit, de exemplu, infracțiunea de omor intenționat, efectiv, numărul de ucigași în societate rămâne același. Diferența constă doar în faptul că unuia dintre ei legea îi permite să omoare. Pe cale de consecință, revenirea la pedeapsa capitală ar reintroduce valorile și principiile de care se conduceau triburile barbare sau cele care guvernau perioada inchizitorială. Reintroducerea pedepsei cu moartea ar marca un pas în urmă, accentuând regresul social și moral.

Un alt argument s-ar referi la „rata de eroare”, care înconjoară condamnările la moarte. Cu titlu de exemplu, art. 2 alin. (2) din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova prevede ca scop fundamental protejarea persoanei, a societății și a statului, precum și angajamentul de a avea grijă ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și, ulterior, condamnată. În cazul în care, totuși, sistemul dă greș și o persoană inocentă este condamnată, există mecanisme de reabilitare a acesteia, ea fiind repusă în drepturile personale pierdute și oferindu-i-se posibilitatea de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Trasând o paralelă, în cazul în care persoana a fost condamnată la moarte și, ulterior, executată, se demonstrează a fi nevinovată de săvârșirea faptei pentru care a fost acuzată, cum are loc repunerea în drepturi și repararea prejudiciului, dacă dreptul său esențial – dreptul la viață – i-a fost încălcat?

Situațiile în care persoanele nevinovate au fost supuse pedepsei capitale nu sunt o raritate, unele istorii ajungând la absurd. Echitatea procesului penal este un criteriu central, însă nu poate fi exclus faptul că și acest sistem dă greș, în special, în virtutea axării pe factorul subiectiv uman. Un caz bizar, ce ar putea fi menționat întru fortificarea acestei afirmații, e cazul executării lui Troy Davis, un afroamerican acuzat de omorul intenționat al unui ofițer de poliție. Deși procesul a fost realizat cu grave încălcări, deși nu existau probe ce ar dovedi vinovăția acestuia înafară de câteva declarații ale martorilor care, în ședință, au menționat că au fost impuși de ofițeri să le depună și renunță la acestea, în 2011, T. Davis a fost executat[5]. Ceva timp mai târziu, nevinovăția acestuia a fost demonstrată, însă… mai era relevant? Această situație elucidează și alte deficiențe ale condamnărilor la moartea, cum ar fi disproporționalitatea aplicării pedepsei capitale, sentințele de condamnare având la bază discriminarea pe motive de rasă, etnie, religie, viziune politică, sex, stare materială, etc.

Pe lângă acestea, un ultim argument ar fi faptul că subiectul condamnărilor este temeinic politizat. Exponenții mai puțin abilitați ai arenei politice din unele țări se manifestă în susținerea pedepsei capitale, jucând pe sentimentele umane și beneficiind de lipsa informării corecte a cetățenilor cu privire la acest tip de pedeapsă penală. De asemenea, pedeapsa cu moartea mai este prezentată de ei ca fiind un program de stopare a fenomenului criminalității, astfel de polemizări populiste fiind o cale ieftină de a crea iluzia de luptă cu infracționalitatea în societate.

Concluzionând toate aspectele menționate anterior, mă pronunț CONTRA pedepsei cu moartea și afirm că aceasta reprezintă în sine o crimă. Condamnările la moarte consituie rămășițe ale mentalității formate în spirit barbar, conduse de legitatea „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte […]. Personal, reieșind din firea mea de pacifist, consider că, indiferent de gravitatea faptei comise și de oricare alte circumstanțe, privarea infractorului de viață este un simptom al culturii de violență, ci nu o soluție pentru eliminarea acesteia din societate. Pe lângă aceasta, consider lăudabil că 142 state ale lumii au abolit pedeapsa capitală[6], fapt ce evidențiază succesul în promovarea și zidirea unei comunități globale bazate pe umanitate, precum și pe drepturile și libertățile universale ale omului.


[1]  King, Martin Luther jr, King, Coretta Scott, ed., The Words
[2] https://scholarlycommons.law.northwestern.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4674&context=jclc
[3] https://www.amnesty.org/en/what-we-do/death-penalty/death-penalty-your-questions-answered/
[4] https://www.amnesty.org/en/what-we-do/death-penalty/death-penalty-your-questions-answered/
[5] https://www.aclu.org/other/case-against-death-penalty
[6] https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20190212STO25910/informatii-esentiale-privind-pedeapsa-cu-moarte-in-europa-si-in-lume


Aflaţi mai mult despre , , , ,


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.